„Moromeții”, Marin Preda

Marin Preda este un reprezentant de seamă al literaturii române de după

al Doilea Război Mondial, din perioada contemporană. Opera sa este marcată de o
unitate de ton, de viziune, în sensul raportării sinelui la sine și la lume. Universul
creației sale este cel psihologic, întrucât realitatea pe care o construiește este cea
interioară. Detaliul de viață semnificativ, care stă la baza temei majore a romanului,
este concentrat în scene de valoare simbolică, așa cum întâlnim în romanul
„Moromeții”. Scriitorul prezintă în „Moromeții” amploarea și complexitatea
„dramei pământului”, temă predilectă și pentru Liviu Rebreanu, sarcasmul cu
imposibilitatea soluționării într-o anumită conjunctură istorică; relatează fapte și
întâmplări care duc la dispariția de pe arena istoriei a clasei țărănești, a țărănimii
tradiționale, proprietară de pământ.

Primul volum al romanului apare în 1955, iar cel de-al doilea, în 1967.
Deși diferă modalitatea artistică și problematica celor două volume, romanul este
unitar, deoarece principalele personaje sunt urmărite până la finalul deceniului al
IV-lea și reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză,
înregistrând transformări ale mentalităților și ale instituțiilor.

Viziunea despre lume este realistă, scriitorul prezentând veridic viața

socială dintr-un sat de câmpie, raportată la cazul particular al destrămării unei
familii, dar care se extinde la prezentarea întregii colectivități. Ampla creație
înglobează elemente specifice romanului tradițional îmbinate cu cele moderne.

Perspectiva narativă obiectivă a naratorului neimplicat, care relatează la

persoana a III-a, este asociată cu perspectiva personajelor- reflector. Ilie Moromete,
în primul volum, și Niculae, fiul acestuia, în cel de-al doilea volum, diminuându-se
astfel obiectivitatea.

Titlul romanului este reprezentat de numele unei familii, cu focalizare

asupra membrilor săi, exponenți ai mediului rural, surprinși în pragul unor prefaceri
sociale radicale, de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, și supuși
transformărilor istorice de după acest eveniment marcant.

1
 Compoziția romanului se remarcă prin complexitate, maniera epică
suferind modificări de la un volum la celălalt. Primul prezintă destinul unui singur
personaj, la care se raportează și celelalte. Ritmul narativ este lent și creează
impresia de stabilitate a vieții sociale patriarhale. Volumul al doilea se axează pe
reliefarea unei întregi colectivități, supuse schimbărilor, iar ritmul epic devine alert.
Cu toate acestea, romanul constituie o unitate, prin surprinderea veridică a imaginii
satului românesc. Incipitul conține atât repere spațiale și temporale, cât și o referire
la un timp benefic, răbdător: „În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al
doilea război, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea
aici fără conflicte mari”. Deși naratorul consimte în mod tactic la păstrarea iluziei
țăranilor, referirea simetrică de la finalul primului volum confirmă iminența
destrămării: „Timpul nu mai avea răbdare”. În legătură cu timpul înșelător, criticul
literar Eugen Simion afirma că „răbdarea nu e decât o formă de acumulare pentru o
nouă criză”.

Acțiunea primului volum, desfășurată pe parcursul verii, poate fi

structurată în trei părți, prezentând gradat destrămarea unei familii, care anunță
schimbările ulterioare ale existenței colectivității: scene din viața rurală, cum ar fi
cina, tăierea salcâmului sau întâlnirea din poiana lui Iocan, secerișul patriarhal,
plecarea băieților mai mari ai lui Moromete. Cu intuiția unui mare romancier,
Preda adună personajele planului principal în prima scenă importantă a romanului,
care prezintă cina în familia Moromete. În timp ce Catrina și copiii făcuți cu
Moromete, Tita, Ilinca și Niculae, stăteau „lângă vatră”, centru simbolic al unității
familiei, Paraschiv, Nilă și Achim, fiii lui Moromete din prima căsătorie, stăteai în
afara tindei, „ca și când ar fi gata să se scoale de la masă și să plece afară”, detaliu
semnificativ, care anticipează plecarea lor, ce are loc spre finalul primului volum.
Amenințările istoriei sunt evidente, la nivelul individual, prin sistemul opresiv al
taxelor și impozitelor impuse de stat. Relevantă în acest sens este scena plății
„foncierii”, de la achitarea căreia Moromete încearcă, prin disimulare să se
sustragă. El ajunge în fierărie, evitându-i pe reprezentanții statului, strigându-le:
„N-am!”. Deși plătește o parte din bani, având totuși satisfacția că, din nou, nu a
trebuit să-i dea pe toți. Pe fondul conflictelor interne și asaltat de multitudinea
datoriilor, el se hotărăște să taie salcâmul din curte (un fel de axis mundi pentru Ilie
Moromete) pentru a-l vinde vecinului său înstărit, Tudor Bălosu. În zorii unei zile
memorabile, tatăl, împreună cu Nilă, cel mai naiv și mai docil dintre fiii cei mari,

2
doboară salcâmul falnic, un simbol al echilibrului familial, o axă a corespondenței
dintre pământ și cer. Criticul literar Eugen Simion afirma că tăierea salcâmului are
„o valoare premonitorie”, căci el simbolizează unitatea familiei, fiind „în lumea
obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viața familiei”, adică „un punct stabil de
referință”. Declinul familiei Moromete devine o certitudine odată cu plecarea fiilor
mai mari la București.

Volumul al doilea prezintă viața socială din Siliștea-Gumești de după

izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, surprinzând momente istorice
importante, cum ar fi reforma agrară din 1945 și procesul de colectivizare, început
în 1949. Aflată în relație de simetrie cu acțiunea primului volum, cel de-al doilea
are tot trei părți: cina frugală din București, la întâlnirea lui Moromete cu fiii săi,
secerișul comunist și moartea lui Moromete. La vârsta de 80 de ani, Moromete,
al cărui sfârșit se apropia, exprimă în cuvinte crezul existenței sale: „Domnule, eu
totdeauna am dus o viață independentă!”. Fără a suferi de vreo boală, se stinge lent,
părăsind o realitate pe care nu o mai poate înțelege. Finalul romanului redă, în
manieră nostalgică, visul lui Niculae, dominat de personalitatea puternică a tatalui,
în semn de reconciliere.

Caracterizarea personajului principal

În „Moromeții”, un timp milenar, de „nesfârșită răbdare” se întâlnește

cu cel istoric, generator de mari transformări, de evoluții uneori imprevizibile, de
mutații structurale decisive. La această falie a timpului apare fascinantul Ilie
Moromete, personajul principal al romanului, care nu seamănă cu niciun alt
prototip literar. Denumit de critica literară „cel din urmă țăran”, el întruchipează
reprezentantul tipic al țărănimii patriarhale, căreia îi este specifică înfrățirea cu
pământul, ale cărui roade îi asigură existența de zi cu zi.

Modelul de la care pornește Marin Preda în construirea personajului

aparține realității, fiind chiar tatăl său, despre care afirmă că i-a marcat adânc
conștiința. Dincolo de datele specifice realității propriei familii, autorul creează un
personaj exponențial, cu o mentalitate aparte, întruchipând singurul țăran cu
înclinații filosofice din literatura română. Originalitatea tipului de țăran creat este
realizată pornind și de la atitudinea sa față de pământ: spre deosebire de țăranul lui

3
Liviu Rebreanu, dornic de a dobândi pământul, care înseamnă demnitate socială și
umană, Moromete trebuie doar să-l păstreze; pământul reprezintă, pentru
Moromete, garanția unității familiei. El este particularizat printre ceilalți țărani, prin
trăsături care îi aduc prestigiul în sat: bucuria contemplației, plăcerea de a vorbi,
darul povestirii, sociabilitatea, inteligența, fantezia, umorul, ironia.

Dincolo de conflictele familiale, superioritatea sa este pe deplin

recunoscută, fiind sugerată și prin locul pe care îl ocupă la masă, dominându-i pe
toți cu privirea. Discuțiile din poiana lui Iocan reprezintă o hrană spirituală
indispensabilă unei existențe măcinate de conflictele familiale, dar care are nevoie
de a dialoga permanent cu semenii săi. Disimularea este una dintre trăsăturile
definitorii ale personajului. Scena plății „foncierii” îl prezintă pe actorul Moromete,
care folosește arta teatrală ca formă de protest împotriva impozitelor impuse de stat.
Satisfacția sa constă în amânarea plății integrale a unei datorii care i se pare injustă.
Această trăsătură, care denotă „firea sucită” a eroului, este evidentă și în dialogul cu
vecinul său, Tudor Bălosu. La întrebarea acestuia adresată lui Moromete, anume
dacă vinde salcâmul, i se răspunde printr-o previziune asupra vremii, care nu are în
aparență vreo legătură cu subiectul discuției: „Să ții minte că la noapte o să plouă”.
În esență, raționamentul moromețian se remarcă prin complexitate: așteptarea ploii
reprezintă speranța că se va coace grâul și, din vânzarea lui, la un preț bun, familia
Moromete și-ar putea achita datoriile”.

Catrina, a doua soție a lui Ilie Moromete, este mama vitregă a lui
Paraschiv, Nilă și Achim și mama naturală a Ilincăi, a Titei și a lui Niculae. Multe
scene din roman o prezintă copleșită de treburi, împărțindu-și puterile între muncile
câmpului și gospodărie. Ea este unul dintre puținele personaje ale cărui coordonate,
față de primul volum, nu se schimbă, în linii mari.

În volumul I, capitolul XXIV, sunt evocate momente semnificative

pentru prezentarea relațiilor dintre Moromete și Catrina. Apostrofat de soție, care se
întoarse de la biserică, pentru absența spiritului religios, Ilie Moromete reacționează
ironic, întocmai ca Ștefan a Petrei, personajul „Amintirilor din copilărie”, la adresa
Smarandei.Soțul Catrinei este departe de a fi un evlavios și, imitând limbajul
bisericesc, insinuează faptul că numai cei slabi de minte ascultă cuvântul preotului:
„și adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului
Duh...”. Deși credincioasă, Catrina „era furioasă că ținea totuși la el, așa păcătos

4
cum era”. Între Moromete și Catrina există un conflict surd, evocat pe parcursul
celor două volume, din cauza pogonului vândut din lotul soției și nerespectarea
promisiunii de a trece casa pe numele ei.

Modalitatea predominantă de caracterizare a personajului este cea

indirectă, trăsăturile sale reieșind din fapte, vorbe, atitudini. Personajul este
caracterizat în mod direct de către narator astfel: „Era cu zece ani mai mare decât
Catrina și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri
sau bucuri mari mai pot schimba firea cuiva”. În mod sugestiv și sintetic, personajul
se autocaracterizează la finalul romanului drept un om independent, având
capacitatea superioară de a-și înțelege propria dramă: „Domnule, eu totdeauna am
dus o viață independentă!”. Acest fapt dovedește, încă o dată, că, prin „Moromeții”,
scriitorul ilustrează convingerea, potrivit căreia țărănimea nu este stăpânită doar de
instinct, ci, dimpotrivă, este capabilă de „reacții sufletești nebănuite” (Alexandru
Piru).

În opinia mea, pentru Moromete pământul înseamnă nu numai demnitate,

socială și umană, așa cum este pentru eroii lui Rebreanu, ci mai ales bucuria de a fi
liber, independent în adevărul sens al cuvântului; înseamnă șansa de a te gândi și la
altceva decât la grija zilei de mâine, înseamnă bucuria de a putea pătrunde tainele,
să vezi oamenii, soarele și tot ce există. Simbolizând o lume de graniță între arhaic
și modern, Ilie Moromete apare ca un exilat problematic, care încearcă să-și
depășească condiția și chiar reușește, în parte, transformând astfel romanul într-o
dezbatere morală susținută.

În concluzie, cu acest model inedit de țăran, Marin Preda dă prozei

românești o dimensiune psihologică profundă și impune orientarea realistă, un stil
propriu, în care exprimarea populară coexistă cu cea intelectuală. Prin reflectarea
perioadei de transformări politico-sociale ale satului românesc, prin colectivizare
forțată și distrugerea brutală a unei milenare morale țărănești, romanul rămâne un
strălucit document de epocă de tranziție- de la capitalism la socialism- așa cum
afirmă Eugen Simion: „<<Moromeții>> este un mare roman prin originalitatea
tipologiei și profunzimea creației”.