BALTAGUL – CARACTERIZAREA Vitoriei

R1 Personajul literar, ca ființă de hârtie ce există doar în lumea ficțiunii, după cum
opina Roland Barthes, a reprezentat întotdeauna o ipoteză de gândire, dar și de lucru, pentru
toți marii scriitori. Mihail Sadoveanu nu face excepție de la această tendință unanimă a
creatorilor de frumos de a construi personaje memorabile, acesta fiind un reprezentant al
realismului interbelic. Prin opera Baltagul, publicată în 1930, Mihail Sadoveanu conturează o
analiză complexă a existenței rurale, o monografie a vieții țăranului de la munte, legată de
destinul cosmic al ființei. Perioada interbelică se caracterizează printr-o adevărată
efervescență culturală, în literatură manifestându-se două curente literare: modernismul,
promovat de criticul literar E. Lovinescu și tradiționalismul, manifestat în jurul
revistei ,,Gândirea” a lui Nechifor Crainic și în cercul de influență al lui G. Ibrăileanu,
coordonatorul revistei Viața românească. Autorul se dovedește foarte atent în ceea ce
privește conturarea personajelor sale, această operă surprinzând călătoria Vitoriei Lipan în
căutarea adevărului privind moartea bărbatului său.
Din punctul de vedere al statutului social, Vitoria este o femeie înstărită, fiind nevasta
lui Nechifor Lipan, un oier cu turme numeroase în munte, ceea ce însemna că: „aveau cât le
trebuia: poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau și parale strânse într-un
cofăiel cu cenușă”. Ca soție de oier bogat, Vitoria are un statut social foarte bun, coroborat de
un statut moral ferm, de femeie serioasă și conservatoare, aprigă apărătoare a tradițiilor, a
ceea ce este „bun, frumos și sfânt”. Eroina își dezvăluie unul dintre principii în momentul în
care, aflându-se în căutarea unui răspuns divin, observă fumul care iese dintr-o casă și afirmă:
„totul în lumea asta are semn și glas” și că lumea poate fi citită ca o carte. În deplină
concordanță cu acestea este și statutul psihologic, deoarece firea aprigă e pusă în slujba
corectitudinii morale, rezultând de aici echilibru și seninătate. Vitoria are un psihic puternic,
ea fiind asprită de viața grea a nevestelor de oier, obligate să preia și atribuțiunile bărbaților
plecați toată vara în munte, încât femeile trebuie să aibă grijă atât de copii cât și de
gospodărie: „Viața muntenilor e grea, mai ales viața femeilor. Uneori stau văduve înainte de
vreme”.
Conflictul interior se prefigurează la începutul romanului și este marcat de neliniștea
Vitoriei, care la început nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce
soluție să adopte. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la vreo
petrecere, bucuros de bunul mers al afacerilor, fie s-a oprit la vreo femeie, situație respinsă de
instinctul Vitoriei, fie i s-a întâmplat vreo nenorocire. Acest conflict încetează în momentul în
care eroina conștientizează că numai moartea l-ar putea opri să se întoarcă acasă după atâta
timp.
Precum orice alt personaj literar, Vitoria este construită pe baza a doi parametri: ca
instanță narativă și ca referent uman. Ca instanță narativă, ea este un personaj principal și
tridimensional prin complexitatea trăsăturilor. Ca referent uman, Vitoria Lipan beneficiază de
o prosopografie sumară, fiind caracterizată direct doar de narator, în incipit, ca fiind o femeie
încă frumoasă: „ochii ei căprui, răsfrângeau lumina castanie a părului”. Naratorul pare că își
simpatizează personajul despre care afirmă că „deși nu mai era tânără, avea o frumusețe
neobișnuită”, dar mai ales pentru calitățile ei morale. Etopeea este deosebit de amplă și se
conturează inițial prin caracterizarea directă. Astfel, Gheorghiță o consideră „fărmecătoare”,
adică vrăjitoare, fiindcă citește gândul omului, iar bărbatul care, pe drum, îi face avansuri și
este refuzat afirmă că nu a văzut femeie așa „amarnică la viață”. Partea cea mai amplă a
portretului moral se compune însă pe baza caracterizării indirecte, trăsăturile deducându-se
din comportamentul personajului.
Cu toate acestea, trăsătura dominantă a Vitoriei este conservatorismul. Spiritul
păstrător al Vitoriei subliniază conflictul dintre tradiție și inovație, între lumea arhaică,
pastorală și modernitatea care începuse să pătrundă în satul tradițional al muntenilor. O
secvență relevantă ce ilustrează această trăsătură este momentul în care Vitoria îi aplică o
corecție fiicei sale căreia îi interzice schimbarea: „Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para
focului să te ardă!”. În acea vreme oamenii erau păstrători ai tradiției, nu aveau voie să
încalce regulile nescrise ale strămoșilor lor, de aceea Vitoria nu o lasă pe fiica ei să schimbe
modul în care își poartă părul, în care se îmbracă și în care dansează, nici să se mărite în afara
clanului de oieri: „mie-mi trebuie ginere cu casă nouă în sat și oi multe în munte”. Când
Vitoria se opune eventualei căsătorii a Minodorei cu fiul dăscăliței, ea se opune de fapt unei
abateri de la ordine. În plus, s-ar putea să existe și o suspiciune subconștientă la adresa forței
unei iubiri care își găsește expresia în alte forme decât cele străvechi. Minodora primește o
scrisoare de dragoste în versuri, aspect care o determină pe mamă să își exprime punctul de
vedere și atitudinea față de formele noi de civilizație.
Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său pentru
descoperirea adevărului și înfăptuirea dreptății (intrigă polițistă). Decizia femeii de a pleca pe
urmele soțului are loc ca urmare a unor semne funeste, un vis simbolic în care Nechifor trece
călare, întors cu spatele la ea, o apă neagră. Ulterior această semiotică astrală și cosmică se
completează prin scena în care după ce Mitrea coboară de pe munte, cocoșul dă semn de
plecare, dar și prin schimbarea subită a vremii care instalează iarna într-o singură noapte,
creând impresia de moarte. În acest moment, Vitoria își stabilește prioritățile: îi transferă
argatului Mitrea responsabilitatea gospodăriei, o duce pe Minodora la mănăstire, îi face lui
Gheorghiță un baltag, ține post negru, se consultă cu părintele Milieș, un fel de centru
spiritual al satului, deținător al cunoașterii inițiatice. Totuși, Vitoria merge și la baba
Maranda, vrăjitoarea, o vizită discretă în întuneric și prin căi cotite, nu din convingere, ci
doar pentru a ști că a epuizat tot ceea ce stă în puterea ei să facă.
După ce consultă autoritățile, Vitoria desfășoară o anchetă paralelă pentru a stabili,
odată cu descoperirea osemintelor, împrejurările crimei. De acum, atenția Vitoriei se
concentrează asupra presupușilor ucigași. Inteligentă, ea li se adresează ca unor prieteni
încercând să afle detalii. Cu o stăpânire de sine incredibilă, femeia le dă impresia că bănuiește
o a treia persoană, își disimulează trăirile și adoptă o condiție inferioară în fața subprefectului,
lăsându-l să creadă că el însuși a înțeles ce are de făcut, însă fiind conștientă că trebuie să își
facă dreptate singură. Vitoria este, așa cum afirmă Nicolae Manolescu, „o femeie în țara
bărbaților” și, înțelegând că nu poate schimba mentalitatea misogină, se folosește de ea cu
oarecare viclenie.
Un element relevant pentru caracterizarea Vitoriei este finalul, ce urmează punctului
culminant al romanului. La praznicul de după înmormântare, Vitoria desfășoară un atac
psihologic asupra ucigașilor, însă cu o detașare disimulată. Această scenă din final este de o
importanță deosebită, atât pentru descifrarea mesajului operei, cât și pentru ilustrarea
caracterului său conservator. Apelând la resursele dramatice ale dialogului, autorul urmărește,
în crescendo, starea de nervozitate a lui Calistrat Bogza, ce-și arată vulnerabilitatea sub
influența insinuărilor Vitoriei. Prin afirmația „mi-a spus Lipan cât am stat atâtea nopți cu el
în râpă”, Vitoria reconstruiește scena crimei și îi va determina pe cei doi să se deconspire.
Ambii ucigași cedează nervos, iar Gheorghiță va fi cel care va înfăptui dreptatea. Pentru
Gheorghiță, călătoria are rol educativ, de inițiere. Mai mult decât atât, conservatorismul
femeii în ceea ce privește respectarea celor strămoșești este evidențiat în secvența în care
Calistrat Bogza, unul dintre ucigași, își cere iertare înainte de a muri, iar ea îi răspunde
„Dumnezeu să te ierte”, privindu-l cu buzele strânse. Se sugerează, pe de o parte, spiritul
vindicativ al Vitoriei, ea neputând să-l ierte pe ucigașul soțului său, iar pe de altă parte, se
subliniază că Dumnezeu este văzut ca o instanță supremă de justiție, un readucător de ordine,
mai ales interioară. Dar toate acestea sunt posibile pentru că femeia aparent simplă are, de
fapt, inteligența și înțelepciunea unei persoane de excepție.
Concluzionând, complexitatea personajului a generat o diversitate de opinii critice
referitoare la Vitoria. Astfel, G. Călinescu afirmă că munteanca este un ,,Hamlet feminin”, în
timp ce Nicolae Manolescu o socotește drept ,,nereligioasă, vicleană și rea”, pentru că înșală
vigilența bărbaților și rămâne intransigentă în fața păcatelor pe care le-au săvârșit. Prin
romanul ,,Baltagul”, Sadoveanu pledează într-o manieră inedită pentru conservarea valorilor
autohtone, aducând în prim-plan prototipul femeii de munte, care își face singură dreptate
prin respectarea datinilor străvechi.