BALTAGUL

de Mihail Sadoveanu

Relația dintre două personaje – Vitoria și Gheorghiță

Creația literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, operă publicată în anul 1930, este
un roman realist cu substrat mitic, în care particularitățile de construcție a personajelor
devin reprezentative pentru viziunea despre lume a scriitorului.
Tema textului o constituie călătoria pentru descoperirea adevărului, călătorie ce se
transformă într-un veritabil drum inițiatic. Aceasta se armonizează cu alte teme specifice
lumii sadoveniene: viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
În centrul discursului narativ este personajul Vitoria, în calitatea sa de protagonistă.
Existența sa ficțională nu poate fi imaginată în absența celorlalte personaje ale textului.
Reprezentativă în acest sens, rămâne relația dintre Vitoria și Gheorghiță, urmărită pe tot
parcursul firului narativ.
Din punct de vedere social, personajul feminin întruchipează tipologia muntencei.
Familia Lipan este una de tip patriarhal, în care bărbatul este cel care face legea, iar femeia
veghează la respectarea ei. Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un
dezechilibru, ca o reală amenințare pentru omogenitatea și coerența microuniversului
familial. De aceea este foarte decisă să-și caute și să-și găsească soțul („N-am să mai am
hodină, cum n-are pârâul Tarcăului pân’ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”), să facă dreptate și
să-l înmormânteze creștinește. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze și pe
Gheorghiță, fiul Lipanilor, de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul
familiei.
Viziunea despre lume a scriitorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral al
personajului. Întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea. Aceasta respectă
tradițiile și nu își poate găsi liniștea până în momentul în care realizează ritualul
înmormântării, prin care sufletul soțului său va intra în veșnicie. În cei doi copii – Minodora și
Gheorghiță – Vitoria a zămislit un edificiu de valori, în ipostaza ei de mamă, revenindu-i un
rol esențial. Psihologic, femeia este marcată inițial de un zbucium sufletesc devastator pe
care îl depășește însă prin tăria morală asemenea ținutului în care trăiește.
Gheorghiță, personaj secundar, reprezintă generația tânără. În el, Vitoria vede
„oglinda” bărbatului ei, moștenitorul numelui său secret și al caracterului puternic. Inițiat în
practica oieritului de către tată, tânărul se va maturiza alături de mama, care, la sfârșitul
călătoriei, îi va preda mandatul de cap al familiei, tânărul luând locul tatălui dispărut.
Două elemente de structură semnificative pentru relația dintre cele două personaje
sunt perspectiva narativă și conflictul.
 Fiind o proză realistă, perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este una obiectivă,
cu o viziune „dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic,
ce narează la persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în
finalul discursului epic vocea naratorială îi este împrumutată protagonistei, Vitoria Lipan fiind
cea care, la scena parastasului, prezintă în detaliu evenimentele care au avut ca finalitate
moartea soțului ei. Naratorul ocupă o poziție de extrateritorialitate în raport cu universul
ficțional creat, astfel încât nu își idealizează personajele, nu intervine în destinul lor, lăsându-
le să evolueze spre deznodământ după năzuințe și slăbiciuni.
Pe firul epic al căutării personajului dispărut se ordonează două conflicte importante:
unul de natură morală, care presupune pedepsirea ucigașilor pentru săvârșirea faptei
abominabile, altul de natură interioară, detectabil în suferința nevestei din Măgura Tarcăului
și în tentativele ei de a rămâne tare în fața loviturilor destinului. De aceea, după ce
înfăptuiește ritualul înmormântării lui Nechifor Lipan, Vitoria nu mai privește înapoi, ci
gândurile ei se proiectează spre viitor, fiind sigură că locul tatălui dispărut îl va prelua
Gheorghiță. Ea știe că iubirea are resorturi mai puternice decât certitudinea prezenței fizice
a celui drag.
Mult îndrăgit de mamă, care-l ocrotea ori de câte ori în ochii lui Lipan erau „nouri de
vreme rea”, Gheorghiță trece de la starea de inocență a copilăriei, la maturitate, la școala
vieții, sub îndrumarea Vitoriei, alături de care parcurge un drum inițiatic. Gheorghiță se
maturizează treptat, pe masură ce trece toate încercările. Ceea ce-i va marca definitiv
maturizarea este momentul priveghiului lângă cadavrul lui Nechifor și scena praznicului, din
ultimul capitol al romanului.
În planurile inițiale, tânărul ar fi trebuit să plece singur în căutarea celui dispărut, dar
mama își dă seama că nu este încă suficient de pregătit. Vitoria știe că drumul va fi greu, că
presupune adaptarea la situații neașteptate, luarea rapidă a deciziilor și confruntarea cu o
categorie umană necunoscută fiului până atunci: ucigașul. În consecință această „femeie în
țara bărbaților” (Nicolae Manolescu) preia rolul inițiatorului, al maestrului care poartă pașii
novicelui spre cunoaștere.
Episodul coborârii în râpă a celor doi (un subtitut al infernului) reprezintă o scenă
semnificativă pentru relația mamă-fiu. Deplina pustietate a locului dintre pământ și cer, îl
lasă pe fecior singur în fața morții, pentru a înțelege condiția umană: „Nu s-ar fi putut spune
că are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume, nu-i fusese dată o asemenea cumplită
vedere”. Obiectele lui Nechifor („botforii”, „cușma”, „tașca”), osemintele lui pământești
provoacă plânsul băiatului și suferința Vitoriei care îi aprinde o lumânare. Rămas singur în
râpă, după ce mama urcă pentru a anunța autoritățile și a procura cele necesare
înmormântării, Gheorghiță împlinește, tot după datină, priveghiul mortului – experiență
inițiatică obligatorie în drumul spre maturitate. Scena este cu atât mai terifiantă cu cât se
lasă umbrele nopții și se aud sălbăticiunile pădurii. Relevantă este prezența pajurei care
planează deasupra văii, rotindu-se de două ori peste vale și pornind apoi spre zarea largă, cu
un țipăt ascuțit. În vechile credințe strămoșești, sufletul mortului se transformă în pasăre, iar
pajura este o ființă fabuloasă, venită din „tărâmul de dincolo” spre a cere o răsplată tinerilor
participanți la un rit de inițiere.
 Una dintre scenele cu cea mai mare relevanță în evidențierea relației dintre cele două
personaje este aceea a praznicului de după înmormântarea lui Nechifor.
Timpul acțiunii este apusul soarelui, la fel ca acela în care s-a comis crima. Așezată
lângă gospodarii de la Doi Meri, Vitoria este pregătită cu tot arsenalul de război: orice
răspunde Calistrat Bogza devine pretext pentru a pune mâna pe baltagul acestuia și a i-l da
lui Gheorghiță, să-l examineze cu atenție și să-l compare cu al lui. Din compararea celor două
arme, a tânărului e abia ieșită din foc, pe când baltagul celuilalt „e mai vechi și știe mai
multe’’. Limbajul insinuant e sprijinit de mimică și de tonalitățile vocii: „Râzând, femeia îi dă
fiului ei baltagul lui Calistrat, apoi vorbește de-o dată cu alt glas, derutându-l pe oaspete”.
Rostirea sentinței finale: „pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”,
finalizează mandatul justițiar al eroinei, lecția din care fiul va învăța, desigur: conștiința
datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Tânărul înfăptuiește dreptatea:
îl lovește în creștet cu baltagul pe Calistrat Bogza, după legea talionului - „Ochi pentru ochi și
dinte pentru dinte”, în timp ce câinele Lupu îl sugrumă. După ce datoria este împlinită și
rânduiala făcută, se poate reinstala ordinea lumii: Vitoria și Gheorghiță pleacă spre Măgura
Tarcăului, pentru a lua lucrurile de unde le-au lăsat, urmând să revină la Suha după 40 de
zile, să o aducă oe Minodora la mormântul tatălui ei, după cum se cuvine, și să facă toate
cele rânduite.
În opinia mea, cele două personaje trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul
rânduielii, iar numele lor susține această idee: Vitoria cea biruitoare, Gheorghiță, botezat
după sfântul care a învins balaurul. Mai apropiată de natura terestră și celestă, omul de la
munte, retras în spațiul ancestral, este mai apropiat de cunoașterea profundă a sensurilor
existenței. Povestea Vitoriei Lipan are un tâlc pe care se cuvine să-l descifrăm noi, cei „cu cap
și învățătură”, după cum îi spunea mama fiului ei încă nu destul de copt la minte.