NUVELA PSIHOLOGICĂ

- prezintă viaţa interioară a personajelor sub presiunea unor situaţii

neobişnuite
- acţiune complicată
- conflict exterior- conflict interior
- monolog interior
- personaje mobile
- narator omniscient
- incipit- final
- analiza psihologică

„Moara cu noroc”, Ioan Slavici

Tema şi viziunea despre lume într-o nuvelă realist-psihologică

Ioan Slavici se integrează perioadei marilor clasici, fiind primul mare

scriitor pe care l-a dat Ardealul şi care vine în literatura română „cu o concepţie
sănătoasă în gândire” (Mihai Eminescu). El se afirmă ca deschizător de drumuri
prin crearea romanului realist obiectiv „Mara” şi prin integrarea elementelor de
analiză psihologică în scrierile sale.

Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată în 1881, în volumul de

debut „Novele din popor” şi este dominată de conflicte puternice, cum ar fi:
patima banului, discrepanţele sociale şi implicaţiile socialului asupra
individului. Creaţia alcătuieşte o monografie a satului ardelean din cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind surprinsă o perioadă istorică de
tranziţie şi de mari prefaceri sociale, determinate de pătrunderea tot mai
accentuată a relaţiilor capitaliste în viaţa satului.

Viziunea despre lume a scriitorului are drept fundament convingerea

că banul are un efect dezumanizant asupra fiinţei umane şi se observă din
abordarea unei duble formule: realismul psihologic şi clasicismul. Deşi cunoaşte
influenţe clasice, prin valorile morale conţinute- ideea de moderaţie, de
modestie, de adevăr-, prin structura echilibrată- 15 capitole integrate unui
prolog şi unui epilog-, prin simetria conferită de vorbele bătrânei şi prin
valoare- criticul George Călinescu numind-o „nuvelă solidă cu subiect de
roman”, opera este în primul rând de factură realistă, în cadrul ei remarcându-
se: obiectivitatea perspectivei narative, veridicitatea, stilul sobru, fără figuri de
stil şi exprimarea exactă. Slavici este un autor moralist, de aceea tema nuvelei
surprinde influenţa nefastă a dorinţei de înavuţire. Problematica operei se poate
stabili din mai multe perspective: socială, morală şi psihologică.

Titlul nuvelei este bivalent: conţine şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă,

dar şi ameninţarea morţii ascunsă sub ademenitoarea aparenţă a norocului. La
nivel morfologic, acesta este construit din substantivul articulat „moara”, care
devine o sugestie a destrămării destinelor personajelor şi locuţiunea adjectivală
„cu noroc”, care intensifică conotaţia negativă, căci norocul nu este întotdeauna
un apanaj al binelui.

Discursul epic este construit după principiul ciclic începând şi

sfârşindu-se cu replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului.
Incipitul prezintă cuvintele bătrânei care fixează teza morală a nuvelei, conform
căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are: „Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.
Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al
personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: „Simţeam eu că nu are să
iasă bine: dar aşa le-a fost data”. Vorbele bătrânei reprezintă înţelepciunea
spirituală a poporului, pentru care e mult mai importantă împlinirea sufletească
oferită de familie, decât îmbogăţirea.

Relaţiile temporale şi spaţiale sporesc veridicitatea subiectului.

Acţiunea este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară pe
parcursul unui an, fiind simbolic plasată între două repere creştine: sărbătoarea
Sfântului Gheorghe şi Paştele.

Expoziţiunea este o descriere detaliată a drumului către han, care are

rolul de a introduce cititorul pe tărâmul imaginaţiei şi a locului ales de Ghiţă
pentru a se muta cu întreaga familie, în vederea asigurării unui venit substanţial.
La început, scopul nobil de a scoate familia din starea de sărăcie este satisfăcut
prin munca cinstită a hangiului, prin priceperea şi hărnicia sa. Firul existenţei
liniştite se rupe în momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică
Sămădăul, eveniment ce constituie intriga nuvelei. Apariţia lui Lică echivalează
cu începutul sfârşitului familiei lui Ghiţă. Desfăşurarea acţiunii urmăreşte
dezumanizarea treptată a lui Ghiţă, care devine stăpânit de patima banului. El
devine din ce în ce mai ursuz, are reacţii violente faţă de Ana şi faţă de copii, nu
îi mai face plăcere să-şi petreacă timpul cu ei şi ajunge chiar să-i considere o
piedică în procesul său de îmbogăţire. Slavici se dovedeşte a fi un fin psiholog,
deoarece descrie cu minuţiozitate îndoielile lui Ghiţă. Aceste frământări sunt
redate cu ajutorul monologului interior: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat
Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?”.
Deşi starea materială este înfloritoare, Ghiţă ajunge să-şi piardă încrederea în
sine, iar Ana să-l considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Prin faptul
că jură strâmb la proces, acoperindu-l pe Lică, devine complice la crimă.
Punctul culminant prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a
protagonistului. Orbit de dorinţa de a se răzbuna pe Lică, îşi părăseşte soţia în
ziua de Paşte, lăsând-o astfel drept momeală în braţele Sămădăului. Dezgustată
de laşitatea lui Ghiţă, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică.
Deznodământul presupune rezolvarea conflictului interior, dar şi al celui
exterior. Ghiţă o omoară pe Ana din cauza mustrărilor de conştiinţă, pentru că a
influenţat şi decăderea ei morală, dar este şi el ucis la ordinul lui Lică. Pentru a
nu se lasă prins de jandarmul Pintea, Lică ia decizia de a-şi lua viaţa, izbindu-se
cu capul de un copac. Un foc teribil mistuie hanul „Moara cu noroc”, purificând
astfel locul de toate relele săvârşite. Finalul nuvelei este de o simplitate clasică.
Bătrâna, ca ultim martor al destinelor personajelor, afirmă: „Simţeam eu că nu
are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat”. Nimic nu stă mai presus de destinul
omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi mentalitatea
populară românească.

Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea şi

concizia stilului de factură clasică. Obiectivitatea perspectivei narative este
completată cu detalii semnificative cu privire la gândurile personajelor, care le
determină manifestări exterioare. Stilul direct şi cel indirect sunt completate de
stilul indirect liber, modalitatea de reproducere la persoana a treia a ceea ce
gândesc personajele. Monologul interior se împleteşte cu naraţiunea, descrierea
şi dialogul, determinând evoluţia tensionată a conflictului către un deznodământ
tragic.

Construcţia personajului principal

 Ghiţă este personajul principal al nuvelei, remarcându-se prin
complexitate. De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoaşte schimbări
profunde, transformându-se treptat şi dramatic, dintr-un cizmar cinstit într-un
cârciumar care trăieşte cu obsesia banilor. Fiind o nuvelă psihologică,
protagonistul este urmărit în evoluţie.

Comportamentul său se schimbă pe parcursul nuvelei; dintr-un om

vesel şi optimist, „om harnic şi sârguitor”, aşa cum îl caracterizează, în mod
direct, naratorul, el devine „ursuz”, irascibil, trecând uşor de la o stare la alta.
Dezumanizarea sa este evidentă în momentele în care, de dragul câştigării
încrederii Sămădăului, o împinge pe Ana, pe care o iubeşte enorm, în braţele
acestuia, folosindu-se de ea, în mod egoist, meschin, pentru atingerea propriilor
ţeluri. Ghiţă se face vinovat de fapte din ce în ce mai grave: părtaş la afacerile
necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi crimă, iar, la final, crimă împotriva
propriei soţii pentru a cărei greşeală însuşi este făptaş. Naratorul notează obsesia
nestăvilită a personajului de a se îmbogăţi: „Se gândea la câştigul pe care l-ar
putea face în tovărăşia cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau parcă ochii”, dovedindu-şi, în mod indirect, lăcomia.
Monologurie interioare denotă frământări sufleteşti, personajul
autocaracterizându-se ca un om necinstit, trăsătură de care îi este ruşine, dar pe
care o motivează pueril printr-o pornire interioară de nestăvilit, dând vina pe
destin.

Cel prin care se oglindeşte caracterul nefast al lui Ghiţă este Lică
Sămădăul. Desprins din categoria sămădăilor, Lică este individualizat printr-un
portret realizat în mod direct de narator în manieră realistă: „Lică, un om ca de
treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiu şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii
mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă
dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de
argint şi bici de carmajin”.

Lică este personajul negativ al nuvelei, reprezentant al răului,

întruchipând tipul demonului de factură romantică. Are foarte multe defecte, iar
calităţile sale- inteligenţa, perseverenţa, superioritatea caracterului- sunt
subordonate ambiţiei exagerate, sadismului, dorinţei de a face rău oricui nu i se
supune.
 În relaţie cu Lică, Ghiţă se dovedeşte a fi un caracter slab; deşi şi-a
dorit prosperitatea, fondul său sufletesc nu a putut susţine independenţa
câştigată şi de aceea a devenit victima propriei sale iluzii. Abilitatea lui Lică de
a manipula se bazează pe o fină cunoaştere a psihologiei umane, iar în raport cu
Ghiţă, aceste speculează vulnerabilităţile sale, anume dorinţa obsesivă de
îmbogăţire şi iubirea profundă pentru o singură femeie. Finalul celor doi este pe
măsura faptelor fiecăruia: Ghiţă este împuşcat, fiind prea slab să se sinucidă, dar
sancţionat moral de către autor, pe când Lică îşi gândeşte moartea cu tărie de
caracter şi orgoliu; se sinucide în mod violent, izbindu-se cu capul de trunchiul
unui stejar.

În relaţie cu Ana, soţia sa, Ghiţă îşi dovedeşte incapacitatea de a

rămâne în mod constant un soţ devotat. Deşi ea îl previne în legătură cu Lică, el
nu o ia pe deplin în seamă, fiind mai puternică dorinţa de a rămâne la han decât
dragostea pentru familia sa, pe care era dator să o protejeze. Ei i se atribuie rolul
de a asista neputincioasă la destrămarea propriei familii, pentru ca, la final, să
realizeze că Ghiţă a abandonat-o în favoarea celui de care se temea cel mai
mult, dar şi că Lică îi e superior lui Ghiţă prin tăria sa de caracter. Jucând rolul
victimei, ea este ucisă de către cel pe care îl iubeşte, într-o scenă de un profund
dramatism.

Tragismul destinului lor are un numitor comun: dorinţa de a avea

ceva mai mult decât le rezervase deja soarta.

În opinia mea, dezumanizarea lui Ghiţă a fost favorizată de un întreg

complex social, el acţionând sub presiunea determinismului social, având
mişcătoare reveniri de umanitate, încercând remuşcări de o sinceritate crudă,
care demonstrază că fondul său pozitiv nu dispăruse complet şi că nu era
exclusă salvarea.

În concluzie, atât în „ordinea estetică”, cât şi în planul tragicului

omenesc, subordonat unei patimi devoratoare- nuvela realist-psihologică
alcătuieşte o monografie a satului ardelean din cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Rămâne remarcabilă arta scriitorului de a analiza
gândurile şi trăirile interioare ale personajelor, redată în mod clar, cu o concizie
clasică.