Baltagul

M. Sadoveanu
MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE A PERSONAJULUI

Personajul literar, ca instanță definitorie a comunicării narative, „ființă de

hârtie” existentă doar în lumea ficțiunii, după cum opina Roland Barthes, a
reprezentat întotdeauna o ipoteză de gândire, dar și de lucru pentru toți marii
scriitori, indiferent de epocă sau curent literar.
Mihail Sadoveanu demonstrează, prin scrierea romanului „Baltagul”, că orizontul
sătesc este departe de a fi epuizat artistic, abordând personajul literar prin valorificarea
artistică a zonei rurale, în dezacord cu mutațiile valorice propuse de Eugen Lovinescu.
Apărut în 1930, acesta este definitoriu pentru universul sadovenian, ilustrând perfect
formula tradițională a romanului realist de observație socială și de problematică morală.
Mihail Sadoveanu nu face excepție și propune în „Baltagul” personaje care „exprimă
forma supremă a expansiunii vieții” (T. Vianu). În realizarea lor, scriitorul nu urmărește în a le
contura un anume chip, cât un anume suflet. În partea expozitivă, naratorul omniscient se
oprește asupra privirii eroinei, Vitorai Lipan, notând că „deși nu mai era tânără, avea o
frumusețe neobișnuită în privire”; ulterior, oferă detalii ale portretului fizic: „ochii îi
străluceau în dosul genelor negre, lungi, răsfrânte în niște cârligașe”.
Din punct de vedere social, Vitoria ilustrează tipologia muntencei din Măgura
Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan și mamă a doi copii, care veghează cu strictețe la bunul
mers al familiei. Este o „mater familias” într-o gospodărie de tip patriarhal, o adevărată
lampă de veghe în devenirea copiilor ei: pe Gheorghiță îl pregătește abil să devină capul
familiei, iar pe Minodora o educă în spirit creștin, față de ea afișând o atitudine severă când
se arată contaminată de elementele lumii moderne (,,coc”, ,,valț”, ,,bluză”).
Constanta morală a protagonistei este verticalitatea; nimic din ceea ce face nu încalcă
principiile morale și nu se dezice de la tradițiile lumii în care a crescut. Astfel, chiar dacă
sufletul îi este îngreunat de griji în timpul călătoriei, cinstește, după datină, cumătria de la
Borca și nunta de la Cruci. În aceeași lege a tradiției își educă copiii, apostrofând-o pe fiica sa
când neagă obiceiurile vechi. Moral, ea impresionează prin calități: dragostea față de soțul
său, spiritul justițiar, dorința aflării adevărului, inteligența, perspicacitatea.
Statutul său psihologic o validează drept femeie din categoria „sufletelor tari”ale
literaturii noastre, un caracter puternic, care adună ca într-un ghem suferințele psihice din
timpul căutării până la aflarea adevărului despre moartea soțului său. Deși nu știe carte, are
o bogată experiență de viață, reușind să citească dincolo de cuvinte, să descifreze gesturi,
priviri și să acumuleze datele necesare rezolvării unui puzzle tragic. Vitoria creează o regie
perfectă la parastasul lui Nechifor, în urma căruia provoacă demascarea ucigașilor. Intuiția
fenomenală a femeii îl uimește pe Gheorghiță, care o numește „fermecătoare” pentru că
poate citi gândurile omului.
O primă secvență care ilustrează stăpânirea de sine a protagonistei, puterea născută
din dragoste, așteptare, credință și confimare este aceea a descoperirii osemintelor lui
Nechifor în râpa dintre Suha și Sabasa. Pusă față în față cu adevărul intuit de ceva vreme,
Vitoria își descătușează sufletul prin strigarea soțului pe numele său real,
tainic ,,Gheorghiță!” odata cu prăbușirea speranțelor. Atentă și în momente de maximă
tensiune la păstrarea tradiției, Vitoria își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, apoi, în semn
de respect pentru cel trecut în neființă, își lasă fiul să păzească rămășițele tatălui ca într-un
ritual de priveghere. Femeia e conștientă că episodul îi aduce maturizarea fiului la contactul
cu infernul și are puterea de a-i da o nouă lecție prin care el poate prelua, la modul simbolic,
puterile tatălui. În plus, Vitoria colaborează cu autoritățile, acceptând să ,,vorbescă prin
sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia iî cere permisiunea să-și îngroape bărbatul
în ,,țintirim”.
Un alt episod sugestiv pentru caracterul puternic al protagonistei este cel al
praznicului. Este o scenă cheie, timpul acțiunii la apusul soarelui fiind același cu cel în care s-
a comis crima. Este un timp al concluziilor, în care Vitoria își contruiește abil atacul prin
replici aparent simple, nevinovate („că Bogza nu mănâncă și nu bea suficient, nu e în apele
lui”). Evocarea crimei se face pe un ton calm, echilibrat („Te rog să mai bei acest pahar”),
stârnind panica ucigașilor care o văd pe Vitoria ca o femeie cu puteri supranaturale.
Stăpânirea de sine este prezentă și în momentele de maximă tensiune („Ce te uiți
Gheorghiță așa la baltag? Este scris ceva pe el?”), femeia deținând o artă a disimulării
perfectă („întreabă râzând”). Aici se poate vorbi de un histrionism al protagonistei pe fondul
de durere și revoltă. Secvența ilustrează transformarea lui Ghiță în bărbat, având curajul și
tăria de a-l lovi cu baltagul pe Calistrat Bogza. Mai mult decât atât, Vitoria se comportă față
de Gheorghiță ca un adevărat inițiator, prin îndemnul adresat acestuia de a-și răzbuna tatăl.
Felul în care femeia face dreptate poate fi privit drept condamnabil după legile noastre,
justificată, însă, de „Legea Baltagului”.
Mijloacele de caracterizare a personajului validează personalitatea muntencei căreia
naratorul îi surprinde cu abilitate detaliile fizionomice: ,,Încă frumoasă, cu privirea pierdută
în albastre zări”, observate și de cârciumarul David și amplificate de opinia fiului care o
percepe pe mamă drept ,,mare fermecătoare”. Caracterizarea indirectă este mult mai
ofertantă, având ca surse comportamentul, faptele, limbajul și relația cu celelalte personaje.
Vitoria își asumă un ritual de purificare înainte de a pleca în călătorie, ținând post
douăsprezece vineri, plătind slujbe și închinându-se la icoana făcătoare de minuni, conform
credinței ortodoxe păstrate cu stășnicie. Curajul și dragostea fără margini față de soțul
dispărut sunt combustibilul necesar călătoriei, o adevărată odisee, dar și o coborâre în
Infern, precum cea a zeiției Isis, pentru a-l recompune, din bucăți, pe Osiris. Refacerea
jocului de puzzle al dispariției lui Nechifor, îi ilustrează muntencei înțelepciunea, spiritul
detectivistic, discreția și uneori, disimularea ( ,,Cum pot crede una ca asta, domnule, când el
a călătorit cu prietenii de la Dorna până aici?). Stabilirea împrejurărilor crimei este făcută cu
răbdarea și minuțiozitatea unui anchetator, iar asaltul psihologic este realizat cu un aer
aparent nepăsător( ,,Toate le observa munteanca și le cântărea în capul ei:”). Dincolo de
toate aceste detalii, cititorul recunoaște profilul psihologic al omului care ,,mută munții”,
Vitoria fiind un adevărat ,,Hamlet feminin”( George Călinescu).
Un alt element de compoziție ilustrativ pentru construcția personajului sunt
conflictele. Romanul propune un conflict latent între tradiție și modernitate, ca două
modalități de raportare a ființei la lume, însă tensiunile dintre cele două apar când noua
lume capitalistă genereză excese (actul omuciderii ca sursă a îmbogățirii). Aici se relevă și
rolul Vitoriei care trebuie să restabilească, prin actul justițiar, ordinea unei lumi care este în
pragul prăbușirii. Punctul culminant al acestui conflict are loc în capitolul șaisprezece, in
scena parastasului. Tot în acest momente, se atinge apogeul, apoi, discret, se estompează
conflictul interior al Vitoriei, după acumulări, zbateri dureroase, confirmări cutremurătoare
care i-au scindat sufletul. De la gândul timid că i s-a întâmplat ceva rău soțului și semnele al
căror sens numai ea le intuia, până la confirmarea că soțul său ,,umbla noaptea” și ar fi putut
fi ucis, până la găsirea osemintelor acestuia, este, de fapt, drumul unei suferințe interioare
continue, femeia considerându-se ,,văduvă” cu mult înainte de aflarea adevărului.
Vitoria – Calistrat Bogza si Ilie cutui

Gheorghita – Bogza si alalalt

Nechifor conflict de care nici el nu stie
Gheorghita confl interior
În concluzie, Sadoveanu creează, prin Vitoria Lipan, un personaj puternic, stabil
emoțional, al cărui nume prefigurează restabilirea echilibrului pierdut( ,,purtător de
victorie”), drumul parcurs de ea fiind o cale spre adevăr, iar protagonista rămânând un
homo fictus, dincolo de punctele convergente pe care le stabilește cu realitatea.