Cronică lituaniană

Despre războiul turcilor cu moldovenii. Anul 1474. Mahomed, sultanul Turciei, a poruncit
atunci lui Radu, voievodul Munteniei, să meargă împotriva lui Ştefan, domnul Moldovei, cu
oastea turcească, care oaste turcească era de 120.000, iar tătari 30.000, pentru nimicirea [lui
Ştefan], vrând pe Ştefan să-l facă vasal (căci, în acel timp, el devenise vasal craiului Poloniei).
Iar Ştefan, voievodul Moldovei, avea ca ajutor din partea craiului său suzeran oastea polonă –
5.000 de călăreţi, moldoveni – 47.000, lituanieni – 10.000. Cu această masă, folosind mai
mult iscusinţa decât puterea, [Ştefan] pretutindeni lovea şi nimicea înfricoşata oaste turcească
şi prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile cele mai îndepărtate din ţara sa, spre care turcii
urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars, de asemenea, iarbă nu era nicăieri (toată a ars-
o), ca şi grânele, de aceea turcii şi caii lor îndurau de foame. Apoi, i-a atras după sine în locuri
primejdioase, la lacul Racovăţ de pe râul Bârlad, şi i-a lovit şi acolo pe turci şi tătari, cu
ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, hotărât pe toţi i-a înfrânt pe capete, [iar] trupurile celor
ucişi a poruncit să fie arse, steaguri ostăşeşti a luat mai mult de o sută, iar în bucăţi 130 şi pe
cei 11.000 de turci şi tătari prinşi a poruncit ca pe toţi să-i tragă în ţeapă, punând zece rânduri
de ţepi. Şi neîndurând această biruinţă, a poruncit în toată ţara sa ca, sub aspră pedeapsă,
nimeni să nu-i atribuie lui această biruinţă, ci Domnului Dumnezeu Însuşi. Apoi, patru zile
întregi a postit, rugându-se şi mulţumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruinţă
asupra păgânilor. De asemenea, a trimis soli ai săi de cinste la sultanul Turciei, cu daruri mari,
plângându-se împotriva turcilor lotri şi fugari care, în ţara lui, i-au pricinuit mari pagube
împotriva voii sultanului, despre care Măria Sa sultanul nu a ştiut şi nici nu le-a poruncit, pe
care să-i pedepsească, „ceea ce eu nu am putut. De aceea, rog ca şi cei care sunt acolo, în ţara
Măriei Voastre, sultane, [unde] au fugit, să-mi fie încredinţaţi”. De o astfel de solie, după o
atare înfrângere, sultanul turcesc s-a mâniat [şi] a poruncit ca solii să fie băgaţi în închisoare,
însă, dându-şi seama că a făcut pe nedrept, fiindcă solul are voie şi loc la toţi la care va fi
trimis, i-a eliberat, luând totul de la ei şi de pe ei şi le-a dat drumul goi, numai în cămăşi şi
desculţi, dându-le cărţi către Ştefan, domnul lor.