Victoria de la Vaslui ( 10 ianuarie 1475) nu putea rămâne fără un răspuns din partea

sultanului Mehmed al II-lea. Conștient de iminenta invazie otomană și alarmat de cucerirea de

către turci a coloniilor genoveze Caffa si Mangop ca și de vasalizarea hanatului tătarilor din
Crimeea, Stefan cel Mare a intensificat acțiunile politico-diplomatice menite să aducă sprijin
crestinătățăi. Solii moldoveni au ajuns la Veneția,la Roma,în Ungaria și Polonia, la Caffa și
hanatul din Crimeea,cerând ajutorul acestor potențiali aliati. A fost totodată și un prilej pentru
a sublinia rolul Moldovei de “poartă a creștinătății”, exprimând dorința de a lupta până la
moarte pt religia creștină.
Într-o scrisoare trimisă principilor creştini, domnul îşi sintetiza astfel categorica
victorie:’’...şi i-am înfrânt şi i-am adus sub picioarele noastre şi pe toţi i-am trecut sub
ascuţişul săbiei, pentru care lucru Domnul să fie lăudat’’. Leonardo da Cretona observa într-o
scrisoare trimisă din Buda, capitala Ungariei, la Ferrara (Italia), că moldovenii erau ’’cea mai
mare parte ţărani’’. Izvoarele otomane considerau că ’’oştile turceşti n-au suferit niciodată o
mai mare înfrîngere’’, apreciere împărtăşită şi de o cronică veneţiană, iar papa l-a proclamat
pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’. O solie moldoveană i-a adus în dar regelui polon o parte din
trofeele capturate şi a cerut ca Ştefan să nu mai fie lăsat singur împotriva uriaşei forţe
otomane. Pe de altă parte, Matei Corvin scria papei şi împăratului german despre victoria lui
Ştefan cel Mare, ’’trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf, ... cu gîndul să cîştige
pentru sine meritele altora’’, conform lui Dlugosz. Sixt IV i-a răspuns lăudîndu-l pe domn
pentru ’’cumplita înfrîngere şi ruină’’ cauzată otomanilor cu ajutorul regelui maghiar, care îşi
cîştigase ’’laudă şi glorie’’. Cu toate acestea, Ştefan va repeta la 25 iunie cererea pentru
iniţierea unei mari expediţii europene antiotomane ’’pe mare şi pe uscat’’, angajându-se să
lupte până la moarte pentru ’’legea creştină’’.
În acelaşi an Ştefan a trimis un corp de oaste pentru a-l instala pe tronul Mangopului
pe cumnatul său, prinţul Alexandru, în locul fratelui acestuia, Isaico, care era vasal al turcilor.
La 12 iulie, la Iaşi, a încheiat şi o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin, în care îi promitea
ajutor militar împotriva oricui, cu excepţia Poloniei, deşi aceasta îi refuzase din nou sprijinul
militar împotriva otomanilor. Regele maghiar se angaja să nu adăpostească duşmani ai lui
Ştefan, să-l adăpostească pe acesta dacă ar fi obligat să-şipărăsească ţara şi să se implice în
rezolvarea problemelor de graniţă dintre Moldova şi Ţara Românească, aflate în suspans după
înţelegerea încheiată de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). În
acelaşi timp, solii domnului la curtea papală cereau sprijin financiar direct din fondul cruciat
pentru cruciada antiotomană şi nu prin intermediul regelui maghiar, ei subliniind că Ştefan
’’dacă i se va da satisfacţie şi va fi ajutat, va persevera în luptă şi se va opune straşnic turcului,
fie împreună, fie şi singur’’.
În mai 1476 însuşi sultanul Mahomed /Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului în
1453, a declanşat dinspre sud o altă mare expediţie împotriva Moldovei cu o armată estimată
de contemporani între 90.000 şi 150.000 de soldaţi, cărora li se adăugau 10.-12.000 de soldaţi
munteni . Simultan tătarii crimeeni comandaţi de Eminek Mîrza au atacat dinspre est, dar au
fost învinşi în iunie, pe drumul de întoarcere din expediţia de pradă, după ce aflaseră că rivalii
de pe Volga, impulsionaţi de diplomaţia lui Ştefan, le atacaseră teritoriul. Eminek i-a scris
apoi sultanului că Ştefan ’’a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni’’. La
jumătatea lui iunie, turcii au trecut Dunărea, înaintând pe valea Siretului spre Suceava. Ca şi
în anul anterior, Ştefan i-a hărţuit şi i-a atras spre tabăra fortificată de pe Pârâul Alb, afluent
al Moldovei.
În aceste condiţii, Ştefan întăreşte cetăţile, trimite o parte a oastei împotriva tătarilor,
reuşind să-i alunge din ţară şi îi lipseşte pe turci de mijloace de aprovizionare. Fără a primi
ajutor de la poloni sau de la unguri, Ştefan este nevoit să opună armatei invadatoare doar circa
12 000 de oşteni. Îşi stabileşte tabăra pe un platou înalt, situat pe valea Pârâului Alb, un
afluent al râului Moldova, unde se fortifică cu şanţuri, palisade şi căruţe legate între ele, după
model husit. La 25 iulie 1476, atacă avangarda otomană condusă de beylerbey-ul Rumeliei,
Süleyman Hadâmbul, pe care-l învinsese la Vaslui. Provoacă mari pierderi, dar sosirea
spahiilor îl obligă să se retragă în tabăra întărită, la adăpostul artileriei. A doua zi, pe 26 iulie
1476, după un duel de artilerie, otomanii atacă cu infanteria formată din azapi, care este
respinsă, cu mari pierderi. Sultanul porneşte atacul decisiv în fruntea ienicerilor, iar Ştefan,
după o rezistenţă înverşunată, copleşit de numărul adversarilor, este nevoit să abandoneze
tabăra şi să se retragă, prin pădure.
Cronicarul Grigore Ureche descrie încleştarea astfel: „Şi multă vreme trăind războiul
neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăugându-se cu oaste prospătă şi moldovenii
obosiţi şi nevindu-le ajutor de nici o parte, au picat, nu fiştecum, ci până la moarte să apără,
nici biruiţi dintru arme, ci stropşiţi de mulţimea turcească, au rămas dobânda la turci. Şi atâţia
de ai noştri au perit cât au înălbit poiana de trupurile de a celor periţi, pănă au fost războiu. Şi
mulţi din boierii cei mari au picat şi vitejii cei buni au perit, şi fu scârbă [tristeţe, n.n.] mare a
toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor dimprinprejur, dacă auziră ce au căzut moldovenii supt
mâna păgânilor” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
Deşi cronicarul moldovean arată că pierderile au fost mari de partea lui Ştefan, alte
surse creştine, e drept, subiective, arată că pierderile au fost foarte mici. Astfel, cronicarul
polon Jan Długosz le estimează la „mai mult de 200 de morţi”, iar italianul Giovanni Maria
Angiolello afirmă că „au fost ucişi vreo 200 şi prinşi cam 800”. Oricum, dată fiind
desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, suntem îndreptăţiţi să credem că Ştefan şi-a salvat
cea mai mare parte a oştirii, pe care a regrupat-o, aşteptând întăririle din Ungaria.
În acest timp, otomanii au jefuit ţara, dar cetăţile au rezistat. Spre sfârşitul lunii august,
otomanii încep retragerea, fiind urmăriţi de oastea lui Ştefan şi de soldaţii din Transilvania,
veniţi totuşi prea târziu.
Urmările campaniei otomane din 1476 în Moldova au fost dramatice: ţara a fost
devastată de raidurile tătărăşti şi otomane, multe bunuri au fost jefuite, activităţile economice
au fost perturbate. Cu toate acestea, Ştefan continuă eforturile diplomatice pentru menţinerea
coaliţiei antiotomane, dar în zadar. Conştient că lupta cu Imperiul Otoman nu poate fi
câştigată pe termen lung, va accepta să plătească din nou tribut sultanului, în a doua jumătate
a anului 1479 sau în prima parte a anului 1480.

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia,
Bucureşti, 2011
Papacostea Ş., De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziţia internaţională a
Moldovei la sfârşitul secolului al XV lea), ’’Romanoslavica’’, XVII, 1970, pp. 525-533.
Efectivele militare din Țara Moldovei în secolele XV-XVII, Tudor Movileanu,
doctorand, UPSC „Ion Creangă”