Baltagul – Mihail Sadoveanu

Opera literară ”Baltagul” a fost scrisă de Mihail Sadoveanu în anul 1930. Ca tip de
roman acesta este unul realist, timpul și spațiul aparținând realității. Actiunea pornește la
început de toamnă și se finalizează în primăvară, fiind evidențiat fenomenul
transhumanței. De asemenea, activitatea personajelor începe din satul Măgura-Tarcăului
din Moldova. Romanul are, totodată,caracter tradiționalist. Este prezentată o realitate
socială, precum întrepătrunderea elementelor de civilizație, trenul și telefonul, cu viața
satului.

Acțiunea acestui roman este structurată pe două planuri: unul realist și unul mitic. Latura
realistă este evidențiată de călătoria Vitoriei Lipan, de aflarea adevărului și de prezentarea
vieții sătenilor. Planul mitic are în vedere mitul din care s-a inspirat autorul: cel mioritic.
Astfel, romanul urmărește firul epic al baladei ”Miorița” și se deschide cu un motto
desprins din aceasta: ” Stăpâne, stăpâne/ Îţi cheamă ş-un câne.”

Tema romanului face referire la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea
adevărului despre moartea soțului ei, urmat de săvârșirea dreptății prin pedepsirea
făptașilor. În același timp, romanul tratează tema vieții satului, cu ritualurile nunții,
botezului și înmormântării.

Romanul este unul obiectiv; perspectiva narativă este obiectivă, ceea ce implică un
narator omniprezent și omniscient. Omnisciența acestuia este vizibilă prin faptul că știe
mai mult decât personajele sale și le dirijează evoluția. Viziunea este ”dindărăt” și
relatarea textului este la persoana a III-a.

Titlul trimite cu gândul la ideea de dreptate pe care Gheorghiță, fiul Vitoriei Lipan, o va
realiza cu ajutorul baltagului. Baltagul, topor cu două tăișuri, semnifică instrumentul
crimei, dar și cel al dreptății.

În plan structural, romanul are 16 capitole ce se împart în trei perspective

compoziționale. Primele șase capitole evidențiază planul liric: descrierile sunt
predominante și este evident lirismul situațiilor. Aici sunt prezentate expozițiunea și
intriga. Capitolele VII – XII scot în evidență planul dinamic al narațiunii, astfel că drumul
Vitoriei și al lui Gheorghiță presupune un dinamism al acțiunii, iar narațiunea este
dominantă. Aceste capitole acoperă desfășurarea acțiunii. Ultimele patru capitole se
încadrează într-un plan dramatic, situațiile prezentând un dinamism ascendent, iar
primordial este dialogul. Sunt prezentate ultimele două momente ale subiectului, punctul
culminant și deznodământul.
 Romanul se deschide cu o anecdotă spusă de Nechifor Lipan ”la cumătrii și nunți”.
Povestea sugerează portretul omului de la munte care duce o viață grea, astfel încât i-a fost
hărăzit să se bucure de viață alături de ”muieri frumoase și iubețe”. Expozițiunea prezintă
locul începerii acțiunii, satul Măgura-Tarcăului din munții Moldovei și timpul acțiunii.
Vremea când Nechifor Lipan a plecat la Dorna ca să cumpere oi este la început de toamnă,
dar Vitoria sesizează întârzierea lui aproape de Sfânul Andrei.

Prin intermediul amintirilor Vitoriei se redau portretele personajelor și iubirea reciprocă.

Erau harnici și bogați. Le rămăseseră doi copii din șapte, Minodora și Gheorghiță. Fiul
poartă numele tatălui de la primul botez. Acesta se afla la Cristești ca să-i plătească pe
ciobanii ce aveau grijă de oile lor acolo. Cu Minodora este aspră și conservatoare, nu vrea
s-o mărite cu un băiat sărac și nici să încalce tradiția.

Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar și pregătirile pe care le face

pentru călătorie. Femeia are vise negre și semne rău prevestitoare, precum cocoșul care
cântă cu fața spre poartă drept semn de plecare. Părintele Daniil Milieș îi scrie o scrisoare
prin care Gheorghiță este chemat acasă, iar acesta se întoarce cu trenul. Înaintea plecării,
Vitoria se supune unui ritual de purificare: ține post negru douăsprezece vineri, merge
împreună cu fiul ei la Mănăstirea Bistrița, vinde lucruri pentru a face rost de bani și
consultă autoritățile în legătură cu moartea soțului ei.

Desfășurarea acțiunii prezintă cășlătoria Vitoriei și a fiului ei, Gheorghiță. Vitoria

reconstituie traseul și evenimentele ce au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce
constituie o dublă aventură: a cunoașterii lumii, întrucât Vitoria nu mai părăsise satul. și a
cunoașterii de sine, femeia dând dovadă de putere sufletească în momente grele. Pentru
Gheorghiță călătoria are rolul unei inițieri, astfel că la final va trece printr-o transformare
totală și bruscă. Plecarea are loc pe 10 martie. Au făcut mai întâi un popas la Bicaz, apoi
și-au continuat drumul spre Călugăreni. Femeia se gândește la Nechifor și nu crede ceea ce
îi spusese Baba Maranda înainte să plece: că el este cu o femeie cu ochi verzi. Vitoria
cântărește că ”ea era deasupra tuturora; avea întrânsa o putere și o taină pe care Lipan nu
era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.” La Fărcașa îl întâlnește pe
subprefectul Anastasie Balmez căruia îi amintește de dispariția soțului și înnoptează la
Pricop, fierarul satului.

O secvență semnificativă a acestui roman este întâlnirea femeii cu un botez la Borca,

evidențiind o realitate socială, aceea că oamenii de la sate sunt buni păstrători ai datinilor
și ritualurilor străbune. În drumul lor le ies în cale oameni, care îi cheamă la ospăț. Vitoria
și Gheorghiță se supun și descalecă. Femeia intră la lăuză și îi pune un dar sub pernă:
bucățele de zahăr, iar nou-născutului îi pune pe frunte o bancnotă. Face acestea conform
mitului că zahărul îi va aduce o viață dulce și bancnota un destin îmbelșugat. Apoi iese din
odaie și cinstește un pahar cu nașii și sărută mâna preotului. Cu toate acestea, femeia nu
dezvăluie situația grea prin care acesta trece, ci spune doar că se îndreaptă către Dorna,
unde are niște bani de luat, o datorie mai veche. Își iau la revedere și își continuă drumul.

În localitatea Cruci, cei doi înâlnesc o nuntă. Succesiunea acestor evenimente esențiale
în viața omului îi dă de gândit Vitoriei și anticipează ritualul de înmormântare din final. La
Sabasa află că Nechifor a fost însoțit de alți doi ciobani, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Tot
aici îl găsește pe Lupu, câinele lui Nechifor, care o conduce pe femeie la râpa numită
Crucea Talibanilor, unde găsește osemintele lui Lipan. Femeia se apropie să îi adune
lucrurile și, deși era sfâșiat de animalele sălbatice, femeia descoperă un detaliu important:
”Căpățâna era spartă de baltag.”

Pentru personalitatea lui Gheorghiță este esențial momentul în care este pus să vegheze
rămășițele tatălui, acțiune care are semnificația unei renașteri simbolice și care asigură
continuitatea dintre părinte și fiu. Maturizarea se împlinește în momentul în care îl
pedepsește pe unul dintre asasinii tatălui său, folosind baltagul. Echilibrul existențial al
Vitoriei trebuie pus în drepturi, astfel că aceasta afirmă: ”Îi fac toate slujbele rânduite, ca
să i se liniștească sufletul”.

Punctul culminant se întrepătrunde cu cea de-a doua secvență semnificativă și anume

devedirea făptașilor la parastasul de după înmormântare, lucru ce se întâmplă gradat.
Inițial femeia cere baltagul lui Bogza, despre care știa că este al lui Nechifor. și afirmă că
acela ”știe mai multe”. Apoi femeia spune că Nechifor i-a istorisit toată întâmplarea morții
lui. Vitoria îi răstălmăcește vorbele lui Calistrat și mai spune că ”pe baltag e scris sânge”.
Calistrat cedează nervos și se năpustește asupra lui Gheorghiță. Băiatul îl lovește pe Bogza
cu latul baltagului și Lupu îl mușcă de gât, dar nu îl omoară. Bogza și Cuțui își recunosc
fapta, cerând iertare Vitoriei, iar femeia le răspunde apăsat, dând dovadă de putere morală,
”Dumnezeu să te ierte”.

Femeia își recuperează turma furată și hotărăște revenirea la Sabasa împreună cu

Minodora pentru celelalte parastase. Apoi viața își reia cursul firesc, fapt ce constituie
deznodământul.

În concluzie, romanul ”Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic

datorită faptului că structura acestuia are două planuri: unul mitic, iar celălalt realist.