Bătălia de la Vaslui

În decembrie 1474, armata otomană a intrat în Moldova. Un prim atac al akingiilor în sudul Moldovei a fost
respins de moldoveni, care au aplicat apoi tactica „pământului pârjolit”, au otrăvit fântânile (un cadavru de
animal aruncat în fântână, mai ales de porc, era de ajuns) și s-au retras din calea armatei turcești. Populația
civilă a fost trimisă în zonele montane din estul și din nordul țării, iar trupele ușoare moldovene au început să-i
hărțuiască pe turci, distrugând mai ales detașamentele izolate, plecate după jaf sau în recunoaștere. 

Ținta finală era Suceava, Cetatea de Scaun a Moldovei. Pentru a ajunge aici, existau două căi: un drum de-a
lungul Siretului, și un altul pe Valea Bârladului, pe direcția Vaslui-Roman. Armata otomană s-a îndreptat spre
Vaslui, iscoadele indicând această zonă drept locul taberei lui Ștefan. Pentru a ajunge la tabăra lui Ștefan,
armata otomană trebuia să treacă un pod de lemn - Podul Înalt, construit probabil pe piloni - peste râul Lipovăț,
afluent al Bârladului, pod inadecvat trecerii unui mare număr de trupe, în special a trupelor grele și a artileriei.
Zona era ideală pentru apărătorii moldoveni, în același loc o armată poloneză fiind înfrântă în 1450.

Valea avea forma unui semioval, flancat de dealuri acoperite cu păduri, și era o zonă mlăștinoasă, care
restricționa mișcarea trupelor atacatoare. Aici Ștefan încropise fortificații și își aștepta inamicul, lângă mlaștina
Racovița, la confluența râului Racova cu Bârladul. Din prea multă încredere sau din neglijență, comandantul
otoman nu a trimis cercetași în zonă, pentru a avea o imagine clară asupra terenului din fața sa și a poziției
moldovenilor.

Șemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal pașa-zade scrie în cronica sa că „nu erau zile bune pentru expediție; se
apropia iarna”; pe drum, „oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă, care, aruncând din arcuri
asupra lor săgeți de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostașilor ocrotitori de țări. Așa s-au
stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospețimea lor... Torentul de ploaie udându-i de tot pe
acei călăreți și slujitori, toți șoimii care zburau în lupte au devenit ca niște găini jumulite”... Ștefan adunase
armată, ceruse ajutor și din țările vecine și „fiecăruia [...] i-a dat arme și zale și a preschimbat oastea sa, plină de
măreție, într-un munte de zale de oțel”.

În dimineața întunecoasă a zilei de 10 ianuarie 1475, turcii s-au apropiat de armata lui Ștefan. Se pare că
otomanii aveau o vagă idee despre unde ar putea fi moldovenii și aliații lor, dar ori nu cunoșteau locul exact, ori
nu și-au dat seama, din cauza ceții, că au ajuns în acel loc decât prea târziu, fără a ști și că zona e strâmtă și
mlăștinoasă. De asemenea, nimeni nu putea să vadă dealul pe care se afla voievodul moldovean cu trupele
sale. Grigore Ureche menționează că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În față
erau spahiii, apoi ienicerii și Soliman, urmați de asabi; akingiii cu trenul de bagaje și artileria încheiau lungul
convoi. Este posibil ca o parte din trupe să nu fi fost prezente la luptă, aflându-se în căutare de provizii și de
pradă. Ștefan știa cu siguranță poziția exactă a otomanilor.

În negură, spahiii s-au pomenit dintr-odată în fața fortificației moldovene și au început atacul, dar nu în mod
organizat, fiind surprinși și mai mult forțați de împrejurare. Ienicerii au trecut și ei podul, auzind zgomotul
bătăliei din față, s-au amestecat cu spahiii și au intrat în mlaștină. Otomanii au atacat în rânduri compacte, fiind
de presupus că au avut pierderi mari încă din prima fază a bătăliei, loviți de proiectilele armelor de foc, de
săgeți, sulițe, și hăcuiți de topoare, săbii, spade, ghioage în încercarea de a sări peste palisada infanteriei
moldavo-secuiești. Kemal pașa-zade recunoaște poziția defensivă excelentă deținută de moldoveni, în pădurile
din care nu puteau fi scoși și nici înconjurați, plus faptul că din față se trăgea cu tunuri, puști, arcuri și
„zenberecuri”.

Artileria nu putea fi folosită de către otomani, fiind în spatele convoiului și neexistând practic vizibilitate, era
nevoie și de timp pentru a instala și a folosi artileria vremii. Este totuși posibil ca artileriștii otomani, la ordinul
lui Soliman, să fi început instalarea tunurilor în poziție, pentru orice eventualitate. Între timp, bătălia din zona
valului avansase. Ne putem imagina un masacru complet, o luptă cumplită fără milă de ambele părți. După ce
șanțul s-a umplut de cadavre, otomanii au asaltat valul, au pătruns în fortificație, o cruntă luptă corp la corp

Grădinaru Ioana
Bătălia de la Vaslui

începând. Prima linie moldavo-secuiască a început să dea înapoi, fiind aproape distrusă – ienicerii, maeștri ai
meseriei armelor, erau redutabili în lupta de aproape.

Se pare că acest prim episod al bătăliei a durat probabil 3-4 ore. Pe la amiază, probabil și în condițiile ceții care
se ridica, Ștefan a dat ordin muzicanților din preajma podului să sune din instrumente. Armata otomană,
surprinsă de zgomot, s-a întors și a atacat spre dreapta, nimerind în apa înghețată a Bârladului. În acest
moment, artileria de pe flancurile moldovene a tras în plin, fiecare din cele 20 de tunuri având șapte lovituri la
dispoziție. Panica s-a instalat în armata otomană, măcelul luând proporții apocaliptice. Trupa lui Ștefan a atacat
de pe deal și de pe flancul stâng, infanterie și cavalerie deopotrivă, izbind puternic în otomani, concomitent cu
atacul infanteriei rămase în vale. Se pare că acum au avut loc cele mai mari pierderi în rândul otomanilor,
năuciți de loviturile care au venit atât de repede din toate direcțiile. Tot Kemal pașa-zade prezintă succint
asaltul final al armatei lui Ștefan cel Mare:

„Oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mișcare ca un uragan și ca un
vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul [armata otomană] și l-a împins
spre mal pe un val”.

Atacul moldovean a fost prea puternic, scrie cronicarul turc. Beii i-au propus lui Soliman o retragere strategică
și apoi continuarea luptei. Dezastrul armatei otomane a fost completat de panica generalizată a retragerii,
Soliman nemaiputând să-și strângă și să-și organizeze soldații, care „s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște
turme de oi”.

Moldovenii – probabil trupa care ar fi trebuit să fie pe flancul drept – au capturat tunurile otomanilor și mai bine de 100 de
steaguri, alături de aproximativ 4.000 de prizonieri. Orice încercare a turcilor de a se replia a fost inutilă. Retragerea a avut
loc în viteză și în dezordine, timp de trei zile, înspre Dunăre, având cavaleria moldoveană și polonă pe urme, oprindu-se la
Isaccea, în Dobrogea. Ne putem doar imagina furia cu care cavaleria creștină s-a aruncat asupra turcilor aflați în retragere,
în timp ce infanteria îi măcelărea pe răniți, lua prizonieri și jefuia carele otomanilor. La Iovănești, în locul numit „Vadul
Turcilor”, a avut loc masacrarea trupelor turcești împotmolite în vadul mlăștinos. Cronicarul otoman Kemal pașa-zade scrie
că aici li s-au luat otomanilor „capul și cămășile”(cămășile de zale). 

Flota otomană, concomitent cu derularea campaniei terestre, încercase fără succes să cucerească Chilia și Cetatea Albă.
Probabil la acest episod se referise Dlugosz, iar retrocedarea cetăților din textul său poate însemna pur și simplu că
otomanii au ridicat asediile și au plecat.

Trupele muntene, comandate de voievodul muntean - „călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal pașa-zade, au
părăsit câmpul de bătălie fără a intra în luptă. Mai mult chiar, Laiotă a atacat parte din trupele otomane care căutau să-și
scape pielea trecând prin Muntenia. 

Cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare 

Numărul pierderilor otomane a fost enorm – cronicile vorbesc despre 45.000 de morți, inclusiv patru pașale. Circa 100 de
steaguri otomane au fost capturate, laolaltă cu pradă bogată. Prizonierii, în afară de cei aparținând unor mari familii
otomane, au fost trași în țeapă, iar cadavrele lor arse. La o sută de ani după bătălie se mai vedeau lângă Vaslui movilele
formate din resturile umane (se pare că moldovenii au ars pe loc cadavrele celor căzuți în bătălie) și trei cruci de piatră
ridicate în memoria victimelor. Două dintre movile mai erau vizibile la începutul secolului al XX-lea lângă râul Racova. Nu s-
au făcut cercetări amănunțite asupra locului bătăliei, loc care de-a lungul vremii a fost asanat, sistematizat și folosit intens
în agricultură. 

Jan Dlugosz, în a sa Cronică a Poloniei, dă informația că, după bătălie, Ștefan a postit 40 de zile cu apă și pâine, interzicând
în toată țara să îi atribuie cineva lui marea victorie, voievodul spunând că aceasta îi aparține lui Dumnezeu, și nu lui.
Cronicarul polon Martin Bielski menționează că Ștefan și ai săi au făcut un pelerinaj după bătălie, desculți – nu se precizează
unde.

Grădinaru Ioana