Atacul de noapte

“Atacul de noapte” a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad

Țepeș, domnul Țării Românești (Valahia) și o armată condusă de
sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată pe drumul
dintre Nicopole și cetatea de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în
noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă
a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti
tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras
în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari. Mehmed a ridicat o armată
uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul
său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă
fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul
nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi
mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre
reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari
trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au
retras din Țara Românească.
Bătălia
Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși de săgeți. La 4
iunie, un contingent de ieniceri a debarcat în timpul nopții, la Turnu,
unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul
de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu
Vlad Țepeș:
„La căderea nopții, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut
pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui
Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am
trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste
Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și
am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și
restul echipamentului adus cu noi. Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu
destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de
valahi…. Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele
120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să
respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile…. iar Dracul, văzând
că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea
cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi.”
Armata otomană a reușit să avanseze, dar Vlad le-a îngreunat
considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De
asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel
terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au
fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de
ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui
Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete,
“negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut.”
 Vlad a adoptat o tactică de gherilă, cavaleria sa atacând sporadic
elemente răzlețe ale otomanilor. De asemenea, a trimis suferinzi de boli
mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis și — în număr mai mare — ciumă
bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulți dușmani. Ciuma
bubonică a început să se împrăștie în armata otomană. Flota acestora a
lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei și Chiliei, dar fără a provoca
pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus majoritatea
porturilor din Bulgaria. Chalcondyles menționează că sultanul a luat
prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a
obține informații, dar fără succes; după care l-a amenințat cu tortură,
din nou fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat,
spunându-i “dacă domnul tău ar avea mai mulți oameni ca tine, în scurt timp
ar putea cuceri lumea!”
Turcii și-au continuat avansul spre Târgoviște, după ce au fost respinși
la cetatea București la insula fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce
turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală, Vlad a dezlănțuit atacul său
de noapte, cu aproximativ 24.000, sau posibil cu doar 7.000 sau 10.000
de călăreți. Conform relatărilor lui Chalcondyles, înaintea începerii
atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești, și a
circulat nestingherit, încercând să afle care este cortul sultanului și
organizarea taberei.

Atacul a început “la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru
dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au
sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale
atacului diferă în documentele păstrate; unele surse spun că valahii au
ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți
otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise.
Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un
atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu a fost suficient
de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad
însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria
Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și
Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit
pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 – 2.000 din ei. Pierderile totale s-
au situat la circa 5.000 de partea valahilor și circa 15.000 de otomani.
Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed
a decis totuși să atace capitala, dar a găsit-o părăsită și cu porțile larg
deschise. Unele surse spun că armata otomană a intrat în capitală și timp
de jumătate de oră a mărșăluit pe drumul mărginit de aproximativ
20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Pe cea mai înaltă țeapă, ca
simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui Hamza Pașa.
Alte surse notează că orașul a fost apărat de soldații valahi, iar cadavrele
celor trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de
circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacția sultanului, a scris:
„ Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua
pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra
supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este
demn de lucruri mărețe. ”
Mehmed a ordonat să se sape un șanț adânc în jurul taberei turcești
pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi (22 iunie) turcii s-au
retras.
În acest timp, vărul lui Vlad, Ștefan cel Mare, dorind să recupereze
cetățile Akkerman și Chilia, a hotărât să lanseze un atac asupra ultimei,
sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor. Valahii si ungurii au aparat
cetatea, reușind să-i pună pe fugă pe moldoveni și reușind chiar să-l
rănească pe Ștefan pe viață, la picior, cu o ghiulea de tun.
La 29 iunie, sultanul a ajuns la Brăila și a dat foc orașului, după care a
plecat la Adrianopol, unde a ajuns la 11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut
un ospăț în cinstea “marii victorii împotriva lui Dracula“, deși întreaga
campanie se terminase dezastruos. Totuși turcii au reușit să ia mulți
prizonieri din rândul locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre
sud împreună cu cirezile de vite și caii capturați.

Urmări
Radu a reușit să-i convingă pe valahi că a plăti tribut Înaltei Porți și a-l
avea pe el ca lider ar fi în avantajul lor. Vlad a fost abandonat și a fugit în
Transilvania, unde a fost întemnițat de regele Corvin timp de 12 ani, în
baza unei scrisori falsificate în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare
sultanului și i-ar fi propus acestuia o alianță împotriva Ungariei. A fost
eliberat în 1474 și la scurt timp după aceea a pornit spre regiunea Bosnia
în fruntea unei armate maghiare, unde a cucerit mai multe orașe și cetăți
și a tras în țeapă peste 8.000 de turci. Ștefan cel Mare a reușit să
cucerească Chilia și Akkerman și le-a apărat cu succes de otomani la
bătălia de la Vaslui. Cei doi veri și-au unit forțele și în 1476 au cucerit
Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad Țepeș a fost
ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Fratele său
vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).
Conflictul a pus capăt tuturor ambițiilor și încercărilor otomane de a
anexa Valahia la imperiu.
Victoria valahilor și-a lăsat amprenta asupra tradițiilor și literaturii
românești, precum și asupra celor din țările din zonă, la vremea
respectivă.