BALTAGUL

de Mihail Sadoveanu
_caracterizare Vitoria_

SUBIECTUL al III-lea ( 30 de puncte)

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, apărut în 1930, constituie o adevărată

monografie a satului moldovenesc de la munte şi prezintă lumea arhaică a păstorilor, fiind de
inspiraţie baladescă şi având totodată şi un caracter justiţiar.
Mottoul romanului (Stăpâne, stăpâne /Mai cheamă ş-un cane) indică inspiraţia din balada
populară “Mioriţa”, iar caracterul realist al romanului se remarcă din iluzia realităţii, creionată
prin descrieri amănunţite, dar şi datorită veridicităţii traseului urmat de Vitoria Lipan pe urmele
soţului, traseu care poate fi transcris pe hartă.
Temele romanului sunt multiple: familia, iubirea, viaţa şi moartea, de aceea romanul poate
fi considerat roman de dragoste, roman mitic, roman iniţiatic sau roman poliţist.
Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea fiind la persoana a treia, iar naratorul
omniscient şi omniprezent reconstituie, prin tehnica detaliului, lumea arhaică a satului de
munteni şi acţiunile Vitoriei. La parastasul lui Nechifor Lipan, aceasta preia rolul naratorului,
reconstituind crima pe baza propriilor deducţii.
Eroii sadovenieni sunt surprinşi într-un spaţiu real – Măgura Tarcăului până în ţinutul
Dornelor, pe o durată ce ocupă aproximativ jumătate de an, de toamna târziu, până primăvara.
Compoziţional, romanul este structurat în XVI capitole, iar acţiunea este lineară,
evenimentele se derulează în ordine cronologică şi respectă construcţia subiectului pe
momentele subiectului. Expoziţiunea fixează acţiunea în spaţiu şi timp, Vitoria fiind surprinsă pe
prispa casei, în vântul de toamnă târzie. Intriga e simplă: Nechifor Lipan a plecat la Dorna să
cumpere oi şi nu s-a mai întors. Idea morţii lui Nechifor se concretizează în vise prevestitoare şi
semne nefaste, pe care Vitoria, superstiţioasă din fire, le interpretează. Desfaşurarea acţiunii
narează pregatirile de drum ale Vitoriei şi călătoria pe care acesta o întreprinde împreună cu
Gheorghiţă, ambii parcurgând un drum iniţiatic. Deşi neştiutoare de carte, femeia se comportă ca
un adevărat detectiv şi, cu o inteligenţă nativă vadită, reuşeşte să descopere atât trupul lui
Nechifor, cât şi criminalii, pe care apoi îi pedepseşte, la parastasul pe care îl face pentru liniştea
mortului, acest moment constituind punctul culminant al actiunii. Deznodământul surprinde
pedeapsa criminalului şi linistea sufletească a eroinei care îşi îndeplinise misiunea.
Vitoria Lipan este personajul principal, feminin al textului. Statutul social al
personajului este cel de mamă şi soţie pe care şi-l asumă cu demnitate şi devotament. Nevasta
oierului ucis, Nichifor Lipan, gospodar harnic, acesta munteancă de la Măgura Tarcăului îşi duce
viaţa asemenea tuturor celorlalte înaintaşe ale sale. Prin implicarea ei în căutarea soțului ucis de
ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din
balada „Miorița”. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege
imediat că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama
argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i da lui
Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași. Portretul
moral este conturat indirect, prin însumarea mai multor ipostaze. Ea este definită prin firea
energică, hărnicia şi priceperea cu care conduce gospodăria şi îngrijeşte copiii. Ȋn tot ceea ce
face şi spune este dragoste şi inteligenţă nativă şi o vitalitate care este a naturii însăşi. Statutul
psihologic relevă un personaj surprins într-un moment de criză interioară, de frământări
sufleteşti profunde. Pentru a alunga incertitudinea care o macină, decide să plece la drum
împreună cu fiul ei, dând dovadă de responsabilitate şi curaj. În final, munteanca iese
învingătoare, reuşind să descopere adevărul şi să înfăptuiască dreptatea, demascându-i pe
criminali.
Portretul fizic, prezentat în mod direct, surprinde încă de la început frământarea
sufletească a eroinei: “Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului
erau duşi departe”. Vitoria trăieşte un conflict interior care îi scoate în evidenţă tăria de
caracter, dar şi firea puternică şi hotărâtă (N-am să mai am odihnă până ce l-oi găsi pe Nichifor
Lipan). In ipostaza de soţie, Vitoria este un model de iubire şi devotament. Din iubire adevărată
(abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe ) e gata să-şi sacrifice viaţa:
“dacă a intrat pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după el”.

Aparţinând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradiţiilor, fiind
refractară la noua civilizaţie. Îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie, naratorul
evidenţiindu-i indirect autoritatea şi asprimea cu care sancţionează orice abatere a fiicei sale.
Faţă de Gheorghiţă este mai indulgentă şi dovedeşte grija mamei care îşi ajută copilul să se
maturizeze, reprezentând un mentor şi un model în călătoria iniţiatică a fiului. Prin vorbele fiului,
Vitoria este caracterizată direct: “Mama asta este fermecatoare, cunoaşte gândul omului.”
Din acţiunile pe care le întreprinde, reiese indirect că Vitoria este o femeie credincioasă:
se roagă la icoane, posteşte vinerile, se spovedeşte le preotul Daniil şi participă la slujbe, dar
totodată şi superstiţioasă, prin faptul că merge la vrăjitoarea Maranda.
Inţeleaptă, inteligentă şi intuitivă, se comportă ca un adevarat detectiv şi dovedeşte
stăpânire de sine, prudenţă şi diplomaţie atunci când porneşte în căutarea lui Nechifor şi a
asasinilor. Finalul este spectaculos. In finalul demascării şi pedepsirii ucigaşilor apare Vitoria cea
adevarată, în fapt munteanca puternică dintotdeauna care poartă, în continuare, pe umărul ei
soarta familiei sale aşa cum hotărăşte ea, în spiritul tradiţiei care este singura lege adevărată
pentru această categorie de oameni.
Trăsătura de caracter care uimeşte la acest personaj este spiritul justiţiar, setea de
adevăr care o canalizează în drumul său şi îi dă puterea dea merge mai departe în ciuda piedicilor
întâlnite. O secvenţă semnificativă este cea în care Vitoria apelează la autorităţi pentru a-şi găsi
soţul dispărut. Convinsă că lui Nichifor i s-a întâmplat ceva rău, ea nu mai aşteaptă răspunsul la
jalba pe care a trimis-o şi decide să facă ea singură munca de aflare a adevărului. De aici reiese
încrederea femeii în propriile puteri şi curajul de a merge mai departe. O altă secvenţă narativă
relevantă, în care spiritual justiţiar al Vitoriei o face să acţioneze în mod tenace este cea a
parastasului, prilej cu care îi va demasca pe criminali, obligându-i să recunoască faptele.
Conflictul exterior, cu ucigaşii lui Nechifor este cel care o face pe eroină victorioasă. Scena
demascării făptaşilor este cutremurătoare. Ȋndemnându-i să mănânce şi să bea, Vitoria obsevă că
Bogza are un baltag frumos şi i-l cere, spunând că şi feciorul ei, Gheorghiţă, are unul la fel. Cu o
energie extraordinară, având resurse sufleteşti nebănuite, femeia urmăreşte cu tenacitate
împlinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigaşilor. Când Bogza cere înapoi baltagul, Vitoria îl
întreabă pe Gheorghiţă dacă poate citi ceva pe baltagul gospodarului. Cu nervii întinşi la
maximum, nemaiputând suporta tensiunea care plutea în aer, el începe să răcnească: Pentru o
faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Ȋn faţa
preotului, Bogza recunoaşte că l-a ucis pe Nechifor ca să îi ia oile.

Vitoria Lipan este un personaj complex, realizat prin tehnica basoreliefului, prin
caracterizare directă ( descriere şi părerea altor personaje) şi indirectă. Modalitătile indirecte de
construire a portretului sunt limbajul, faptele, gesturile, atitudinea şi numele. Felul ei de a vorbi
dovedeşte o inteligenţă nativă, uneori, cuvintele ei sunt adevărate maxime:”Cine nu cearcă, nu
izbuteşte”.
Vitoria Lipan este cel mai complex personaj feminin din literatura română, care dă dovadă
de o inteligenţă bazată pe logică riguroasă, cu o capacitate fantastică de a se adapta
împrejurărilor.
Prin acest “Hamlet feminin”, cum o numea George Călinescu, Sadoveanu a reuşit să
creeze un personaj puternic, care impresionează prin simţul datoriei, setea de dreptate,
minuţiozitate, forţă şi tărie de caracter. Ea îşi urmează pas cu pas planul şi, bazându-se pe semne
şi intuiţii, duce la îndeplinire sarcina de a reda odihna finală soţului său, în speranţa că într-o altă
lume se vor regăsi şi iubirea lor va fi eternă.