Pe când românii îşi vedeau de munca lor paşnică, iată că la hotare a apărut o mare primejdie:

turcii sau otomanii. Ei veneau din Asia. Fiind foarte războinici, au înfrânt multe popoare şi au ajuns până
la Dunăre, conduşi de sultanul Baiazid. Pentru că ataca fulgerător lumea, l-au poreclit „Fulgerul”.
Victoria de la Rovine. În goana lor după jaf, otomanii nu s-au oprit la Dunăre. Năzuiau s-o
treacă mai repede şi să prade Ţara Românească. Aflând Mircea despre gândul otomanilor, a chemat sfatul
domnesc: „Ne apărăm, au ba?” Toţi au strigat, într-un glas: „Ne apărăm, Măria ta!”
Şi, la porunca voievodului, toată ţara s-a pregătit de luptă.
Când Baiazid, cu armata lui, a început să treacă Dunărea, buciumaşii au sunat prelung, dând ştire
de primejdie, iar bătrânii au aprins clăile de fân şi casele; au otrăvit apa fântânilor, au pustiit tot în calea
vrăjmaşilor şi s-au retras, şi ei, spre munte. Mircea ştia că otomanii sunt mult mai numeroşi decât românii.
De aceea, şi-a aşezat oastea la Rovine, lângă o mlaştină mare.
Cu cât înaintau înlăuntrul ţării, prin locurile pustiite, cu atât otomanii sufereau mai mult de foame
şi de sete. Era o zi frumoasă a anului 1395. Când duşmanii s-au apropiat de Rovine, Mircea a dat
semnalul de luptă. Călăreţii au lovit, furtunos, din părţi. Arcaşii au încordat arcurile. Otomanii au răspuns
cu şi mai multă furie. Se zice că s-a întunecat cerul de mulţimea săgeţilor. Apoi au început lupta cu
suliţele, cu buzduganele, cu spadele.
Au murit în luptă mulţi români, dar şi mai mulţi duşmani. Apa mlaştinii s-a înroşit de sângele
oamenilor şi al cailor ucişi. Pierzând cea mai mare parte din oaste, sultanul Baiazid Fulgerul s-a grăbit să
se retragă peste Dunăre.
Bătălia de la Rovine a fost cea dintâi mare biruinţă a românilor contra otomanilor.

Până la sfârşitul vieţii, Mircea a continuat să-şi apere ţara, învingând pe cotropitori ori de câte ori
i-au trecut hotarul.
Faima lui Mircea a ajuns foarte mare; un istoric din acea vreme îl numea „principele cel mai
puternic şi cel mai viteaz”.
Dar puterea otomanilor creştea mereu. Niciun rege sau împărat nu mai cuteza să-i înfrunte. De
aceea, spre bătrâneţe, Mircea-Voievod a încheiat pace cu sultanul. S-a învoit să-i plătească un tribut, cu
condiţia ca sultanul să nu se amestece în treburile Ţării Româneşti. S-a stins din viaţă în anul 1418 şi a
fost înmormântat la Mănăstirea Cozia, pe Valea Oltului.
 Mircea cel Bătrân a fost un bun gospodar, care şi-a condus cu vrednicie ţara; a fost un viteaz care
a condus poporul la biruinţă. Merită ca inimile noastre să-i slăvescă numele, şoptind cuvintele pe care
Eminescu crede că Mircea le-a rostit în faţa sultanului:
...iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Mănăstirea Cozia

Simţindu-se fraţi de acelaşi neam, Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân s-au ajutat de multe ori,
unul pe altul, au iscălit împreună tratate de prietenie cu Polonia şi cu Ungaria.
Alexandru-Vodă a înfrânt pe tătarii prădalnici şi a ajutat, în două rânduri, pe regele Poloniei în
lupta cu cavalerii teutoni (nobili de neam german). Deşi nu erau decât un pâlc de 400 de călăreţi, românii
„au făcut mare izbândă”. Victoria lor a silit pe cavalerii teutoni să încheie pace cu Polonia şi să dea
înapoi teritoriile cucerite şi prăzile luate.
După o domnie îndelungată – în timpul căreia Moldova se întindea până la mare, la Cetatea-Albă
şi Chilia, adică de la Carpaţi până la Nistru şi Marea Neagră – Alexandru cel Bun s-a stins din viaţă,
mulţumit şi împăcat că şi-a făcut datoria către ţară şi către popor. A fost înmormântat la Mănăstirea
Bistriţa, zidită chiar de domnitor, într-un loc frumos şi bine adăpostit, lângă Piatra-Neamţ. Pentru că a
cârmuit ţara cu pricepere şi cu blândeţe, poporul l-a cinstit şi-l va cinsti întotdeauna.

Mănăstirea Bistriţa