ROMANUL OBIECTIV

- reflectă existența obișnuită

-verosimilitate
-ordine cronologică
-incipitul este în strânsă legătură cu finalul
-acțiunea se desfășoară coerent
-finalul este închis
- personaj reprezentativ
-narator omniscient, neutru, impersonal

„Ion”, Liviu Rebreanu

Tema și viziunea despre lume într-un roman interbelic studiat

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai

mare creator de viață al literaturii române, unul dintre întemeietorii
romanului românesc modern, care se manifestă în perioada interbelică.
El este, totodată, un prozator realist de factură dură, comparabil cu Emile
Zola prin modul de oglindire a vieții rurale, în „Pământul”, cu Stendhal
din „Roșu și negru” prin dorințele de parvenire ale personajului
principal, similare, ca energie de acțiune, ca ale lui Julien Sorel. Mare
parte a operei sale se încadrează curentului literar realism și presupune

1
prezentarea veridică a realității și reliefarea individului ca produs al
societății în care trăiește.
Primul roman al lui Liviu Rebreanu, „Ion”, a fost publicat în
1920 și înfățișează universul rural fără a-l idealiza. Acesta reprezintă
„cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române” (Eugen
Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane”) și respectă un
principiu de bază enunțat de Eugen Lovinescu, anume sincronismul cu
literatura unviersală. Geneza romanului se fundamentează pe câteva
elemente autobiografice: scriitorul a văzut un țăran care îngenunghea pe
câmp și săruta cu evlavie pământul, unul văduv și bogat care și-a bătut
fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac și a avut o discuție
cu un flăcău din cuvintele căruia „se simțea o dragoste pentru pământ
aproape bolnăvicioasă”.
Viziunea despre lume este realistă, în prim-plan situându-se
realitatea obiectivă, și se dezvoltă în jurul ideii că destinul individului
este prestabilit, protagonistul însuși fiind o victimă a fatalității. De
factură social-țărănească, tema romanului constă în prezentarea
problematicii pământului, pe fundalul satului transilvănean de la
începutul secolului al XX-lea. În centrul operei se află eforturile unui
țăran sărac orientate în direcția obținerii pământului și consecințele
actelor sale. Prin reperele tematice (pământul, iubirea și destinul),
romanul rămâne ancorat în actualitatea vieții sociale și ilustrează o lume
complexă, în care țăranul, învățătorul, preotul devin imagini memorabile.
Opera are o dublă problematică, pusă în scenă prin intermediul a două
planuri narative paralele: planul țărănimii, reprezentat de Ion, dezvoltă
supremația bunurilor materiale, iar planul intelectualității rurale, al cărei
exponent este familia Herdelea, vehiculează problema națională a
românilor din Transilvania, aflați sub stăpânire autro-ungară.

2
 Creația epică are o compoziție sferică, bazată pe tehnica
literară a simetriei, incipitul și finalul constând în descrierea drumului
care introduce cititorul în lumea ficțiunii, respectiv îl proiectează înapoi,
în realitatea căreia îi aparține- „cel dintâi personaj din roman, tânăr,
sprinten, nerăbdător să ajungă la destinație (...) Ultimul personaj al
romanului va fi tot drumul, însă înfățișat la o altă vârstă- bătrân, bătătorit.
Senzația de trecere a timpului este foarte vie” (Nicolae Manolescu-
„Arca lui Noe”). Întreaga acțiune se desfășoară între două coordonate
precizate prin titlurile capitolelor de graniță: „Începutul” și „Sfârșitul”.
Romanul are două părți , intitulate sugestiv „Glasul
pământului” și „Glasul iubirii” și fac referire la două tendințe opuse și
complementare ale evoluției interioare a protagonistului; fiecare dintre
părți este alcătuită din șase capitole, la sfârșit adăugându-se un capitol-
concluzie. Cele 13 capitole (număr simbolic, nefast) au titluri
reprezentate de substantive concise, care sugerează gradarea tensiunii
dramatice: „Iubirea”, „Noaptea”, „Vasile”, „Copilul”. Cititorul este
familiarizat cu mediul desfășurării acțiunii printr-o pauză descriptivă,
anume cu satul, cu ulițe și case, surprins în nemișcare. Asemenea marilor
romancieri ai literaturii universale, Rebreanu concentrează întreaga
colectivitate rurală într-o singură locație, anume curtea casei văduvei lui
Maxim Oprea, unde se desfășoară hora duminicală. Intriga romanului și
totodată începutul conflictului exterior, între Ion și Vasile Baciu, o
constituie confruntarea dintre cei doi de după horă, acesta din urmă
adresându-i tânărului cuvinte jignitoare, precum „hoț” și „sărăntoc”.
„Glasul iubirii” față de Florica este umbrit de „glasul pământului”, iar
Ion o cucerește pe Ana, reușind printr-o modalitate meschină să se
căsătorească cu aceasta. Ajuns în posesia pământurilor lui Vasile Baciu,
tânărul își schimbă atitudinea față de săteni. Punctul culminant este
reprezentat de scena sărutării pământului, moment în care se anticipează
finalul tragic al lui Ion, contopirea cu pământul care îi este atât de drag.
3
Ion este atât de dezumanizat, încât îi este neglijează pe Ana și copilul lor,
Petrișor. Neglijența și violența conjugală o determină pe Ana să se
sinucidă pentru a curma cercul vicios al propriului destin. Ion constată
tardiv, cu înțelepciune, că posesia pământurilor nu poate substitui iubirea
adevărată: „Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al
tău!”. Se întâlnește pe ascuns cu Florica, soția lui George cu care se
confruntă pentru Ana, dar este răpus cu câteva lovituri de sapă de către
soțul ei, fapt care constituie deznodământul romanului.
Nici viața intelectualității rurale nu este ferită de tulburări și
privațiuni, determinând uneori umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea
mare a soților Herdelea, se căsătorește cu George Pintea, deși iubea pe
altcineva, pentru că acesta nu pretindea zestre. Învățătorul face cu greu
față greutăților materiale și, intrând în conflict cu autoritățile, votează
împotriva convingerilor sale, cu deputatul maghiar. Un rol important în
viața satului îl are preotul Belciug, preocupat de construirea unei noi
biserici și de destinul țăranilor. Întocmai cum drumul iese din sat și se
pierde „în șoseaua mare și fără început”, destinele individuale fuzionează
cu cele general-umane.
O scenă reprezentativă, privită atât ca element al
circularității, este hora. Ea ilustrează în incipit stratificarea socială,
introducând personajele în cadrul romanului: sărăntoci, bogătani,
intelectuali și chiar oloaga satului, precum și ideea de formare a familiei.
În final hora anunță sfințirea noii biserici, bucurie, credință și speranță.
Scena sărutării pământului îl surprinde în plenitudinea faptelor pe Ion,
stăpân al tuturor pământurilor, care se simte un uriaș în picioarele căruia
se zbate un balaur. Îngenuncheat, Ion simte „fiorul rece”, iar lutul îi
„țintuiește” picioarele și îi îmbracă mâinile în niște „mănuși de doliu”.
De asemenea, tehnicile narative utilizate sunt numeroase,
astfel că se valorifică tehnica înlănțuirii, a alternanței, a pauzei

4
descriptive, a contrapunctului, a detaliului, a memoriei voluntare, a
circularității și a planurilor paralele. Spre exemplu, prin tehnica
contrapunctului și a planurilor paralele se ilustrează viața țărănimii și a
intelectualității sătești, momente esențiale (nunta Anei cu Ion, dar și cea
a Laurei cu Pintea), dar și conflicte puternice (Ion- George, învățătorul
Herdelea- preotul Belciug).

Construcția personajului principal

Ion Pop al Glanetașului este personajul principal al romanului.
El întruchipează tipul arivistului, surprins în involuție, căci calitățile
degenerează treptat în defecte. Personalitatea sa se subordonează dorinței
obsedante de a avea cât mai mult pământ și, pentru atingerea acestui țel,
se folosește de cei din jur fără nicio remușcare. După ce a dobândit ceea
ce a râvnit de mic, simte totuși neîmplinirea afectivă, căutând astfel, cu
aceeași perseverență, să-și clădească fericirea pe ruinele unei alte
căsnicii.
Fiind un personaj realist, el se constituie ca un exponent al
mediului social din care face parte, acționând prin prisma determinărilor
acestuia. La începutul operei, naratorul îi alcătuiește un portret axat pe
calitățile sale: hărnicia, perseverența și iubirea de pământ, care „l-a
stăpânit de mic copil”. Cu timpul însă se produce o schimbare în
psihologia protagonistului, care identifică, în mod eronat, sărăcia cu lipsa
demnității, suferind din cauză că nu primește respectul cuvenit din partea
sătenilor, chiar dacă întrunește calități de lider al flăcăilor din sat.
Ion este caracterizat direct din mai multe perspective: Vasile
Baciu îl consideră „tâlhar” și „sărăntoc”, Titu Herdelea îi laudă
perseverența, naratorul îl descrie ca fiind „iute și harnic”. Pasajele de
autocaracterizare sunt concepute sub forma reproducerii unor gânduri ale

5
personajului, ca de exemplu: „Și să rămân tot calic... pentru o muiere!...
Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?” sau „Ce folos de
pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău!”.
Ca modalități de caracterizare predominantă este cea indirectă,
reieșită din faptele, vorbele și atitudinea personajului. Bătălia dintre el și
George relevă alte trăsături ale protagonistului- violența și caracterul
impulsiv. El își varsă furia asupra lui George Bulbuc, neputând să-și
spele astfel ocara adusă de tatăl Anei. În conflictul cu Vasile Baciu, Ion
se dovedește a fi orgolios, căci umilința pe care o simte provine din
faptul că „auzea tot satul”. Caracterul oscilant al personajului reiese încă
din scena horei, când le privește alternativ pe cele două fete, Ana și
Florica, dar și din capitolul al doilea. În timp ce cosește, zărind-o pe Ana,
Ion gândește astfel: „Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!...”. La numai
câteva momente după aceasta, întâlnindu-se cu Florica, acesta „o luă în
brațe (...) și o sărută pe gură cu patimă sălbatică”. Se înțelege astfel
conflictul interior al eroului ce oscilează între pământ și iubire. Inteligent
(Eugen Lovinescu) sau doar viclean (George Călinescu), Ion urzește
planul seducerii Anei. Când Ana este bătută crunt de tatăl ei, Ion urzește
planul seducerii Anei. Când Ana este bătută crunt de tatăl ei, Ion nu
numai că nu se înduioșează de soarta fetei, ci probează o răutate gratuită,
evidențiată atât prin replica sa, cât și prin intervenția explicativă a
naratorului: „Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!
adaugă Ion cu un rânjet răutăcios care îi înnegri toată fața”. Ion se
dezumanizează treptat, îl trădează pe învățător, care îl ajutase să scrie
reclamația prin care judecătorul și preotul erau acuzați că ar fi complotat
împotriva unui biet țăran. Capitolul „Sărutarea” concentrează scena în
care Ion, intrat în posesia pământului în mod oficial, îl sărută într-un gest
de supremă ardoare. Imaginea această simbolică accentuează ideea
relației aproape simbiotice între țăran și pământ, a legăturii
indestructibile dintre cei doi. După ce scopurile sunt atinse, brutalitatea
6
eroului față de soția sa se transformă în indiferență. La amenințarea
Anei: „Am să mă omor, Ioane!”, personajul răspunde cu răutate: „Da
omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine!”. Ion este astfel
autorul moral al sinuciderii Anei. El nu-și iubește copilul și nu îi acordă
atenție decât în măsura în care acesta reprezintă garanția menținerii
averii. Dacă sinuciderea Anei nu trezește în sufletul său remușcări,
moartea copilului nici atât nu îl mișcă pe Ion. Romanul conține un mesaj
moral: lupta pentru pământ, implicit pentru avere, duce la dezumanizarea
treptată. Cedând dorinței de a fura nevasta altuia, Ion dovedește
incapacitatea de a-și asuma un singur glas al personalității sale. Sfârșitul
tragic al protagonistului este cât se poate de previzibil. Răul pe care l-a
făcut celor de care s-a folosit pentru a-și satisface lăcomia față de pământ
și ulterior, patima pentru Florica, nu putea să rămână nepedepsit.
Drama vieții lui Ion nu rezultă din faptul că, fiind pus în
situația să aleagă între glasul pămânutului și cel al iubirii, îl alege inițial
pe cel dintâi, ci din faptul că Ion realizează o contopire între cele două
glasuri. Există momente în viața lui în care el trăiește într-o lume
imaginară, corijând realul după necesitățile sale. Cele mai evidente
episoade de ruptură în real sunt: atunci când își însușește pământ
încălcând proprietatea lui Simion Lungu, doar pentru că, odată, acel
pământ i-a aparținut, episodul întâlnirii din câmp, „sub măr”, cu Florica
și cel final al morții sale, spre care se grăbește cu inconștiență. Restul
episoadelor sunt tribulații între vis și realitate.
În relație cu celelalte personaje, Ion își dovedește egoismul,
punând mai presus de sentimentele celor din jur, propriile sale scopuri,
fericirea personală. Pentru el, fericirea are o bază erotică, dar realitatea ei
e amenințată atâta timp cât el nu va avea pământ, cât va fi la discreția
celorlalți.

7
 În ceea ce privește relația sa cu Florica, Ion prezintă o latură
umană profundă aflată însă în stadiu incipient. Un motiv recurent
rebrenian este reiterarea unui mit fundamental al umanității, anume
cuplul etern, ai căror membri se caută neîncetat, neputând exista fără
împlinirea sufletească a unirii lor.
Deși Ion o abandonează pe Florica pentru o fată urâtă, dar
bogată, nu o poate scoate din suflet, iubirea pentru ea măcinându-i
existența de-a lungul romanului. Din pricina acestei chemări a sufletului
său, el nu își poate iubi soția, așa cum făcuse socrul său, chiar dacă
aceasta întruchipa averea mult dorită. Sufletul lui Ion, scindat între
patimi, îi aparține, în întregime, Floricăi: „Purta în suflet râsul ei cald,
buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca
cerul de primăvară”.
„Glasul iubirii” pentru cea mai frumoasă fată din Pripas, dar
și cea mai săracă năvălește acut, părăsind stadiul de latență, atunci când
flăcăul și-a recăpătat demnitatea prin îmbogățire și libertatea, prin
sacrificarea familiei proaspăt întemeiate. Deși inițial confundată patima
pentru pământ cu dragostea adevărată, personajul resimte „golul
sufletesc” generat de neîmplinirea erotică. Nu este pe deplin conștient că
își riscă viața prin întoarcerea la fosta iubită, devenită tocmai soția lui
George. Ion o iubește pe Florica, iar sentimentele lui sunt unice, mergând
până la obsesie. Toate evenimentele importante din viața eroului sunt
dominate de figura fetei. La horă, la nunta sa cu Ana, la nașterea
copilului, Petrișor, la nunta lui George cu Florica, Ion e robit de gândul
la ea, gând care, în finalul romanului, îi va aduce moartea.
În opinia mea, „Ion” este un roman prin excelență realist, al
voințelor înfrânate, în care toate personajele au o tristețe inerentă,
idealurile lor năruindu-se prea repede. Fetele lui Herdelea așteaptă prinți
ce nu mai vin, Laura sfârșind prin a se căsători cu un individ șters,

8
Herdelea vrea să devină inspector, dar nu reușește și în cele din urmă se
scuză pentru greșeala de a fi votat pentru deputatul ungur, Bela Beck, iar
Ion al Glanetașului, ce râvnea cu patimă să posede pământ nesfârșit, este
îngropat chiar în acest pământ, în curtea bisericii, pentru actul caritabil
de a-l fi donat bisericii.
sau
În opinia mea, pentru scriitorul realist, esențială este situarea
naratorului, care exprimă idei obiective în afara lumii pe care o prezintă.
Romanul „Ion” creează un univers dominat de iubire și de patimă, în
slujba cărora se dezvoltă energii umane surprinse în diverse ipostaze;
astfel, acesta este o veritabilă firească socială a vieții românești de la
începutul secolului al XX-lea, o operă literară de certă singularitate în
literatura română.
Prin urmare, creația lui Liviu Rebreanu este o epopee a
țăranului român, „cel mai frumos roman românesc” (Mihail
Dragomirescu) prin obiectivitatea observației de sorginte balzaciană.
Prin romanul „Ion”, scriitorul a creat prima creație epică de mai mari
dimensiuni în care se simte pulsația vieții, scriitorul dovedind că are
vocația construcțiilor monumentale. Scriitorul realist consideră că
personajele literare trăiesc prin conectarea la viața concretă, importantă
fiind complexitatea umană și mai puțin artificiile de limbaj.