Historia Polonica (cronică poloneză)

Jan Długosz (1415-1480)

Jan Długosz (cunoscut şi ca Johannes Longinus sau Dlugossius) a fost un preot,

cronicar şi diplomat polonez. Secretar al Cardinalului Cracoviei, din 1467 este
numit tutore al fiului regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei. Cu puţin timp înainte
de moarte a fost ales Arhiepiscop de Liov. Este cunoscut mai ales pentru cronica
sa, în care prezintă mai ales evenimente din Europa răsăriteană din anul 965 până
în 1480.

1475 [Lupta de la Podul Înalt – Vaslui]. Marţi, în 17 [sic] ianuarie, Ştefan, voievodul
Moldovei, înfrânse într-un mare măcel oastea de 120.000 de oameni a lui Mahomed, căruia îi
dăduseră şi muntenii ajutor, după ce le supusese ţara. A dat Ştefan această lupta lângă mocirla
Racovăţ şi râul Bârlad, cu oastea sa şi cu 5.000 de secui, a căror ţară, rupând-o din regatul
Ungariei, şi-o supusese sieşi. Dar învingerea a costat şi pe ai săi; căci toate şirurile dinainte, în
care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se
aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui
Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători, din care cea mai mare
parte erau ţărani.

Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a
dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui
Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.

Toată oastea lui s-a îmbogăţit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi scule
scumpe. Cetăţile Basarabiei care trecuseră de la el la turci, îi fură înapoiate toate. Pe mai mulţi
ţărani îi făcu boieri. Foarte puţini turci au putut scăpa cu fuga, pentru că cei care o luară la
fugă şi se îndreptară spre Dunăre, fură tăiaţi de moldoveni, care aveau cai mai buni, sau fură
luaţi de valuri şi înecaţi. [...]

O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În
zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor.
După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii
şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor
creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau
în războaie civile. [...]

1476 [Lupta de la Valea Albă]. Mohamed sultanul, aprins de ură neîmpăcată împotriva lui
Ştefan, voievodul Moldovei, pentru că, pe de o parte, nu voia să plătească tribut, pe de altă
parte, ocupase şi Chilia, numită de cei vechi Clitomast, alungându-i garnizoanele de acolo, iar
în anul trecut îi zdrobise oastea de 120.000 de oameni lângă mocirla Racovăţului şi râul
Bârlad, îşi adună toate puterile sale la Sofia şi purcese cu duşmănie împotriva aceluia. Şi avea
de gând ca, ocupând Moldova cu cetăţile ei, în schimbul unui tribut, să o dea lui Alexandru,
un moldovean care zicea că e frate cu Ştefan… sultanul trecu Dunărea cu corăbii şi dură 5
poduri pentru orice întâmplare… În acelaşi timp, o mare oaste tătărească, ce avea să vină în
ajutorul turcilor, intră în Moldova şi începu să jefuiască înaintea turcilor. Dar Ştefan voievod
nu se înspăimântă deloc de aceşti doi duşmani atât de puternici, anume de tătari şi de turci,
care, cu armate deosebite, năvăliră aproape în acelaşi timp asupra Moldovei (pentru că altcum
nu cutezau, temându-se de primejdie), ci, având o inimă de o rară vitejie, totdeauna vesel şi
neobosit, arzând toate bucatele şi fâneţele, se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri
se temea mult mai mult decât de ale turcilor. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi strivi pe aceştia
într-un măcel crâncen. Şi-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulţi din fugă
decât în luptă. Cuprinşi de groază, fugarii îşi aruncau nu numai armele, ca să fie mai uşori la
fugă, ci şi arcurile şi tolbele, şeile şi hainele ca să scape fie şi nearmaţi şi goi, şi se aruncau în
Nipru furioşi, nu altcum.
Prinzând inimă în urma înfrângerii tătarilor, mai cu cruzime se aruncă Ştefan voievod asupra
turcilor şi tăie o mulţime din cei care trecuseră mai întâi Dunărea cu luntrile. În ciocniri
singuratice, din pădurile în care se retrăsese adânc cu ai săi, bătea adesea mai ales pe cei care
mergeau după nutreţ. Şi pe turcii prinşi, fără să ţină seama de vârsta sau de starea lor, sau îi
jupuia de vii, sau îi trăgea în ţeapă, până când, în cele din urmă, sultanul, împărţindu-şi oastea
lui numeroasă, îl strânse şi din faţă şi de la spate. Teama, însă, nici atunci nu-l cuprinse pe
Ştefan, ci, dorind cu orice preţ lupta, s-a bătut în chipul cel mai vitejesc. Totuşi, turcul îl
învinse, omorându-i numai ca la 200 de oameni. Ceilalţi, aproape toţi acoperiţi de răni, fură
siliţi să se retragă şi cu ei se retrase chiar Ştefan, păstrându-se pentru viitor şi pentru lucruri
mai bune, pe care le aştepta de la soartă. Dar nici turcilor nu le-a fost învingerea lipsită de
sânge. Pentru că, cu atâta curaj a luptat Ştefan şi cu ai săi, încât se spune că au căzut aproape
30.000 de turci. Credinţa alor săi în Ştefan voievod începu să se clatine şi se părea că toţi
moldovenii l-au părăsit. Dar el [Ştefan], neţinând seamă de această nenorocire şi pierdere, se
pregătea în tot chipul, din nou, pentru noi bătălii şi lupte. Şi se ruga mereu prin soli deşi şi
grăbiţi, de Cazimir, regele Poloniei, ca să nu zăbovească de a-i trimite un ajutor de 12.000 de
oameni, asigurându-l pe rege că, primind acest ajutor, va alunga cu ruşine pe sultan din
Moldova.

Între acestea, izbucni ciuma şi foametea, două mari nenorociri în oastea turcească, şi mulţi
turci piereau în fiecare zi de boala cea grea. O mângâiere mai aveau sultanul şi oastea lui: că
Basarab, voievodul Moldovei, mulţumită căruia întreprinsese acest război, îl ajuta cu toţi
oamenii săi, cu hrană şi cu de toate. Oastea basarabilor având aceeaşi limbă şi aceleaşi
obiceiuri ca şi moldovenii şi cunoscându-i pe ei în toate ale lor, le da acelora mai mult de
lucru decât turcii. Sultanul, nehotărât şi neştiind ce să mai facă, se apucă să prăpădească
Moldova cu foc şi jafuri. Foametea creştea din zi în zi, tocmai din cauza aceasta. Şi, după ce
pustii toată Moldova, îşi îndreptă oastea şi înspre Podolia şi arse câteva orăşele neînsemnate şi
câteva sate. Se apucă sultanul să asedieze câtva timp Suciava şi Hotinul dar, fiind straşnic
înfrânt sub amândouă cetăţile, fu silit să se retragă cu ruşine şi să se apuce de altceva. Ca o
fiară prinsă în cuşcă, ar fi putut atunci, cu ajutorul regelui polon şi al oamenilor săi, să fie
zdrobit sultanul cu toată puterea lui, într-un măcel cumplit şi pustiirea jalnică a Moldovei să
fie întoarsă împotrivă-i. Însă, pentru că nu se găsea nimeni cine să învingă pe un duşman
înfrânt şi de greutatea locurilor, şi de foamete şi ciumă (cauza o fi fost ori prea multă ocupaţie,
ori zăbava regelui pentru că, socot că ar fi ruşine să i se atribuie micime de suflet) scăpă acea
fiară din mâini şi gloria veşnică a regelui şi a polonilor fu ocolită. Pentru învingerea turcilor ar
fi fost de ajuns numai oştirea regească din Prusia, alcătuită din curteni şi din mercenari. […]

Între acestea, flota turcească, care aducea noi trupe, precum şi diferite maşini pentru luarea
cetăţilor şi oraşelor, în îndurarea dumnezeiască, fu zdrobită de valurile mării şi de furtună.
Sultanul, înspăimântat de vestea aceasta şi deoarece simţea că, din în zi, are să cadă şi regele
Cazimir asupra lui, părăsind Moldova, se întoarse la Constantinopol. […]

Moartea lui Ştefan cel Mare. În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1 după răsăritul soarelui, din
voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră.
Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia,
bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse
cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi.
Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert,
călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară. Tot
el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O,
bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi! O, om fericit, care te bucuraşi
de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi
drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă:
drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor!

Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.