Baltagul – Mihail Sadoveanu

Prin romanul „Baltagul”, aparut in 1930, Sadoveanu realizeaza o noua interpretare a

mitului mioritic, versul-motto indicand sursa de inspiratie: “Stapane stapane,/ Mai cheama
s-un cane”.
Tema acestui text este conditia taranului de la munte, reliefata prin prezentarea
procesului de transhumanta, a traditiilor şi obiceiurilor, a claselor şi a categoriilor sociale din
satele Moldovei de la sfarstul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. O secventa
narativa semnificativa pentru evidentierea acestei teme o constituie povestea cosmogonica
de la inceputul romanului in care sunt prezentate conditiile grele de viata ale muntenilor:
„Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte [...] Iar
aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra
noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele”. Acest incipit are, in primul rand, un rol
revelator, deoarece prezinta statutul social şi personajelor. In acelasi timp, incipitul are un
rol prefigurator pentru ca anunta destinul personajelor care nu renunta la normele
consacrate ale traditiei. O alta secventa relevanta o constituie finalul care consta intr-un
discurs al Vitoriei prin care trece in responsabilitatea lui Gheorghita, care isi incheie procesul
de maturizare prin confruntarea cu Calistrat Bogza, toate atributiile unui cap de familie, cum
e firesc intr-o lume arhaica, a barbatilor. Un singur aspect ramane in ei, respectiv
responsabilizarea Minodorei care trebuie sa se supuna traditiei: „Iar pe soră-ta să ştii că nici
c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei
lui Topor.”
Titlul reprezintă conținutul de idei al textului şi este constituit din substantivul
comun „Baltagul” care denumește o arma folosita in mediul păstoresc inca din Antichitate,
un topor cu doua taisuri. Se considera ca daca aceasta arma a fost folosita in scopuri
necurate ea va ramane patata de sange. Astfel, titlul anunta tema operei, respectiv
transhumata şi prefigureaza arma crimei şi arma dreptatii, cu ajutorul unui baltag, fiul lui
Nechifor Lipan razbunand moartea acestuia.
Romanul este o specie literara narativa de mari dimensiuni care prezinta o actiune
ampla, complexa, derulata pe mai multe fire epice la care participa un numar mare de
personaje.
Opera literara „Baltagul” apartine genului epic deoarece modul de expunere
predominant este naratiunea imbinata cu dialogul şi cu descrierea. Se remarca prezenta
naratorului omniscient si omniprezent care nareaza faptele la persoana a III-a dintr-o
perspectiva narativa nonfocalizata, fiind vorba despre o naratiune heterodiegetica.
Actiunea este complexa, ea derulandu-se pe mai multe fire narative ce se
constituie in planuri ale naratiunii.
Primul plan este cel exterior constituit din drumul parcurs de Vitoria şi Gheorghita.
Acesta se constituie intr-un labirint initiatic pentru fiul muntencei, dar in acelasi timp intr-un
labirint al mortii parcurs anterior de Nechifor Lipan, mai ales ca acest traseu are forma unei
cruci.
Al doilea plan se deruleaza in paralel cu acesta şi este cu acesta şi este un plan
interior constituit din amintirile Vitoriei legate de casnicia ei cu Nechifor. E adevarat ca intre
cei doi au existat şi tensiuni, dar Vitoria le accepta ca pe un firesc al vietii de familie.
Evocarea vorbelor, mangaielrilor, impacarilor celor doi evidentiaza iubirea pe care femeia i-o
poarta sotului, dar şi nevoie ca, prin acestea, sa-şi ia rămas bun de la el.
Fiind un roman realist, cronotopul este clar definit prin indici spatiali si temporali
concreti: Magura Tarcaului, Cruci, Brosteni, Dorna, Suha, Sabasa.

Tema si viziunea despre lume

 Din punct de vedere al structurilor narative si al continutului, opera literara „Baltagul”
se incadreaza in estetica realismului, in primul rand, datorita tematicii de natura sociala.
De asemena, in text sunt redate intamplari verosimile, desfasurate in limite de spatiu şi
timp clar definite: Pripas, din vara până-n primavara. O alta trasatura a realismului o
reprezinta ideea conform careia omul este rezultatul mediului social in care traieste.
In acest context personajele intruchipeaza tipuri umane surprinse in imprejurari tipice.
Astfel, Vitoria intruchipeaza tipul femeii de la munte, ce nu se poate linisti decat daca
razbuna moartea sotului, restabilind echilibrul.
Viziunea obiectiva a naratorului se manifesta prin faptul ca acesta nu se implica in
text, nu judeca personajele si faptele lor, nu isi exprima opinii proprii, lasand cititorului
libertatea absoluta de receptare si inerpretare.
Un alt aspect al realismului îl reprezinta finalul moralizator, personajele fiind
rasplatite sau pedepsite in functie de faptele lor.

Caracterizarea personajului Vitoria Lipan

Personajele sunt numeroase, cele mai multe fiind personaje episodice: preotul
Danila, Baba Maranda, Domnu Vasiliu, subprefectul, jandarmii, Minodora. Sunt prezente si
personaje secundare: Calistrat Bogza, Ilie Cutui.
Personajele principale sunt Vitoria, Gheorgita si Nechifor, desi acesta are un statut
special, fiind un personaj absent.
Vitoria este munteanca din zona Dornelor, mai exact Magura Tarcaului, nevasta de
pastor. Vitoria e o femeie trecuta de prima tinerete, trecuta prin multe, mai ales ca femeilor
de la munte le era foarte greu deoarece barbatii fiind plecati mai mereu cu oile, ele trebuiau
sa aiba grija atat de copii, cat si de gospodarie si de prepararea produselor provenite de la
oi: “viata muntenilor e grea, mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme,
ca dansa”.
In conturarea acestui personaj, este folosita caracterizarea directa cat si cea
indirecta. Caracterizarea directa este realizata de narator care chiar de la începutul
romanului îi trasează câteva elemente ale portretului fizic: „ ochii căprii in care se răsfrânge
lumina castanie a parului”. Personajul este caracterizat direct si de către celelalte personaje,
Gheorghița își manifesta nedumerirea fata de tăcerea femeii din timpul calatoriei, care nu
explica nimic şi care pune întrebări ciudate sătenilor: „s-a făcut aricioaica”. Calistrat Bogza
este impresionat de vigoarea femeii: „strașnica muiere”.
Cele mai multe trasaturi se evidențiază in mod indirect. Din faptele Vitoriei rezulta
tenacitatea şi curajul ei. Femeia pornește la drum, deși știe ca exista numeroase pericole,
dar dorința de a afla adevărul si de a-şi îngropa creștinește șotul este mai puternica decât
teama.
Atitudinea ei fata de copii este diferita. Fiind înțeleapta, ea știe ca trebuie sa fie
aspra cu Minodora deoarece ea va purta grija gospodăriei, a creșterii copiilor şi a educației
lor. Mai mult, o face responsabila in fata istoriei daca nu respecta tradiția. O obliga sa
păstreze portul „de la Boerebista încoace’ şi transmis din generație in generație pe linie
materna.
Faţa de Gheorghița, atitudinea Vitoriei este schimbătoare. Când acesta se întoarce de
la stana, îi pregătește mancarurile lui preferate, îl alinta cu apelativul „ dragul mamei”. In
timpul calatoriei însa devine tăcuta şi aspra, oblingandu-l pe acesta sa inteleaga singur
sensul întrebărilor ei şi demersurile pe care le face. Ar putea fi acuzata de cruzime pentru
faptul ca îl lasă pe băiat in râpa cu osemintele tatălui sau pe timpul nopții. Ea nu incerca
insa decat sa grabeasca maturizarea fiului, necesara pentru a deveni cap al familiei in locul
tatalui.
 Superstițioasa, ea crede in semne, cum ar fi cantatul cocosului in prag, crede in
vise şi apeleaza la baba Maranda care-i ghiceste in bobi. In acelasi timp ea este şi
credincioasa: cere sfatul parintelui Danila, se închina la icoana sfintei Ana, posteste.
Principala sa trasatura este inteligenta care se manifesta in toate secventele
narative ale drumului pe care il parcurge in cautarea lui Nechifor. Ea reusete sa adune
informatii, sa stabileasca o cronologie a acestora. Este discreta , participa la botez si la
nunta, face urari mesenilor, dar nu uita scopul ei si se foloseste si de aceste ocazii pentru a
afla detalii ale trecerii sotului prin satele respective. Mai mult, cu ajutorul acestor informatii
reuseste sa reconstituie crima, sa identifice si motivul si arma si oportunitatea acesteia.
Inteligenta sa este evidentiata si in episodul parastasului cand, neavand dovezi , Vitoria
pune in scena, impreuna cu Gheorghita, un plan menit sa-i oblige pe criminali sa se
autodemaște, iar din acest punct de vedere ea este considerata un Hamlet feminin.

Relatia dintre personajele Vitoria-Gheorghita

Relatia cu Gheorghita este definitorie in caracterizarea personajului pricipal. La
inceput cele doua personaje au relatie stransa, fiind dominata de dragostea mamei, care isi
rasfata copilul, gatindu-i mancarea preferata si alintandu-l cu apelativul „Dragul mamei”.
Totul se schimba cand cei doi pornesc la drum. Vitoria intuiește importanța calatoriei în
maturizarea lui  Gheorghiță: „Înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie să te arăți
bărbat”. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a mamei sale și observă schimbarea
ei: „Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”. Maturizarea acestuia
devine evidentă atunci când este pus de către mama sa să privegheze rămășițele tatălui său
în râpa de sub Crucea Talienilor, iar inițierea sa se desăvârșește atunci când acesta răzbună
moartea tatălui său, infruntandu-l pe Calistrat Bogza. Priveghiul are un dublu sens: primul
constă în respectarea unor legi nescrise care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua
stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui Gheorghiță care se va familiariza cu un
aspect fundamental al existenței umane – moartea.
Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și cu asprime, obligându-l să-și stăpânească
foamea, oboseala, nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele
oamenilor și din semnele naturii, să fie ferm și hotărât în acțiunile sale. Antiteza dintre ei
nu are la baza caracterul personajelor, Gheorghiță avand toate datele pentru a ajunge, cu
vremea, un muntean autentic, ci experienta.
În drumul lor, Vitoria și Gheorghiță asistă la câteva evenimente cu valoare
simbolică – naștere, nuntă, înmormântare – trecând prin toate momentele principale ale
vieții. La Vatra Dornei, Vitoria află de la un slujbaș din târgul de animale de vinderea unei
turme de 300  de oi în prima duminică din noiembrie. În finalul romanului, Gheorghiță este
suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și a deveni un sprijin pentru mama sa.
Portretele celor doi, scot în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: „Gheorghiță
era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei”. Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă doar
la aspectul fizic: „Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce
lăsase și ce văzuse”.  
Astfel, cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului si in procesul de pedepsirea
a ucigasilor pentru a restabili ordinea firească tulburată de crimă, surprinde prin coeziunea
sa. Cei doi acționează împreună într-o coordonare permanenta și par să se completeze unul
pe celălalt.
In concluzie, romanul transpune viziunea despre lume a autorului, care este
fascinat de reperele traditionale ale unui univers arhaic si patriarhal, repere ce reliefeaza
tema. Toate aceste coordonate morale, sociale, psihologice sunt evidentiate prin Vitoria
Lipan ce reprezintă tipul femeii de la munte care isi asuma intreaga responsabilitate pentru
echilibrul familiei. Sadoveanu reuseste sa reconstituie universul rustic, arhaic cu traditii şi
obiceiuri, caractere, clase şi categorii sociale prin intermediul personajului pricipal feminin,
Vitoria Lipan .