Móricz Zsigmond

Fii bun pînă la moarte

Ediţia a II-a
În româneşte de Emil Giurgiuca

MÓRICZ ZSIGMOND (1879—1943)

Móricz Zsigmond a rămas întipărit în minţile cititorilor săi ca un
bărbat frumos, masiv şi rotund, cioplit parcă dintr-o bilă de piatră roz-
bonbon, a cărei sferă nu este întreruptă decît de furca plină a mustăţii
pleoştite.
Cei care l-au văzut în ultimii ani de viaţă, sleit, cu obrajii supţi, cu
privirea obosită şi totuşi puternică, au însă o imagine mult mai fidelă despre
el. Energic, viguros, făurar al unei opere impresionant de bogate, acest mare
prozator a fost în primul rînd un tribun, care şi-a consacrat viaţa şi întreaga-
i putere poporului său sărac şi mistuit de griji şi foamete — un popor
oprimat de către una din cele mai cinice clase asupritoare din Europa. Nu,
Móricz Zsigmond nu a fost acel bonom rotofei al anecdotei, cum l-a
prezentat pe vremuri presa şi şcoala. A muncit aşa cum îşi munceşte
ţăranul ogorul, aşa cum se mişcă un muncitor de o mie de ori pe zi în ritmul
maşinii la care lucrează; opera sa este vastă şi sub aspectul cantităţii;
inserarea lucrărilor sale ocupă două coloane pline din lexiconul literaturii
maghiare. Dar, desigur, mult mai mare este locul pe care îl ocupă în
conştiinţa cititorilor săi, şi mult mai vastă influenţa pluriformă — socială,
morală, estetică — pe care a exercitat-o asupra contemporaneităţii.
 *
* *
Pentru început, cîteva cifre — chiar dacă cifrele, în general, nu
reprezintă nici măcar o proiectare în fişe statistice a valorii literare. Totuşi:
pînă în 1963 — dată pînă la care sîntem în posesia statisticilor bibliografice
— lucrările sale au fost traduse în douăzeci şi două de limbi; a fost tradus în
toate limbile de circulaţie universală, în aproape toate limbile Europei şi în
multe limbi ale Asiei — ca de exemplu în chineză, persană, turcă, hindi etc.
Cartea pe care o prezentăm acum, „Fii bun pînă la moarte”, a fost tradusă
numai între 1954 şi 1963 în douăsprezece limbi (prima ediţie în limba
română datînd din 1958). Acest roman, scris în 1921, a cunoscut de altfel şi
o serie întreagă de dramatizări, variante cinematografice, televizate etc.
Care este secretul unui asemenea larg sufragiu, de ce acest scriitor
care nu a tras niciodată cu ochiul la uşile ce duc spre succesul zgomotos şi
spre culoarele de parvenire ieftină în lume a ajuns unul din foarte citiţii
prozatori ai secolului — cu toate că, într-adevăr, lumea zugrăvită de el,
literatura scrisă de el a fost, pe lîngă caracterul ei general uman, atît de
specific naţională, încît s-ar fi putut presupune că nu va răzbi niciodată
peste hotarele literaturii maghiare?
Să facetm întîi o mică paranteză, pentru a explica de ce considerăm că
adevăratul portret al lui Móricz Zsigmond1 ar fi cel al bătrînului istovit, şi nu
cel al rotofeiului surîzător.
La poşta redacţiei, din revista Kelet Népe („Poporul Răsăritului”), al
cărei proprietar, animator, întreţinător, redactor şi, în primul rînd, exploatat
era, în răspunsul său la întrebarea unui medic psihiatru, Móricz Zsigmond
a înşirat ce anume a făcut în cel de-ai 60-lea an al vieţii sale. Bilanţul este
copleşitor. În acel an a scris două romane, două piese de teatru, două
scenarii cinematografice, 320 pagini de publicistică, 320 pagini de cuvântări
(rostite la nenumăratele sale întîlniri cu cititorii din toate colţurile Ungariei),
a întocmit vestita antologie pentru popor a literaturii maghiare (Magvető —
„Semănătorul”), a redactat revista sus-amintită şi a transcris pentru
reeditare cîteva opere ale unor clasici redescoperiţi de el — ca să nu mai
continuăm înşirarea întregii liste din acest uimitor şi încărcat bilanţ.
(Bunăoară, în acel an a apărut ediţia în 30 de volume a operelor sale şi-şi
pregătea o nouă ediţie în 15 volume...)
Care este tîlcul, origo-ul acestei uriaşe forţe creatoare? Cum a reuşit
scriitorul să termine şi să toarne în forma sa definitivă o trilogie de 1000 de
pagini în nu mai mult de şase săptămîni — trilogie care rămîne un exemplu
de perfecţiune stilistică şi de construcţie în literatura maghiară? Cum şi-a
scris cel de-al doilea volum al romanului său despre haiduci (primul volum

1 Móricz — se citeşte Moriţ şi e numele de familie, Zsigmond — se citeşte

Jigmond şi e numele de botez.
este cunoscut şi de cititorii români, în traducerea lui Ion Chinezu, sub titlul
„Haiducul îşi joacă murgul”) — un roman de 380 de pagini, în douăzeci şi
nouă de zile ?
Era un mare pasionat. Un obsedat al ideilor, al idealurilor, al
suferinţelor, un scriitor care a trăit pentru a-şi spune părerea despre lume,
despre oameni — în dorinţa de a ajuta lumii şi oamenilor. Numai această
intensă pasiune şi o legătură permanentă, activă şi sensibilă cu viaţa l-au
făcut capabil de asemenea performanţe, la un nivel artistic excepţional. Şi,
trebuie să remarcăm: legătura sa nemijlocită cu viaţa nu este o vorbă goală;
ea nu se materializa prin contacte accidentale, excursionistice. Titlul celui
mai reprezentativ volum al său de reportaj este: „E bine să mergi pe jos“. Şi,
într-adevăr, Móricz a cutreierat întreaga sa ţară, mai mult pe jos şi cu
căruţa. A fost un peregrin al vieţii şi al adevărului. Oricît de repede treceau
anii, oricît de obosit era, la această plăcere a cunoaşterii, a participării, mai
ales, nu a renunţat niciodată. (În tinereţe a lucrat cîţiva ani la Societatea
Monografică; a fost primul prilej de documentare aprofundată, care, apoi,
din mijloc de investigaţie, s-a transformat în formă de viaţă; Móricz a fost
întotdeauna la sursă, trăind într-un necontenit dialog, într-o neîntreruptă
reciprocitate cu eroii săi.)
*
* *
S-a născut în comuna Tiszacsécse2, la 2 iulie 1879. Părinţii, familia,
tensiunea şi totodată căldura, precum şi diversitatea tipologică din această
familie vor rămîne un nesecat izvor de inspiraţie pentru Móricz. (Date
autobiografice se oglindesc şi în „Fii bun pînă la moarte”: mama lui Nyilas
Misi este cea care dezleagă copilului marile taine ale cerului înstelat, iar
tatăl, cu barda lui de dulgher, cîştigă pîinea cea de toate zilele; realitatea
autobiografică, purtătoare de mare tensiune, este — ca şi în cazul lui
Federico Garcia Lorca — marea diferenţă dintre obîrşia socială a celor doi
părinţi: mama lui Móricz Zsigmond se trăgea dintr-o veche familie de pastori
reformaţi, iar tatăl — din moşi-strămoşi ţăran, ridicîndu-se, datorită unor
eforturi supraomeneşti, în rîndul micilor antreprenori de construcţii. Móricz
Zsigmond a moştenit, la rîndul său, rîvna intelectuală a mamei şi dorinţa de
a răzbi prin perseverenţă a tatălui). Originea intelectuală şi totodată
ţărănească a scriitorului, dar mai ales această dublă experienţă îl fac să
înţeleagă mult mai profund atît viaţa şi problemele ţărănimii, cît şi viaţa
intelectualilor, a orăşenilor în general, a micilor şi marilor funcţionari, viaţa
rebelilor ca şi a conformiştilor, a umiliţilor ca şi a celor obsedaţi de putere,
viaţa încărcată de suferinţă, de nemăsurată bogăţie sau de profundă
paupertate.

2 Se citeşte aproximativ : Tisacece.

 Părinţii, într-o dură încleştare cu existenţa, într-o permanentă bătălie
pentru înălţarea lor şi a copiilor, îl trimit să studieze la vestitul colegiu
reformat (protestant-calvinist) de la Debreţin. Tezaurul de dureri şi
frumuseţi strînse şi pierdute aici vor fi recucerite apoi pentru veşnicie peste
treizeci de ani: în 1921, la vîrsta de patruzeci şi doi de ani, îşi va scrie
vestitul său roman, pe care îl prezentăm în această carte... Predestinat
parcă încă de pe atunci să bată toate drumurile, părăseşte Debreţinul; liceul
şi-l continuă la colegiul din Sárospatak, apoi la Kisújszállás.
Şi aici să ne oprim o clipă, pentru a medita asupra rostului
drumurilor şi asupra caracterologiei structurale „móricziene“. Ni se oferă cel
mai potrivit prilej să demonstrăm — în controversa învechită dintre
ponderea ficţiunii pure (a fanteziei) şi cea a materialului brut — un adevăr
estetic simplu, aproape banal, şi anume că raportul dintre ficţiune şi
material de viaţă nu trebuie să intre în sfera analizei estetice, el fiind, în cel
mai bun caz, o trimitere biobibliografică, şi nicidecum o măsură, valori certe
făurindu-se la ambele extremităţi ale acestei juxtapuneri. În ceea ce-l
priveşte pe autorul în cauză, se pare că apoteoza scriitoricească, cele mai
bune creaţii ale sale — ne referim la romanele sale de dîrz realism, la
nuvelistica sa explozivă — au fost concepute, fără excepţie, în circumferinţa
absolut veridică a unor modele, în înţelesul propriu-zis al cuvîntului. Toată
copilăria şi tinereţea lui, toţi anii de şcoală pot fi descifraţi pe rînd, aşa cum
s-au aşezat straturile timpului: cele trei, recte patru şcoli, toate prieteniile,
simpatiile şi antipatiile înnodate şi dezlegate, întreaga lume de moşnegi, fete
seducătoare, crime, basme şi flori. Colegiul de la Debreţin — romanul : „Fii
bun pînă la moarte”; colegiul de la Sárospatak — romanul: „Adolescenţii”
(Kamaszok); anii petrecuţi (adunaţi cu zgîrcenie !) la Kisújszállás — romanul
„Fierbe vinul” (Forr a bor) şi „Bal“ (Bal). Corespondenţa aproape
documentară — mai ales sub aspectul tipologic — dintre experienţa trăită
„pe viu“ şi creaţiile sale este atît de ştiută, încît istoriografia literară s-a şi
jucat cu nişte tabele biobibliografice simultane, construite pe două înlănţuiri
paralele: unul evocă date, nume, situaţii relae din biografia autorului,
celălalt reprezintă titlurile operelor sale corespunzătoare, ba, mai mult,
numele eroilor care corespund unor oameni din anturajul său. Se ştie,
bunăoară, că istoria celor două căsătorii ale sale — şi mai ales tragica
căsnicie cu prima lui nevastă, Janka (care şi-a pus capăt zilelor — se pare
— şi din cauza unor conflicte iscate în jurul problemei modelului) poate fi
descifrată cu uşurinţă dintr-o serie de nuvele şi romane... Nu de mult, presa
literară din Budapesta a publicat un interviu cu personajul principal al
zguduitoarei sale cărţi „Omul fericit”; eroul, povestitorul la persoana întîi al
întâmplărilor omului fericit, este un personaj absolut autentic, real... De
altfel, pînă şi în marea sa trilogie istorică avem de-a face cu transpunerea în
cadrul istorie a relaţiilor dintre două caractere contradictorii şi totuşi
complementare: dintre însuşi Móricz Zsigmond şi genialul poet revoluţionar
Ady Endre. Modelul viu a avut o importanţă atît de mare în viaţa şi opera
scriitorului, încît, de cîte ori nu-şi găsea modelul, i se părea că talentul i-a
secat — şi de cîte ori îl găsea, puterea lui de creaţie renăştea cu forţe
înzecite. E bine cunosoută în istoria literaturii maghiare împrejurarea în
care scriitorul, la o vîrstă înaintată, a cunoscut-o pe Csibe, pe această
originală fată proletară, care a servit drept model pentru fermecătoarea şi
dureroasa povestire cu acelaşi titlu (Csibe).
După absolvirea şcolii, Móricz Zsigmond pleacă la Budapesta,
frecventează cursurile la diferite facultăţi, se angajează ca funcţionar la
Ministerul Cultelor, la Serviciul Statistic etc., ca apoi, vreme de şapte ani, să
fie „salahor intelectual” la un ziar. În această perioadă (1903—1909) nu a
dat nici o lucrare importantă — în afara unor poezii pentru copii; dar s-a
pregătit şi atunci pentru profesiunea de scriitor, culegînd în drumeţiile lui
prin plaiurile natale mii de poveşti şi poezii populare şi stînd de vorbă cu
zeci şi sute de oameni.
O importanţă are în viaţa lui, întîlnirea şi prietenia sa cu Ady. Datorită
influenţei sugestive a marelui poet, Móricz îşi clarifică cu temeinicie rostul
scrisului şi, după prima sa capodoperă, nuvela „Şapte creiţari” (Hét krajcár),
care rămîne, împreună cu nuvela „Haiducii” (Betyárok), culmea prozei scurte
în literatura maghiară, creaţia lui devine din ce în ce mai profundă, mai
gravă, mai agresivă faţă de fenomenele generatoare de suferinţă ale societăţii
din vremea sa; e o proză entuziastă pentru sufletele rebele. El se rupe de
tradiţia anecdotică a prozei maghiare (Mikszáth), de tradiţia povestirii
distractive, ademenitoare, plăcute şi, continuînd — la un nivel superior —
linia realistă şi critică a lui Brody Sándor, dar mai ales revolta lui Ady
Endre, îşi scrie romanele nemuritoare ,,Sárarany”, „În spatele lui
Dumnezeu” (Az Isten háta mögött), îndepărtîndu-se definitiv de zugrăvirea
idilică a ţărănimii şi a oamenilor mărunţi în general. Este un scriitor al vieţii
dramatice, al tragediilor mari ale celor simpli — motiv pentru care va ajunge
în mod inevitabil la o încercare (neterminată) de zugrăvire a muncitorimii în
„Norocul” (Jószerencsét), ca apoi, în timpul revoluţiei socialiste din Ungaria,
să adere cu trup şi suflet la cauza revoluţiei. E unul din organizatorii noii
vieţi literare; el scrie comunicatele de război ale Armatei Roşii ungare, el este
autorul Micului Catehism al Reformei Agrare, desfăşoară o susţinută
activitate gazetărească în ziarele revoluţiei, scrie o broşură despre
cooperativele agricole din judeţul Somogy, înfiinţate cu totul voluntar de
ţăranii din aceste părţi, şi se pregăteşte să consacre şi un roman acestei
mişcări agrare revoluţionare.
Nu a fost comunist, dar — după cum menţionează cunoscutul critic
literar maghiar Czine Mihály în studiul său — „a înţeles timpul, a ştiut că şi
revendicările sale radicale, popular-naţionale, pot fi satisfăcute numai de
către Republica sovietică ungară”. Din acelaşi studiu cităm o declaraţie a lui
Móricz: „Comunismul este cel care va aduce magnifica epocă a înfloririi
adevărate a personalităţii. Acum începe în Ungaria viaţa cu adevărat fericită
şi omenească“.
*
* *
După înăbuşirea în sînge a revoluţiei proletare din 1919, Móricz
cunoaşte o perioadă lungă de persecuţie; este exclus din toate societăţile
literare, este exclus din coloanele unor ziare şi reviste, Teatrul Naţional nu-i
acceptă nici o piesă vreme de un deceniu. El însuşi trece printr-o grea criză
în privinţa concepţiilor sale — ca, după o perioadă de ezitări şi rătăciri, să se
reîntoarcă spre căile unor aspiraţii revoluţionare.
În cei douăzeci şi cinci de ani care au urmat, Móricz Zsigmond nu lasă
din mînă condeiul nici o clipă; este o perioadă extraordinar de fecundă; scrie
zeci de romane şi sute de nuvele, care se înscriu în sfera unui realism critic
animat de deziderate sociale deosebit de radicale. El este prozatorul care a
înfăţişat viaţa din Ungaria dintre cele două războaie mondiale în toată
cruzimea ei; el este scriitorul care a găsit un ac — foarte ascuţit! — de
cojocul micilor şi marilor domni ai acelei epoci; el este cel care a zugrăvit
viaţa ţăranilor — şi nu numai a lor — în toată duritatea suferinţelor lor.
Opera sa este o rotire panoramică a întregii societăţi maghiare din perioada
respectivă, dar mai ales a satului şi a tîrgului de provincie. (Unul din
romanele consacrate atmosferei specifice acestui tîrg, „Rubedeniile”, a
apărut şi în limba română; este cunoscut cititorilor români şi romanul „Chef
boieresc”, a cărui versiune dramatică a fost jucată şi pe scenele teatrelor din
patria noastră; au mai apărut în limba română romanele: „Făclia”, în 1957,
„În spatele lui Dumnezeu”, tot în 1957, „Fluturele”, în 1961, cît şi povestirile
sale, în 1957).
*
* *
Móricz Zsigmond aparţine acelei categorii de scriitori care au
considerat literatura, şi propria lor creaţie în primul rînd, drept un mijloc de
influenţare, de schimbare a lumii; aparţine categoriei scriitorilor-apostoli, a
scriitorilor care îşi cunosc poporul pînă în adîncul sufletului şi pînă în
adîncul blidului gol... Realismul dramatic pe care l-a cuitivat, literatura
conflictelor puternice, îl situează în aceeaşi familie cu Rebreanu şi Reymont.
A vrut să schimbe viaţa celor pe care i-a iubit, cît şi a celor pe care nu i-a
iubit; şi pentru că nu a reuşit să schimbe această viaţă, a ales singura cale
posibilă pentru el: a descris-o.
*
* *
În încheiere, cîteva cuvinte despre „Fii bun pînă la moarte”.
 Iniţial, în anii în care s-a. născut această carte — anii contrarevoluţiei
de după 1919 — Móricz se hotărîse să scrie o dramă de mare amploare
despre Gheorghe Doja. Mărturie ne stă, printre altele, nuvela „Coroana lui
Bocskai”, din 1920. Se ştie că adunase încă din tinereţe tot materialul
documentar istoric care se putea strînge în acea vreme despre Doja. Dosarul
acestor materiale, cu sute de adnotări, notiţe şi observaţii scrise de mîna lui,
există şi azi. În 1919 lucra intens la pregătirea materialului. Avea 40 de ani
— vîrsta lui Doja în anul revoluţiei şi execuţiei sale: 1514. Ne-a rămas,
printre manuscrisele sale, primul act al piesei. Dar ştim din mărturisirile
fiicei sale că într-o seară şi-a dat seama de vremurile ce nu erau prielnice
pentru a-şi spune părerea despre Doja şi despre cei care l-au ars de viu. În
acea seară, poate pentru prima şi ultima dată în viaţa lui, Móricz s-a
îmbătat — renunţarea la ideea tragediei în cinci acte despre eroul viselor
sale a fost zguduitoare pentru el. Şi atunci, peste puţin timp, s-a hotărît să
scrie romanul amintirilor sale din copilărie. „A pus deoparte povestea lui
Doja şi a reluat-o pe a lui. S-a oprit cu ea la vîrsta de doisprezece ani, în
colegiul de la Debreţin. Astfel s-a născut romanul «Fii bun pînă la moarte».
Această carte nu este numai istoria unui copil; această carte este totodată
produsul dureros al acelor timpuri. Nu numai Doja — şi nu numai copilul —
suferă din cauza oamenilor mari, răi şi proşti... ci întreaga omenire” — scrie
fiica sa, mărturisind în continuare: „S-a mirat că cititorii au socotit acest
roman drept o istorie a unui băieţaş. El l-a scris tot aşa cum, plin de
suferinţă şi cu sufletul sfărîmat după sfărîmarea revoluţiei, a scris acele
poezii disperate, acela poezii-răni care au apărut la începutul anului
1920...“
S-ar putea ca Móricz nici să nu fi crezut că a scris un roman pentru
copii, pentru tineret. În orice caz, faptul că romanul a fost publicat în cea
mai prestigioasă revistă beletristică din Ungaria acelor vremuri (revista
Nyugat — „Occidentul”) demonstrează încă o dată intenţiile sale.
Primul exemplar din cartea proaspăt tipărită i-a fost înmînat, de
Crăciun, în 1920. Şi acest exemplar l-a dedicat mamei sale. Nimeni în afara
mamei nu a obţinut din partea lui vreo dedicaţie pe această carte. Şi în acea
seară de Crăciun au plîns amîndoi', mama şi fiul, au plîns îmbrăţişîndu-se
şi aducîndu-şi aminte, probabil, de chinurile drumului parcurs...
Prima ediţie a cărţii s-a vîndut atît de încet, încît al doilea tiraj de
3000 de exemplare s-a tipărit abia în 1924 — anul în care îşi scrie
„Reportajul despre copiii din Budapesta“: „Azi voi afla... ce face uriaşa masă
a populaţiei viitoare a oraşului: sărmana Oştire a copiilor, care mişună şi
tremură de frig şi de foame undeva în străfundurile vieţii, şi creşte pentru
viitor...”
Peste mulţi ani, într-un articol, scrie următoarele :
„Eu doresc o şcoală unde copilul să meargă zburînd! Eu doresc
profesori de care clasa să-şi ia rămas bun plîngînd în ajunul
bacalaureatului. Eu, dacă aş fi ministru, aş trimite spioni şi aş mări salariile
tuturor profesorilor de care copiii îşi iau rămas bun cu lacrimile
recunoştinţei în ochi şi aş sancţiona pe fiecare profesor în faţa căruia copiii
stau cu spaimă, plîngînd, cu lacrimile fricii şi suferinţei în ochi“. Romanul
„Fii bun pînă la moarte” nu este deci o carte scrisă anume pentru copii; el
face parte integrantă din opera majoră a lui Móricz Zsigmond, din creaţia sa,
creaţie izvorîtă din amintirile sale, din trăirile acumulate în copilărie, din
revolta sa; „Fii bun pînă la moarte” reprezintă o secvenţă din întreaga
panoramă a societăţii acelei epoci, fiind totodată o substituire: o încercare
de a tălmăci într-un alt context, pe baza unui alt material, aceleaşi concepţii
care au stat la baza lucrării despre Doja. E romanul suferinţei, şi — totuşi
— al frumuseţii vieţii; e romanul arzătoarei dragoste pentru cei mici,
adevăraţi şi oprimaţi; este romanul solidarităţii unui om mare şi bun cu toţi
copiii din lume.
BODOR PÁL

CAPITOLUL ÎNTÎI
în care un elev mic, pierzîndu-şi pălăria, umblă, sărăcuţul,
pînă iarna tîrzîu în capul gol, prin ploaie şi ninsoare, încît
pînă la urmă această situaţie neobişnuită bate la ochi chiar şi
lumii nepăsătoare.

Clădirea colegiului e mare, dreptunghiulară şi mohorîtă. La drept

vorbind, mohorîtă nu-i decît partea din faţă, străvechea aripă dinspre
Catedrală; celelalte trei, din spate, durate mai tîrziu, care închid între ele o
curte dreptunghiulară, par mai degrabă glaciale. Clădirea aceasta îi inspiră
însă micului elev un respect nemărginit, din orice parte ar privi-o. Pînă şi în
sala de meditaţii îl cuprinde un fel de teamă, de sfială. Se simte ca în
biserică ori de cîte ori aude bocănitul mărunt al ghetelor pe coridoarele
pustii sau ciripitul miilor de vrăbii cînd se zbenguiesc prin crengile
salcîmilor, ale căror vîrfuri se pierd în nori.
Micul elev şi-a tras sertarul — ultimul sertar al mesei aşezate în
mijlocul încăperii — şi caută ceva prin el. Partea din faţă e vopsită în verde,
ca şi masa. Dar tăblia e roasă de ani, pe cînd sertarul şi-a păstrat culoarea
proaspătă, vie, şi asta îi place grozav de mult băiatului. Dacă îi pare rău de
ceva e că foştii stăpîni ai mesei au zgîriat în prostie cu cheile lemnul
sertarului...
Zăceau înăuntru, talmeş-balmeş, tot felul de manuale şi de caiete.
Răscolindu-le, micul elev se gîndeşte la unchiul său, Géza. Bunul, scumpul
şi generosul său unchi, care l-a adus la Debreţin şi s-a făcut luntre şi punte
să-l bage în internat şi să-i obţină scutirea de taxe. A primit chiar în ajun o
scrisoare de la el: „Aş fi tare mîhnit să aflu că înveţi pentru că trebuie să ştii
carte şi nu pentru frumuseţea şi bucuria învăţăturii”. De aceea a şi deschis
sertarul. Vrea să ia gramatica latină de Békési, să se ducă cu ea în Grădina
Botanică, şi să pătrundă tainele misteriosului capitol al gerunziilor şi al
gerundivelor. Deşi a dat de carte, se simte ispitit să mai cotrobăiască puţin
prin sertar — tainiţa tuturor bogăţiilor sale — şi trage cu coada ochiului la
celălalt elev din cameră. Böszörményi e ceva mai mare decît el, deşi sînt
colegi de clasă. A intrat în dormitor şi, cu toate că şeful de cameră nu
îngăduia asemenea lucru, s-a trîntit pe pat. Acum, legănîndu-şi alene
piciorul drept, care-i atîrnă în jos, pare că urmăreşte foarte atent cum îşi
ţese cu migală pînza păianjenul din tavan. Micul elev îşi ia aşadar inima-n
dinţi şi se hotărăşte să-şi admire o clipă pe furiş comorile. Pentru că, vedeţi
dumneavoastră, avea acolo, în sertarul lui, o carte despre Csokonay Vitéz
Mihály3. Şi-o cumpărase de-o săptămînă. Dăduse treizeci de creiţari pe ea
unui anticar în a cărui vitrină cartea zăcuse tot anul trecut şi toată vara. În
fiecare dimineaţă, în drum spre şcoală — pe atunci nu era intern — se
uitase să vadă dacă mai era acolo!
În septembrie, cînd a venit din nou la şcoală, a zăbovit doar cît i s-a
repartizat în dormitorul numărul 19, la etajul al doilea al colegiului, ultimul
pat, adică cel izolat, de lîngă uşă. Pentru că, fiind şapte paturi în dormitor,
şase erau aşezate faţă în faţă, la perete, iar al şaptelea, de-a curmezişul,
lîngă uşă. Era un pat pe care-l dispreţuiau toţi elevii, dar el s-a bucurat tare
mult cînd i l-au dat. I se părea ca o cetate liberă, îi plăcea că nu sta în
sufletul celorlalţi, că avea un cuib al lui, numai al lui. Şi, cum spuneam,
chiar în după-amiaza primei zile de şcoală alergase într-un suflet la prăvălia
lui Harmathy, se uitase în vitrină, şi — Doamne, ce bucurie ! — văzuse că
Csokonai era încă acolo. Coperta trandafirie, frumoasă, se cam decolorase
din pricina soarelui după-amiezelor de vară şi se aşternuse pe ea un strat
gros de praf. Dar n-avea a face ! Bine că nu fusese vîndută. Bine că se mai
afla acolo!
Tare i-ar fi plăcut s-o cumpere, dar nu îndrăznea. Nu era încă în stare
să prăpădească pe un lucru de prisos ca acesta banii primiţi de la părinţi.
Pînă la jumătatea lunii octombrie răbdă el cum răbdă, dar într-o bună
zi îl birui dorinţa şi, luîndu-şi inima în dinţi, intră, roşu ca focul, în prăvălie,
unde-i spuse vînzătorului, care-l privi mirat :
— Vă rog... Am văzut în vitrină o carte, Csokonai... Fiţi bun şi uitaţi-
vă dacă o mai aveţi...
Vînzătorul i-o întinse şi-i ceru pe ea treizeci de creiţari. Băiatul căscă
ochii mari de mirare. Se pregătise sufleteşte să dea mult mai mult, chiar şi
un florin la nevoie. De altfel, aceasta era toată averea lui, un florin...

3 Csokonai Vitéz Mihály – poet clasic maghiar; a trăit între anii 1773-1805.
 Luă cartea şi o zbughi degrabă, ca un căţel căruia i s-a aruncat o
bucăţică mai bună. Cînd capătă un os, îl roade el şi sub masă, dar cînd i se
dă ceva bun, o ia la fugă, de frică să nu bage de seamă stăpînul că a făcut o
greşeală şi să i-l ia înapoi...
Dar cartea nu era ceea ce crezuse el. Nu cuprindea versurile marelui
poet din Debreţin, ci o sporovăială fără cap şi fără coadă despre viaţa lui.
Cum o deschise şi se apucă de citit, îşi dădu seama că nu prea
înţelege mare lucru, apoi, încetul cu încetul, ajunse la convingerea că n-avea
de ce se grăbi s-o termine. Totuşi îi creştea inima de bucurie că-şi
cumpărase volumul atît de mult dorit, că era acum al lui, şi mereu se uita la
coperta interioară pe al cărei colţ, sus, în dreapta, îşi scrisese apăsat
numele: „Nyilas Mihály, 1892“. În partea de jos a paginii, o ştampilă
înzorzonată, în tuş albastru, dovedea că volumaşul fusese pînă atunci
proprietatea lui „Spitz Ödön, student în drept“. Micul elev, neîndurător,
trăsese însă cu cerneală peste ea.
Ce mîndru se simţise că îşi cumpărase din banii lui o carte groasă, o
carte adevărată, pe care îşi scrisese numele!
De atunci însă mai ascunsese şi alte lucruri în sertar. Dăduse cinci
creiţari pe o broşură din Galeria Portretelor Istorice, luată de la un coleg,
care desigur o şterpelise de acasă; i-o vînduse într-o zi, în clasă, în timpul
unei recreaţii, făgăduindu-i că îi va mai face rost şi de altele. Băiatul acela,
Kelemen Imre, un elev tare slăbuţ la învăţătură, îşi şi cumpărase pe loc, cu
cei cinci creiţari, două mere şi o chiflă, pe care le mîncase în faţa lui, aşa că
terminase repede banii. El, în schimb, se bucura tare mult la gîndul că în
sertarul lui şi-au găsit adăpost atîţia regi încoronaţi şi atîţia eroi pletoşi, şi îl
treceau fiori de fericire cînd îşi vedea broşurica. Luase de altfel hotărîrea să-i
deseneze pe toţi — regi şi eroi — şi îşi şi cumpărase cinci coli mari de desen.
Dar comoara lui cea mai nouă, şi cea mai de preţ, le întrecea pe toate
celelalte.
Găsise în camera lui Török-báci, învăţătorul din strada Nagymester la
care stătuse în gazdă anul trecut, o carte legată în pergament, din care
copiii făcuseră minge. El luase coperţile şi le adusese cu el acolo, la colegiu.
De arătat nu le-ar fi arătat nimănui pentru nimic în lume. Nu mai avu somn
şi nu-i mai fu capul la învăţătură pînă ce nu cumpără cincizeci de coli de
hîrtie albă şi nu se duse cu ele la legătorul de cărţi din strada Darabos —
alături de casa în care se născuse Csokonai — ca să-i facă un caiet cu
coperţile acelea minunate.
Cum îşi mai mîngîia acum caietul cel nou, cu scoarţe de piele netedă,
gălbuie! De fiecare dată cînd îl lua în mînă, îl lustruia atent cu mîneca,
pentru că mai avea, sărmanul, răni şi urme de pămînt de pe vremea cînd
fusese minge...
Avea de gînd să scrie în el totul. Nu ştia încă ce anume, dar îl
cuprindeau frigurile şi neastîmpărul numai la gîndul că va fi umplut, din
scoarţă-n scoarţă, de mîna lui. Îl apuca un fel de tremur ori de cîte ori se
uita la caietul acela ca o carte. Ar fi vrut să scrie în el lucruri cum nu mai
scrisese nimeni niciodată... Ce anume nu ştia, dar ar fi vrut să fie ceva tare
frumos... De la început îşi aşternuse numele pe prima pagină, ca să arate ca
o carte adevărată. Alesese un titlu simplu de tot: „Însemnări”. De un titlu ca
acesta nu s-ar fi putut lega nimeni. Iar la mijloc, frumos, cu litere mari, cu
trăsături hotărîte, scrisese: NYILAS MIHÁLY”, dedesubt: „DEBREŢIN", iar
mai jos adăugase şi anul: „1892“. Desenase cuvintele cu migala unul
călugăr din Evul Mediu.
Dar de atunci trecuseră zile în şir şi el nu scrisese nimic.
Se temea să scrie, să nu dea cineva peste caiet, să-l citească... să rîdă
de el... Ori să-l reclame... să i-l fure... să-l bârfească... Cu timpul, nici nu
mai fu mulţumit... Pagina cu titlul nu-i ieşise frumos... E drept că pentru un
elev de clasa a II-a de liceu scrisese destul de bine, dar el ar fi vrut altceva...
Ar fi vrut să fie ceva negrăit de frumos, ca în vis... Băgase însă de seamă că
nu făcuse literele cu mai multă îndemînare decît în caietele de şcoală. Şi el
care crezuse că în caietul acesta va scrie de o sută de ori mai frumos, atît de
frumos încît oricine l-ar vedea să se mire: „Tii, ha !...“
Dar literele nu ieşiseră deloc frumoase. Erau mai urîte chiar decît cele
din caietele de teme! Pentru că, nu-i aşa, pentru şcoală n-ai încotro, trebuie
să fii ordonat, pe cîtă vreme aici voise să aibă un scris mai îndrăzneţ! Şi iată
ce ieşise, o mîzgăleală stîngace, de copil... Cît de mult a suferit din cauza
paginii cu titlul! L-a dezamăgit, l-a făcut să-şi piardă încrederea în el, în
puterile şi în calităţile lui... Dar, cu toată suferinţa, simţea şi un dram de
bucurie. Pentru el, caietul acela era un fel de datorie, o mare, foarte mare
datorie, pe care trebuia s-o îndeplinească şi pe care o va îndeplini... Era ca o
cetate pe care trebuia s-o ia cu asalt şi ştia că, dacă va izbuti, a lui va fi
gloria.
Böszörményi se mişcă, şi Mihály, roşu ca racul, întoarse repede capul.
Nu, nu se uita la el. Se linişti.
În clipa următoare se întrebă însă de ce rămăsese Böszörményi în
dormitor, cînd toţi ceilalţi erau jos, în curtea din dos a colegiului, şi se jucau
cu mingea, ori se cocoţaseră pe dîmbul de nisip dinspre Pădurea Mare. Îl
fulgeră un gînd înspăimântător: dacă avea de gînd să-i ceară vopseaua?...
Pentru că îşi cumpărase în ajun, cu cinci creiţari, de la Pongrácz, un carmin
tare bun. Dacă aflase şi voia să i-l ceară cu împrumut? Sigur, ca să i-l
prăpădească tot pe mîzgălelîle lui, cum făcuse deunăzi, şi ca să nu i-l mai
dea niciodată înapoi!
Îşi făcu planul să-şi ia cartea de latină şi s-o zbughească în Grădina
Botanică, dar cum împinse sertarul, Böszörményi îi şi strigă:
— Mă!
Cînd se uită la el, îşi dădu seama după mutra pe care o făcea că nu se
putea aştepta la nimic bun. Sigur că voia vopseaua!
 — Ia spune, ai vopsele? întrebă Böszörményi.
Fusese atît de sigur că despre asta va vorbi, încît nici nu se miră.
— De care ? întrebă el cu teamă.
— Sepia.
— N-am!
Urmă o clipă de tăcere, în care răsuflă uşurat: ăstuia numai sepia îi
trebuia.
— Dar carmin ai?
— Carmin?
— Da.
— Am — şopti, clipind des.
S-a dus carminul lui! Se topeşte doar atît de repede!...
— Zău? Ai? Bravo! se bucură Böszörményi.
Şi, sărind din pat, fu într-o clipă lîngă masă.
Nyilas Mihály — care la gimnastică, unde profesorul îi aşeza după
mărime, era al treilea din coadă — ca să nu mai dea loc la cine ştie ce
discuţie de prisos, vîrî mîna în fundul sertarului şi, fără să spună o vorbă,
începu să scotocească după vopsea. O ascunsese atît de bine — în cu totul
altă parte decît le ţinea pe celelalte — încît nimeni în afară de el n-ar fi găsit-
o. Trebui să-şi vîre mîna pînă la umăr în sertar, ca să ajungă în fund, acolo,
în colţul din stîngă. Scoase carminul şi îi puse pe masă.
— Fain! spuse Böszörményi şi, aplecîndu-se, privi culoarea lung,
cercetător, prin sita genelor. În clipa următoare, întinse mîna, o înhăţă, o
aruncă sus, sus de tot, o prinse cu cealaltă mînă şi mai spuse o dată: Fain!
Cît timp carminul zburase spre tavan, micul Mihály îi urmărise zborul
cu inima cît un purice. El n-ar fi îndrăznit niciodată să-l arunce aşa, de frică
să nu cadă cumva şi să se spargă, nici să-l strîngă prea tare, să nu i se
lipească de degete, nici... Dar de cîte nu s-ar fi temut! Îl îngrozea mai cu
seamă gîndul că vopseaua lui ar putea fi folosită ca minge...
— De unde l-ai luat? întrebă serios Böszörményi.
— De la Pongrácz.
— Cît ai dat pe el? Trei creiţari?
Ce jignire! E drept, se putea cumpăra carmin şi cu trei creiţari, dar de
banii aceştia luai unul teşit, uscat, care se vedea cît de colo că e marfă
proastă. Carminul lui era însă bun, gras, se topea şi singur, fără apă, ţi se
lipea de degete! Ce mai vorbă, o vopsea grasă, de toată frumuseţea. Ei, dar
măgarul ăsta de Böszörményi e cel mai voinic din toată clasa. Şi-i bătăuş!
Da, cu el nu face să... Şi nici măcar nu se pricepe la vopsele!
— Cinci! răspunse el simplu.
Böszörményi căscă ochii mari şi se uită atît de atent la vopsea, încît fu
cît pe ce să dea cu nasul în ea.
— Bună! Bună vopsea! spuse el şi chiar roşi puţin. Am să-mi cumpăr
şi eu. Aştept bani de-acasă...
 Puse vopseaua înapoi de unde o luase, şi Mihály se bucură. Te
pomeneşti că se lasă de pictură pînă îi vin banii!
Dar Böszörményi se înfierbîntase.
— Măi, frate, cînd mi-or veni banii de acasă — spuse trufaş — am să-
mi cumpăr şase bucăţi! Aş, ce şase! Zece! De cincizeci de creiţari! Pe
cuvîntul meu !
Lui Mihály îi fu cam ruşine că el nu-şi cumpărase decît una. Şi se mai
ruşină şi la gîndul că nu se putea lăuda că va primi bani de acasă. După
cîte auzise, nici părinţii lui Böszörményi nu erau cine ştie ce oameni bogaţi,
dar văzuse cu ochii lui odată cum i-a adus poştaşul cinci coroane. Cît o fi
primit a doua oară nu ştia. L-ar fi întrebat, dar se temea. Să nu creadă
cumva că e curios...
Se priviră în tăcere. După un timp, Böszörményi luă iar vopseaua de
pe masă. Dar nu o luă aşa, simplu, întinzînd doar mîna! Se aplecă asupra
ei, o privi întîi cu ochiul stîng, apoi, închizînd ochiul stîng, o privi cu
dreptul, ca şi cînd ar fi zărit în ea cine ştie ce murdărie — vreun gunoi,
vreun firicel de nisip ori un fir de păr — sau ca şi cum nu i-ar fi plăcut cum
a fost făcută. După aceea o puse cu grijă în palmă şi porni spre fereastră, cu
genunchii îndoiţi, de parcă ar fi avut în mînă o păsărică şi se temea să nu-i
scape.
Mihály, urmărindu-l din ochi, aruncă o privire spre fereastra larg
deschisă, înfiorat de parcă se temea şi el de acelaşi lucru. Dar vopseaua nu-
şi luă zborul, rămase în palma lui Böszörményi, care tot se mai uita la ea.
Pe fereastră pătrundeau razele piezişe ale soarelui de după-amiază şi
sunetele de vioară ale preparandiştiior 4 care făceau exerciţii. Preparandiştii
stăteau cu un etaj mai jos şi scîrţîiau în fiecare zi atît de cumplit la vioară,
încît Misi se scîrbi de atunci pentru toată viaţa de acest instrument. Iar în
clipele acelea, cînd vopseaua i se afla în primejdie, scîrţîitul îi zgîria cu atît
mai cumplit auzul. Nu era încă sigur dacă Böszörményi i-o va lua sau nu,
dar tremura văzînd fereastra deschisă.
— Nu-i rea! zise Böszörményi, întorcîndu-se.
Şi, din mers, o aruncă iar cu dreapta pînă în tavan şi o prinse cu
stîngă.
Mihály ar fi vrut să-i spună: „N-o arunca”, dar tăcu. Nu-i plăcea să se
bată; mai ales cu unul mai tare ca el.
De altfel, Böszörményi puse nepăsător vopseaua la loc pe masă şi
întrebă:
— Unde-s hoţomanii ăia?
Nădejdile lui Mihály reînviară.
— S-au dus să se joace cu mingea, în curtea din dos — spuse el
repede, doar-doar l-o face să uite de vopsea.

4 Preparandişti — elevii şcolilor pedagogice, (n.r.)

 — Se joacă cu mingea?
— Da.
— Ce?
— Longa-meta.
— Longa-meta? spuse Böszörményi pe gînduri, cumpănind situaţia.
— Da.
— Hm! Longa-meta?... Frumos... La jocul ăsta e nevoie de mulţi băieţi.
— Vor fi mulţi — căută Misi să-l momească. Mi-a spus Sándor
Mihály...
Böszörményi se miră :
— Tu de ce nu te-ai dus?
Mihály roşi. Pe el nu-l chemau decît aşa, cîteodată. Nu era destul de
îndemînatic la prinsul mingii, ca să nu zicem mai rău.
— Eu... eu mă duc în Grădina Botanică, să învăţ...
— Aha! făcu Böszörményi. Pe cît se părea, tocmai asta voise să afle.
Eu m-aş apuca să pictez...
Mihály tăcu. Ştia unde bătea Böszörményi, dar nu zise nimic. Îşi
făcuse de mult o părere despre pictatul pe care Böszörményi îl prefera
jocului longa-meta... Să nu vă închipuiţi că Böszörményi era cumva un
Munkácsy5! Doamne fereşte! Pictura lui nu însemna decît o risipă de
vopsele! Pentru că lui un singur lucru îi plăcea: să amestece într-o grămadă
de godete tot felul de vopsele de culori diferite. Se bucura ca un sălbatic cînd
putea să topească laolaltă multe, cît mai multe vopsele mici, tărişoare,
rotunde ca nişte nasturi. Pentru el, desenul nu avea însemnătate. Ţinea
penelul în mînă ca un creion şi desena cu el tot felui de vase cu flori — ca
un copil din clasele primare — sau nasuri mari, coroiate, de evrei. Numai că
i se prelingeau culorile una în alta şi, cît ai bate din palme, mînjea toată
hîrtia. Asta era! Asta îi plăcea lui! Să strice şi vopselele, şi foile aibe! Nu-şi
mai găsea locul de fericire cînd putea strica ceva, bineînţeles cînd nici
vopseaua, nici hîrtia nu erau ale lui.
Deznădăjduit, Mihály îşi luă gîndul de la vopsea, îşi strînse gramatica
subsuoară şi se pregăti să-şi îndese pe cap pălăriuţa.
Din pricina ei mai întîrzie o clipă. Înainte de a şi-o pune pe cap, o privi
abătut. Pălăria îl făcea să sufere cumplit. Nu-i plăcea. Avea un pămătuf de
păr de porc la spate, ca podoabă, şi firele albe, cu spic negru, stăteau
răsfirate ca un evantai mic. Nu era o pălărie pentru el! S-ar fi potrivit mai
degrabă unui bătăuş, să şi-o dea pe ceafă şi să se uite drept în ochii
oamenilor, veşnic fudul şi veşnic pus pe harţă, ca şi cum ar vrea să spună:
„Ia vezi, că acu’ îţi ard una!“ El şi-ar fi dorit o pălărie cafenie, cu marginile
mari, o pălăriuţă serioasă, cu borurile răsfrînte în sus, pe care s-o poată
trage bine pe ochi, să meargă sub ea ca sub o umbrelă, gîndind în voie. În

5 Munkácsy Mihály — pictor realist maghiar; a trăit între anii 1844—1900.

ziua aceea mai ales îl necăjea grozav pălăria. Nici culoarea ei nu-i plăcea.
Era verde! Şi în loc de panglică avea un şnur subţire, îngust, împletit din
două fire, la capete cu nişte gheare mici de porţelan. Ce-i drept, de gheare
scăpase el repede. Ba încercase într-un rînd să-i scoată şi pămătuful de păr
de porc, în nădejdea că pălăriuţa lui va fi poate mai drăguţă, dar cînd se
uitase mai bine, îşi dăduse seama îngrozit că, dacă-l desprindea, rămînea pe
pălărie o pată mare de clei, şi se temu să nu fie şi mai urîtă. Acum, aşa cum
făcea de fiecare dată cînd şi-o punea pe cap, se uită bine la ea să vadă dacă
nu s-a aplecat prea tare blestematul de pămătuf. Trăsese doar atîta de el...
Pînă la urmă, însă, îşi puse totuşi pălăria pe cap.
Böszörményi îl strigă din urmă :
— Nyilas!
Se întoarse.
— O laşi aici?
Misi se uită mirat la el.
— Atunci, s-a făcut! strigă Böszörményi şi înhăţă vopseaua.
Misi ieşi în pridvor amărît, tulburat de gîndul care se cuibărea în
sufletul lui: n-ar fi trebuit s-o lase acolo!
Pridvorul era un coridor mare, larg, deschis, pardosit cu cărămizi roşii
ca purpura, cum nu văzuse decît la Debreţin. Acasă la el, cărămizile erau
galbene, palide ca nişte chipuri de bolnavi. Din prima zi se uitase mirat,
aproape vrăjit, la cărămizile acelea, întrebîndu-se de ce erau atît de roşii, de
ce aveau în ele atîta sînge! Nu îndrăznea să calce prea apăsat pe ele. I se
lipea vopseaua de tălpi şi lăsa urme chiar şi după zece paşi!
Se uită jos, în curte. Întotdeauna arunca o privire de acolo, de sus, în
adîncimea aceea ameţitoare.
În mijlocul curţii, pitită sub copaci, stătea singuratică fîntîna. În
după-amiaza aceea nu aveau program la şcoală. Abia dacă zări cîţiva elevi
plimbîndu-se ici-colo. Ţeava lungă, de alamă, a fîntînii, sclipea în soare. De
cîte ori o vedea, închipuirea lui începea să-şi ia zborul. O asemuia cu o
nuieluşă culcată la pămînt. Avea o mulţime de muguri, şi dacă puneai
palma la gura ei cînd trăgea cineva apă, ţîşnea şuvoiul prin găuri pînă sus
de tot, iar ei, elevii din clasele mici, se aplecau şi beau din apa cu gust de
fier.
Nu, n-ar fi trebuit să spună că are vopsele! Cine ştia că-şi cumpărase
una de curînd? Şi chiar de-ar fi ştiut! O ascunsese atît de bine, încît n-ar fi
găsit-o nimeni! Şi chiar de-ar fi găsit-o! Se ştie doar că nu-i voie să
cotrobăieşti în sertarul altuia! Dacă Böszörményi i-ar fi luat-o şi i-ar fi
folosit-o, şeful camerei l-ar fi pus să-i cumpere alta... Dar aşa, de vreme ce i-
a dat-o cu mîna lui, gata, s-a zis!
Apucă la stîngă, prin clădirea vechiului colegiu, şi începu să coboare,
săltînd pe treptele de lemn, întunecate, aşa cum sare vrabia de pe o creangă
pe alta.
 Era mîhnit, tulburat. Cînd ajunse la etajul întîi, în faţa sălii de muzică
a preparandiştilor, se opri şi rămase cu ochii ţintă la gaura cheii. Tare mult
ar fi vrut să se uite prin ea! Era tocmai ora de muzică. Ascultă cîteva clipe
vălmăşagul de sunete ce răzbătea dinăuntru. Elevii se chinuiau cu gamele,
dar el nu pricepea ce fac. Asculta cu gîtul întins, ca o căprioară care a auzit
un zgomot necunoscut. Apoi porni mai departe, pe scări în jos, sărind.
Ajuns la parter, zbrr! zbucni afară, în libertate, cum zbucneşte
pasărea din colivie.
Nu era decît de o lună intern; anul trecut stătuse în gazdă la familia
Török. Acum îl primiseră însă la internat fără plată — de taxe şcolare fusese
scutit şi înainte — şi locuia în clădirea aceea mare şi întunecoasă, în care se
simţea prizonier.
Altfel era mîndru de colegiu. Pe frate-său mai mic îl dăduseră la
Patak , iar la anul îl ameninţa şi pe el aceeaşi primejdie, fiindcă oraşul acela
6

se afla mai aproape de satul lor. Misi ajunsese să fie la fel de mîndru ca toţi
din Debreţin şi credea cu tărie că e un colegiu fără pereche pe lume. Se uită
în sus, la clădirea ameţitor de înaltă. Pînă şi capetele acelea de piatră
ciudate, bulbucate, cu feţe rase sau bărbi greceşti, cîrlionţate, de deasupra
coloanelor, îi deveniseră dragi. Sub ele se ridica taraba de rogojini a
precupeţei. Se uită la franzelele mărunte, cu spinarea crestată, la chiflele
mici, cu patru corniţe, şi la merele bătute. Nu jindui nimic. El nu cumpăra
de-acolo nimic, niciodată. În punguţa lui cu închizătoare care pocnea nu
mai erau decît patruzeci şi cinci de creiţari. Nici nu ştia cum o să-i poată
plăti săptămîna viitoare lui Csigai-néni cei şaizeci de creiţari pe care-i
datora, şi ori de cîte ori îşi amintea de asta, i se strîngea inima.
Cu ochii măriţi de spaimă, porni de-a lungul gardului, frecînd cu
degetul peste zăbrelele de fier şi uitîndu-se la clădirea sobră, uriaşă, a
Catedralei. N-ar fi trebuit să-şi dea caietul la legat! Din pricina lui nu mai
avea acum bani. Dar atunci simţise că, dacă nu-l dă, nu mai are nici un rost
să trăiască sau să înveţe. Nimic n-ar mai fi avut nici un rost! Fusese atît de
înfrigurat, încît nu-şi putuse înfrîna dorinţa. Şi-apoi, mare lucru să treci zi
de zi, timp de o lună încheiată, prin faţa celor două precupeţe şi să nu
mănînci nici un măr, nici o prună şi nici o felie de pepene, nici jimblă, chiflă
sau nuci cu miere! Dar să nu-ţi faci şi tu o cronică Csittváriană7 ca vechii
elevi din Debreţin, aşa cum le spusese şeful de cameră că citise într-un
roman de Jókai8... asta era cu neputinţă... Acum însă, cînd nu mai
rămăseseră decît cîteva zile pînă să vină Csigai-néni cu rufele călcate, nu
mai ştia ce să se facă.

6 Patak — oraş din Ungaria de răsărit, renumit pentru colegiul său.

7 Cronica Csittváriană — cronică scrisă de cei mai buni elevi ai colegiului
din Debreţin, privind evenimentele importante din şcoala şi oraşul lor.
8 Jókai Mór — unul din cei mai de seamă romancieri maghiari din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea.

 Intră în Grădina Botanică. Se afla lîngă colegiu, dar lui nu-i plăcuse
niciodată. Nu era frumoasă. De altfel se ducea rar acolo. Îl supăra faptul că
lîngă fiecare plantă stătea înfiptă o tăbliţă. Nu-i vorbă, i-ar fi plăcut şi lui să
ştie cum le zicea, dar aveau toate numai nume latineşti, şi de un an de zile
nu fusese în stare să reţină măcar unul...
Încercă să înveţe la latină, dar gîndurile îi fugeau mereu la Csigai-
néni, spălătoreasă aceea mărunţică, liniştită şi blîndă, care de cîte ori îi
aducea rufele venea păşind încet, fără zgomot, cu un surîs mut pe buze. Nu
fu în stare să o scoată la capăt cu gerundivele.
Teologi cerniţi şi deşiraţi se plimbau de colo-colo, cu paşi mari, şi
învăţau. Elevi mici, mai ales dintr-a II-a, nu era nici unul prin grădină;
jucau mingea în curte, şi el se simţi tare nefericit că e singur. Îl copleşise
tristeţea. Nu era în stare să fie atent, nu înţelegea nimic din ce citea.
Böszörményi nu învăţa, ci îi prăpădea lui vopseaua... Necazul acesta,
ghimpele acesta care i se înfipsese în inimă nu-i dădea pace... Şi-apoi, îl
părăsise şi Gimesi, singurul lui prieten bun. Stătea pe strada Péterfia, în
capătul dinspre pădure al oraşului, într-o casă ciudată, cum nu se mai afla
alta pe lume. Locuia cu bunică-sa deasupra unei bolţi de poartă, într-o
odăiţă mică, mică de tot. Nimeni în afară de ei n-ar fi putut sta într-o
încăpere ca aceea, atît de scundă. Gimesi e un băieţaş mic, mai mic şi mai
firav decît el, dar curajos. Ştie să se bată cu capul! Şi-l repede ca o catapultă
şi-i loveşte pe băieţi în burtă atît de rău, că şi cei mari fug de el! Numele şi-l
scrie „Ghimessy“, dar de rostit tot Gimesi şi-l rosteşte. Îi e atît de drag
băiatul ăsta, că ar vrea să fie mereu împreună. Chiar cînd nu se gîndeşte la
el îl simte parcă alături, atît îi e de drag. Se uită în carte. Ar fi vrut să înveţe,
dar nu izbuti. Inima şi mintea îi erau chinuite de o mare suferinţă. Îşi
adusese aminte de părinţii lui şi i se umpluseră ochii de lacrimi. Ştia că lor
nu le poate cere bani. De unde să-i trimită? De cîte ori se gîndea că el, la
internat, mânca la masă şi carne, şi bucate bune, în timp ce ai lui se
mulţumeau cu o zeamă lungă de cartofi, nu mai putea de ruşine. Cel puţin
acum, în timp ce turuia cu mintea aiurea conjugările. Îi crăpa obrazul de
ruşine că-şi dăduse caietul la legat. Acasă, maică-sa ştia că la întîi trebuie
să-i dea şaizeci de creiţari lui Csigai-néni, dar nu se neliniştea. Credea că el
mai are un florin, dacă nu chiar mai mult! De unde să-i treacă prin minte că
el şi l-a cumpărat pe Csokonai, pe care a dat treizeci de creiţari, şi că a mai
dat alţi cinci creiţari pe Galeria Portretelor Istorice! Hîrtia pentru carte l-a
costat cincisprezece creiţari, legatul — douăzeci, vopseaua şi hîrtia de desen
— treisprezece, şi toate la un loc — optzeci şi trei de creiţari. Dacă nu şi-ar fi
cumpărat nimic, ar fi avut cu ce să-i plătească lui Csigai-néni, ba i-ar mai fi
rămas şi cei patruzeci şi cinci de creiţari pe care îi are în ladă. Atunci şi-ar fi
putut cumpăra de douăzeci şi trei de creiţari mere, ori altceva!
Mai bine nu-l cumpăra pe Csokonai! Sau, cel puţin, caietul să nu-l fi
dat la legat!... Dar Csokonai e o carte groasă şi el n-a avut încă niciodată o
carte adevărată. Doar pe aceea care a căpătat-o anul trecut, la examen, ca
premiu, „O mie şi una de nopţi“. Dar a lăsat-o acasă. Şi din pricina ei
suferă. Tremură inima-n el de frică să nu i-o rupă fraţii mai mici sau să nu
i-o murdărească! Pentru că la ei acasă nu-i chip să păstrezi nimic! Frate-
său, Béla, al doilea după el ca vîrstă, poate foarte bine să tragă sertarul
scrinului şi să-i scoată cartea! Degeaba o să se jure el c-o să se joace frumos
cu ea: îşi pune capul că pînă la vacanţă, cînd s-o duce acasă, are s-o
găsească toată mînjită şi cu pozele rupte! Pentru că Béla e încă mic. Nu ştie
să citească. Nu ştie nimic. Doar să rupă şi să strice ştie! Sau poate că nici n-
are s-o mai găsească! Kocsis Jóska stă lîngă ei, şi e ştiut că fură tot ce-i
cade în mînă! N-a furat el şi unealta unchiului? Cînd s-a întors unchiu-său
astă-vară acasă, Jóska i-a furat o unealtă de pantofărie, iar cînd taică-său a
văzut-o la el, bătrînul Kocsis, vecinul, i-a rîs în nas, spunîndu-i că „pasărea
nu-i a ăluia care-i dă drumul, ci a ăluia care-o prinde!“
Stătea pe iarbă la marginea aleii, cu picioarele pe pietriş. Brazda era
ceva mai înaltă decît aleea, şi se aşezase jos, ca să se mai odihnească.
Ce-ar fi dacă şi-ar vinde caietul pe care-l dăduse la legat? Deşi,
Doamne, dintre toate comorile lui, asta era cea mai de preţ. Pentru că, nu-i
aşa, pe Csokonai, dacă l-ai citit o dată, nu mai ai chiar atîta nevoie de el. Şi-
apoi îl şi pricepi greu. Cu toate că, pe alocuri, e tare frumos. De pildă, acolo
unde scrie că lui Csokonai îi era întotdeauna somn şi că profesorul i-a dat
voie să nu se mai ducă dimineaţa la prima oră... Ce-i drept, cel care a scris
cartea îl ocăra pe profesor că i-a îngăduit asta, dar el, Misi, nu era de
aceeaşi părere. Să aibă un profesor ca acesta, l-ar iubi mult. Nu pentru că
ar vrea să lipsească dimineaţa de la prima oră, fiindcă acum, slavă
Domnului, nu mai e silit să pornească de la şase dimineaţa la şcoală! Dar
mai sînt şi astăzi multe lucruri pe care un profesor bun le-ar putea trece cu
vederea. De pildă, verbele neregulate, ori măcar gerundivele ! Şi gerundivele,
hai, treacă-meargă, dar cu verbele merge tare greu. Nici la oră nu le-a
înţeles... E drept că îi fugeau mereu gîndurile la Csigai-néni şi că tot timpul
se întreba de unde o să-i plătească cei şaizeci de creiţari! Şi, din pricina
asta, nu fusese prea atent. Pesemne că profesorul explicase tocmai cînd el
se gîndea să scrie în caietul său despre „Cuore“9 — căci se hotărîse să facă
rezumatele tuturor cărţilor pe care le va citi, şi, din toate, „Cuore” i se părea
cea mai frumoasă. Încercă să-şi aducă aminte de micul toboşar10. Nu, nu
asta îi plăcuse lui cel mai mult din tot volumul, ci povestioara în care un
băieţaş (uitase cum îl chema, dar era din Torino11, din Italia), copilul unui
om sărac, se sculase într-o noapte, cînd taică-său dormea, şi scrisese în

9 Este vorba de volumul de povestiri al scriitorului italian Edmondo de

Amicis (1846—1908).
10 Povestirea „Micul toboşar sard", din acelaşi volum.
11 Povestirea „Micul copist”, tot din volumul „Cuore“, al cărei erou, Giulio,

este însă din Florenţa

locul lui adresele pe banderolele de hîrtie. A doua zi dimineaţa, taică-său i-a
spus: „Ştii, băiete? Taică-tău se pricepe încă să muncească! Uite, aseară am
scris cu o treime mai multe adrese ca de obicei!“ Băiatul s-a bucurat grozav
cînd l-a auzit vorbind aşa şi a muncit cu mai multă rîvnă, ca să-l bucure. De
atunci încolo, se scula în fiecare noapte din somn şi muncea în locul lui
taică-său, care n-a aflat nimic niciodată. Doar într-un rînd a spus mirat:
„Ciudat cît de mult gaz se prăpădeşte în casa asta de la o vreme!“ Atunci
băiatul a fost gata să-i mărturisească totul, dar cum taică-său n-a mai zis
nimic, a tăcut şi el. La sfîrşitul lunii, tată-său s-a întors vesel acasă, ba i-a
adus şi un dar şi i-a spus: „Vezi bine, băiete, cît muncesc! Vezi bine că zi de
zi îmi dau viaţa pentru voi toţi... Învaţă deci cu sîrguinţă! Nu uita că toată
nădejdea familiei noastre eşti tu“. Băiatului i-au dat lacrimile, şi de atunci a
a muncit cu mai mare rîvnă. Dar nopţile acelea au avut urmări, urmări
dăunătoare. Nu dormea niciodată cît ar fi trebuit. Îi era somn, căsca toată
ziua, se simţea prost, ba într-o seară, pentru prima oară în viaţa lui, în timp
ce-şi făcea lecţiile, a adormit cu capul pe carte. L-a trezit taică-său. Pe
urmă, asta i se întîmpla destul de des, aproape în fiecare zi. Taică-său se
uita la el bănuitor, nu înţelegea ce are, îl certa şi-l ameninţa. De cîte ori nu
şi-a pus băiatul în gînd să nu mai lucreze noaptea, dar cum venea ora, i se
părea că ar păcătui dacă nu s-ar scula...
Misi ar fi vrut să depene în gînd povestea pînă la capăt, dar nu mai
putu răbda: i se umplură ochii de lacrimi şi începu să plîngă cu foc. El era
un băiat rău, un netrebnic, un uşuratic, în loc să fie un ajutor pentru
părinţi, deşi ştia bine că taică-său cîştiga de o mie de ori mai greu pîinea cea
de toate zilele a familiei decît tatăl din poveste. Nu scîrţîia pe hîrtie, cu o
pană de gîscă, într-o odaie caldă iarna şi la răcoare vara, ci era silit să
cioplească, de dimineaţă pînă seara, nişte buşteni mari cu o secure grea. El,
Misi, numai din ambiţie şi furat de dorinţe îşi risipise banii care-i fuseseră
trimişi! Să dea el treizeci şi cinci de creiţari pe o carte nescrisă, în care nu-i
decît hîrtie albă, cînd putea tot atît de bine să scrie pe orice hîrtie ieftină, de
cinci creiţari !... Şi nici n-ar fi trebuit să cumpere deodată de cinci creiţari!
Putea lua numai trei coli de un creiţar, că nici pe acestea nu le-ar fi putut
umple anul acela...
Durerea îi sfîşia inima, dar se temea să nu-l vadă cineva, să nu-l
întrebe de ce plînge şi să nu-l certe, să-şi bată joc de el, să-i spună... Pentru
că, daca vor afla adevărul, au să-l pedepsească! Se sculă deci de jos şi porni
spre fundul Grădinii Botanice, cu gîndul să se ascundă printre tufele cele
mari de sub măslini, ca să poată plînge în voie.
Dar după ce începu iar să meargă, nu-i mai veni să plîngă, deşi îl
apăsa tristeţea. Îşi puse în gînd să-şi îndrepte greşeala într-un fel. Să înveţe
cu sîrguinţă, să traducă toate istorioarele de la sfârşitul cărţii pe gramatică
şi să le transcrie apoi în cartea sa... Va păstra o parte şi pentru compunerile
lui. O să treacă în ele povestea copistului acela sărac şi rezumatele tuturor
cărţilor pe care le va citi de-acum încolo. O parte o va păstra pentru
însemnări. Acolo îşi va copia, în primul rînd, orarul, fiindcă niciodată nu
ştia ce ore are a doua zi... Îşi va mai nota, tot în paginile acelea, cîţi bani are,
ce a cheltuit...
La gîndul acesta tresări speriat. Dacă va scrie cu cîţi bani a venit de
acasă şi cît a cheltuit, va trebui neapărat să-l treacă şi pe Csokonai şi
Galeria Portretelor! Apoi banii cheltuiţi cu legatul cărţii! Atunci, oricine va
vedea cît a fost de uşuratic şi de netrebnic... Se lăsă păgubaş de planul ăsta
şi se înţelese cu sine însuşi că o va face numai în viitor. Dacă — vreodată —
va primi de undeva bani, va da socoteală de ei... Dacă îi va trimite, de pildă,
taică-său, să zicem, un florin, va chibzui mai bine şi nu-l va cheltui decît pe
lucruri pe care să le poată trece în caiet, fiind vorba de cheltuieli cinstite.
Bunăoară: spălătoreasă, caiete, creioane, vopsea. Şi astea doar cît îi vor fi
neapărat de trebuinţă la şcoală. O să-şi noteze chiar data cînd le-a
cumpărat, cît l-au ţinut...
Dar, ajuns aici, i se furişă din nou în minte gîndul că vopseaua —
carminul lui! — era la Böszörményi şi că pînă acum nu mai rămăsese nimic
din ea! Cînd îşi dădu seama de asta, îl cuprinse o nelinişte cumplită şi, fără
să mai stea pe gînduri, o zbughi spre casă. Închise însă întîi cartea, în care
toată după-amiaza ţinuse un deget, atît fusese de hotărît să se apuce de
lecţie.
În spatele colegiului, în faţa casei negustorului de turtă dulce, băieţii
jucau bile. Misi se minună cu cîtă seriozitate se jucau, dar îi ocoli pe
departe.
Se întoarse aproape fugind pe acelaşi drum pe care venise. La etajul al
doilea, în faţa arhivei, fu nevoit să se lipească de perete. Bătrînul profesor-
arhivar tocmai ieşise pe uşa de fier şi o încuia. Întoarse cheia de două ori.
Broasca scîrţîi zgomotos şi bătrînul se depărtă, dar cînd ajunse în
colţul coridorului, se întoarse repede din drum şi zgîlţîi bine uşa, să vadă de
n-a lăsat-o cumva descuiată. Cînd se încredinţă că nimeni nu o va putea
deschide, oricît ar împinge-o, se linişti; porni iar, distrat ca de obicei, şi se
mistui în bezna ce învăluia treptele scării.
Misi rămase locului, curios. Auzise de la colegi că bătrînul se mai
întoarce o dată şi de la etajul întîi, ca să vadă dacă a încuiat bine uşa,
coboară pe urmă din nou, dar, odată ajuns la poartă, apucat de un nou fior
de teamă, face iar calea întoarsă, urcă pînă sus, la etajul al doilea, unde mai
încearcă o dată uşa. De auzit auzise el povestea asta de la mulţi, dar cu
ochii lui nu văzuse încă niciodată cum se petrec lucrurile. Uitase de vopsea,
uitase de toate, şi acum aştepta, tremurînd vargă, în coridorul acela
întunecos, curios să ştie dacă e adevărat.
Sta şi se uita de sus după bătrînul profesor, cînd deodată îi îngheţă
sîngele în vine. Ajuns la prima odihnă a scărilor, de unde începe coborîşul la
parter, profesorul puse piciorul pe prima treaptă, dar deodată, făcînd o
mişcare repezită cu mîna, se întoarse brusc şi începu iară să suie spre etajul
al doilea.
Misi încremeni de groază. Nici nu se mai putu clinti din loc. Văzuse
parcă o stafie! Dar cum se simţi în stare să se mişte, tunde-o, băiete! şi pînă
să urce profesorul scara, el de mult pierise din coridorul întunecos. Doamne
fereşte! Să-l fi prins bătrînul că stă la pîndă, ar fi fost în stare să creadă c-o
face în batjocură, ca ceilalţi elevi! Dar dacă l-ar fi recunoscut? Te pomeneşti
că l-ar fi spus directorului, care răcneşte ca un leu. Şi să te ferească
Dumnezeu să nimereşti în drumul lui! Clasa lor e chiar în faţa clasei în care
predă directorul, căruia i se mai zice şi moş ,,Răcanu“. Cînd începe el să
urle, i se aude glasul pînă la ei, deşi îi despart două uşi, care stau mereu
închise. Ei, elevii, încep atunci să rîdă. Rîde şi profesorul, dar bate în masă:
„Linişte, vă rog!“
Nu-l răbda însă inima să intre în dormitor. Stătu pe coridoarele
întunecoase să-l pîndească, fără să fie observat, pe bătrînul profesor. Nu-l
minţiseră băieţii, pentru că profesorul se întoarse într-adevăr a doua oară,
de la parter, apoi a treia oară de la poartă, să vadă dacă închisese bine uşa
cea mare, de fier, a arhivei! Numai cînd îşi dădu seama că bătrînul nu are
de unde să se mai întoarcă, intră şi el în dormitor.
Între timp se înapoiaseră toţi băieţii şi fiecare îşi scosese ţipăul pentru
cină.
Şeful camerei fuma, aplecat pe fereastră. Sufla fumul afară. Domnul
Nagy, prizărit cum era, stătea la masă şi răsucea cu multă sîrguinţă nişte
ţigări. Erau amîndoi elevi în clasa a VIII-a. Ceilalţi cinci copii din cameră,
printre care şi el, erau numai într-a II-a.
Cînd intră pe uşă, izbucniră cu toţii în rîs şi Misi se uită la ei speriat.
Böszörményi nu mai picta. Îşi ronţăia ţipăul — pîinea neagră a elevilor
— şi rîdea cu gura-i strîmbă mai tare decît toţi.
— Ce-ai pe cap? strigară.
Se făcu roşu ca racul şi-şi duse mîna spre creştet: îşi aduse aminte
că-şi pusese nişte frunze de măslin în păr. Cînd se apucase să traducă
fabulele lui Phaedrus, îşi înfipsese în păr cîteva frunze, lunguieţe şi
înmiresmate, aşa cum văzuse în carte că au pe cap poeţii latini...
Dar nu numai pentru asta roşise, ci şi pentru că îşi mai adusese
aminte de ceva : îşi uitase pălăria în grădină!
Puse cartea pe masă şi fugi înapoi, fără să spună nimănui nimic.
Degeaba alergă el cît îl ţinură picioarele, pentru că, ajungînd la poarta
cea mare, cu gratii, a Grădinii Botanice, o găsi închisă. Desperat, se agăţă
cu mîinile de zăbrelele de fier, lungi pînă la pămînt, şi privi înăuntru cu
inima strînsă. Rămase acolo mult timp, cu faţa scăldată în lacrimi, sub
mînerul, negru, de fier, al clopoţelului. Ar fi fost de ajuns să tragă o dată de
el, ca să vină cineva să-i deschidă. Ar fi putut atunci să intre să-şi caute
pălăria. Dar n-a îndrăznit să o facă. Nici mîna nu s-a încumetat măcar s-o
ridice. Mai mult chiar ! Cînd a văzut pe alee un ajutor de grădinar care se
îndrepta spre poartă, s-a tras îngrozit înapoi, ca nu cumva omul să-l vadă şi
să-l întrebe ce caută acolo.
Stătu mult timp în colţul colegiului; apoi se ascunse în grădiniţa
monumentului, printre tufele de liliac, şi plînse înfundat pînă auzi sunînd
clopotul pentru masă.
Urcă atunci în fugă scara din dos pînă la dormitor. Băieţii coborîseră
cu toţii la cină. Deschise repede uşa cu cheia pe care o găsi agăţată de uşor
şi îşi căută în grabă pălăria cea veche de pai. Era atît de ponosită, încît
avusese de gînd să n-o mai poarte, mai ales că deunăzi, cînd fusese la
Pădurea Mare, se udase şi se strîmbase de tot. Şi-o trase pe ochi şi fugi
valvîrtej pe scară, ca să ajungă la timp în sala de mese.
Ajunse tocmai cînd se ridicau cu toţii în picioare şi supraveghetorul de
serviciu se pregătea să spună rugăciunea. Noroc că era cald şi lăsaseră uşa
deschisă, aşa că izbuti să se strecoare înăuntru neobservat! Ar fi fost păcat
să piardă cina. Mîncarea din seara aceea îi plăcea tare mult — aveau mei
fiert în lapte, cu zahăr!

CAPITOLUL AL DOILEA
în care micul elev primeşte un pachet de acasă, ajunge deodată celebru
şi se obişnuieşte să simtă privirile tuturor oprite asupra lui; se află în
mare primejdie, dar, îmboldit de instinct, devine nespus de isteţ; la
urmă se bucură de condiţii foarte bune de viaţă şi cîştigă bani.

Pe la mijlocul lui octombrie, într-o mohorîtă şi tristă zi de vineri, Misi

dădu fuga, ca de obicei, într-o pauză la pedelul12 şcolii şi se uită la afişierul
zăbrelit care mirosea a catran, unde se afişa lista celor care primeau
scrisori. Deodată, spre marea lui uimire, îşi zări şi numele lui printre ale
altora şi se sperie. Aşa era el: începea să-i bată inima ori de cîte ori îşi vedea
numele scris sau şi-l auzea rostit.
Pentru fiecare scrisoare primită, pedelul lua cîte doi creiţari. Îşi
pregăti deci banii şi intră în uriaşa cameră a pedelului, ţinîndu-i strîns în
pumn. Omul se uită pe rînd la toate scrisorile, dar nu găsi nici una pe
numele lui.
— Cum ai zis că te cheamă?
— Nyilas Mihály, a doua de liceu!
Pedelul, un om mărunţel şi cu cizme mari, îşi mută luleaua în colţul
celălalt al gurii şi mai cercetă o dată toate scrisorile.
— Ţi-ai văzut numele pe tabel?

12 Pedel — termen vechi, de origine germană, desemnind un om do serviciu

la un liceu.
 — Da.
— Nyilas András, zici?
— Nu András, Mihály ! Nyilas Mihály, a doua B!
— Nu-i!
Deodată, pedelul se plesni cu palma peste frunte şi-şi împinse pe
ceafă pălăria rotundă, cu boruri mici, cum poartă tîrgoveţii din Debreţin.
— Io-te, dom’le ! Dumneata nu ai scrisoare, ci pachet!
Pachet! Cuprinsă de spaima unei noi bucurii, inima lui Misi zvîcni din
nou. El, pachet! Maică-sa îi trimisese pachet! De emoţie, se îmbujoră la faţă.
Îşi aduse aminte că maică-sa îi spusese la plecare: „Pachet, fătul meu, să n-
aştepţi! Eu nu-ţi pot trimite delicatese, ca părinţii celorlalţi copii, aşa că mai
bine nu-ţi trimit nimic! De ce să vadă şi alţii cît sîntem noi de săraci?“
Semnă de primirea frahtului şi-i dădu pedelului cei doi creiţari pe
care-i ţinea în mînă.
— Cinci! spuse pedelul printre dinţi.
Dar Misi era atît de tulburat, încît nu-l auzi.
— N-auzi? Cinci gologani!
Doar cînd îi spuse a doua oară înţelese că lui îi vorbise. Zăpăcit cu
totul, se scotoci atît de zorit prin toate buzunarele, încît pînă la urmă risipi
pe jos toţi bănuţii pe care îi mai avea. Simţi că se scufundă pămîntul cu el
de ruşine şi se vîrî pe sub masă ca să-i adune. Afară suna de intrare. Cînd
auzi că sună şi clopoţelul, scăpă iar gologanii care-i mai rămăseseră —
treizeci şi şase de creiţari în total. Ei şi? Spălătoreasă încă tot nu ştia cum o
va putea plăti la întîi!
Profesorul de latină, domnul Gyéres, intrase şi se apucase să treacă în
registrul clasei lecţia ce urma să o predea în ziua aceea.
Misi se aşeză repede la locul lui.
— Un’e-ai fost ? îi şopti la ureche Gimesi, care stătea lîngă el.
— Am primit pachet...
— Pachet?!
Misi simţea că Gimesi se uita la el ros de invidie şi zîmbi fericit.
Profesorul se ridică în picioare şi îşi plimbă ochii prin clasă.
Era o clipă de grea încordare. Ştiau cu toţii că acum alegea pe cineva
să-l scoată la ascultat şi se sileau să pară nepăsători, ca nu cumva să-i
atragă atenţia prin ceva. Şi este ştiut că elevii au darul mimetismului mai
dezvoltat ca oricare algă din natură.
De obicei, Misi nu făcea asta. În primul rînd, pentru că el îşi pregătea
totdeauna lecţiile. Şi apoi, îi era ruşine să mintă. De astă dată, însă, îi imită
şi el pe ceilalţi băieţi şi făcu şi el pe nepăsătorul, pe omul care ştie tot. Îşi
dădea seama că dacă i s-ar citi pe faţă cît e de fericit din pricina pachetului,
privirile profesorului s-ar opri îndată asupra lui, şi atunci, vai şi-amar!
Domnul Gyéres scoase la lecţie un băiat din fundul clasei şi Misi
răsuflă uşurat. Scăpase pe ziua aceea, pentru că profesorul lor de latină
avea obiceiul să asculte, pe rînd, fiecare sector al clasei, adică numai şcolari
cu acelaşi nivel la învăţătură. Aşadar, pe elevii buni n-avea de ce să-i doară
capul. Las’ să asude cei slabi!
Profesorul, om tînăr, coborî de la catedră şi începu să se plimbe
încoace şi-ncolo prin clasă, lăsînd în urma lui o dîră de parfum. Cu
gîndurile aiurea, îşi sprijinea uşurel de cîte o bancă mîna albă, cu unghii
lucioase. De cîte ori vedea că se apropie de el, Misi începea iar să tremure,
fiindcă, nu-i aşa, nu poţi fi niciodată sigur că n-o să-ţi pună o întrebare
dacă dă cu ochii de tine! Domnul Gyéres purta întotdeauna manşete
sclipitor de aibe, butoni de aur scînteietori şi cravată de mătase pestriţă,
legată neglijent la gît. Niciodată papion. Era un om foarte elegant. Purta
pantaloni cu manşete atît de largi, încît îi acopereau pantofii, şi îi sufleca de
un lat de palmă, chiar dacă nu era noroi. Cînd vorbea, nu era chip să-l
urmăreşti cu atenţie: din felul cum vorbea simţeai că pentru el nu era
important ce spune, ci cum să se aşeze ca să nu i se boţească pantalonii,
cum să facă să-i stea vesta întinsă pe piept şi cum s-o apere de orice firicel
de praf. Elevii săraci nu-l înţelegeau, deoarece pentru cei lipsiţi de mijloace
luxul nu înseamnă să porţi cu teamă hainele, ci să te poţi tăvăli, cu curaj,
ca purceii, în colb. Îşi băteau joc de profesorii eleganţi. Într-un anume loc
scriseseră chiar cu cretă:
Gyéres, Báthori, Sarkadi,
Mari filfizoni sînt ăştia tri.
„Ăştia tri“ — adică profesorul de latină, cel de matematică şi cel de
desen. De altfel, de la profesorul de latină Misi n-a învăţat niciodată
latineşte; în schimb, peste vreo zece ani, cînd a izbucnit şi în el cavalerismul
şi cînd a ajuns într-o societate în care se cerea aşa ceva, numai uimitorul
simţ al demnităţii şi manierele profesorului Gyéres i-au dat curaj şi l-au
făcut să se simtă sigur de sine.
— De acasă ai primit pachetul? întrebă Gimesi.
— Da.
Îi arătă frahtul pe cotorul căruia citise veştile aşternute de maică-sa
cu litere mici, subţirele şi aplecate. Cînd văzuse scrisul acela, îi zvîcnise
inima, de parcă s-ar fi pomenit deodată în faţă cu chipul alb şi palid al
mamă-si, cu ochii ei negri, înspăimîntător de mari. Tăiase repede cotorul, îl
pusese bine şi abia după aceea arătase celuilalt foaia galbenă.
Gimesi citi frahtul pînă la capăt: „Trei kilograme şi jumătate”.
— Ce e aia? întrebă în şoaptă Orczy, care stătea la dreapta lui.
Erau cîte trei în bancă, rînduiţi după cum învăţau de bine. Orczy era
primul în clasă, el, Misi, al doilea, iar Ghimessy, al treilea. Orczy, cel mai
iubit elev al profesorului de latină, îi pîndea ca de obicei orice mişcare, gata
să răspundă în locul tuturor. Simţise totuşi că alături se petrecea ceva
neobişnuit şi se aplecase spre ei.
— Pachet! şuşoti Misi.
 Orczy tăcu. Nu înţelesese nimic.
— Nyilas a primit merinde de acasă! şopti Gimesi.
— Aha! spuse Orczy, dar se vedea bine că n-a priceput nici de data
aceasta.
Taică-său era domn mare, cel mai cu vază din tot Debreţinul, iar el,
fireşte, un domnişor. De unde să ştie el care sînt obiceiurile din colegiu? El
era extern. Venea dimineaţa la şcoală şi pe urmă pleca acasă. Băieţii îşi
băteau destul joc de el, pe ascuns, bineînţeles, că purta haine de catifea şi
pantaloni scurţi, legaţi sub genunchi. Şi-apoi avea picioarele ca nişte beţe şi
un mers atît de ciudat! La fiecare pas i se îndoiau genunchii, de parcă s-ar fi
legănat! Era, precum vedeţi, un domnişor prea mare ca să se potrivească cu
nişte băieţi ca ei, veniţi de la oi!
Gimesi lăsă capul în jos şi chicoti pe înfundate. Rîdea de Orczy, care
habar n-avea ce-s alea „merinde”. El ştia, pentru că şi bunică-sa primea
pachete. Şi, fireşte dorea din toată inima să primească şi el o dată unul, ca
să i se pară că e om mare.
Cît ţinu ora vorbiră îndelung despre pachet, curioşi să ştie ce e în el.
Fiecare spuse ce i-ar plăcea lui să primească. Cînd băieţii din cele două
rînduri de bănci de la spatele lor aflară despre ce e vorba, se uitară curioşi şi
invidioşi la micul Nyilas Mihály.
În ora următoare — aveau matematica — năvăli pe uşă domnul
profesor Báthori.
Domnul Báthori era un tînăr voinic, nervos, cu părul zbîrlit şi galben
ca argila, dat pe spate, cu privirea aspră, tăioasă şi cu pumnul tare. Cică
odată îi trăsese unui pedel o palmă de-i mutase fălcile din loc. Deşi
întîmplarea nu era adevărată, asta îl ridicase totuşi mult în ochii copiilor,
care aveau destule de pătimit de la pedelii cu cizme.
Şi profesorul de matematică punea mare preţ pe îmbrăcăminte, dar el
nu se parfuma şi asta tot era ceva. Era logodit. Şi trîntea creta cu atîta
năduf de tablă, încît pocnea ca o împuşcătură; ba uneori săreau bucăţele
pînă în banca a cincea, mai-mai să le scoată ochii băieţilor. Un elev
rămăsese ca viţelul la poarta nouă în faţa unor fracţii, şi cînd profesorul,
scos din fire, urlă o dată: „Nici atîta nu ştii, măgarule!“, se cutremurară
pereţii. Lui Misi îi fu ruşine de ruşinea băiatului şi ar fi vrut să-i sufle, să-i
spună ce să facă, dar îşi dădu seama că nici el nu înţelegea nimic!
Apoi sună de ieşire; lecţiile se sfîrşiseră şi elevii, liberi, ţîşniră din
clasă. Misi dădu fuga în dormitor şi, deşi de zeci de ori se jurase să nu
spună nimănui că primise pachet — maică-sa pînă şi pe cupon îi scrisese:
„Nu te lăuda cu el, că n-ai cu ce, fătul meu!“ — primul cuvînt care-i ieşi din
gură fu:
— Pachet!
— Ce?! izbucniră băieţii. Pachet?!
— Nyilas a primit pachet, Nyilas a primit pachet! strigă Böszörményi.
Dar şi eu am să primesc zilele astea unul! Mi-au scris de acasă că au să-mi
trimită o gîscă întreagă. Friptă!
Lui Misi începu de pe acum să-i fie ruşine de pachet. Ştia că va fi
nevoit să-l pună pe masă, cum făceau şi ceilalţi. Nu-i vorbă că el nu luase
nimic de la nimeni, dar o pogace tot fusese silit să mănînce, deunăzi, cînd
şeful camerei îşi întinsese pachetul în faţa băieţilor. Pentru că, dintre toţi,
şeful camerei primea cele mai multe pachete. Ce să facă? N-avea încotro! Va
trebui să-l desfacă şi el pe al lui în faţa băieţilor. Maică-sa nu ştia ce
înseamnă să primeşti „merinde”!
Sună clopotul pentru masa de prînz şi, cît ai clipi din ochi, dădură toţi
năvală în sala de mese.
Cînd ieşiră, tăcuţi şi sătui, risipindu-se care încotro cu cîte un sfert de
ţipău în mînă, Sándor Mihály se apropie de el.
— Ai mai fost la poştă?
— Nu.
— N-ai să ştii cum să-ţi scoţi pachetul!
— Crezi?
— Hai că merg eu cu tine!
Misi se bucură şi plecară împreună.
Pe la două fură înapoi, dar nu apucară bine să treacă pragul
dormitorului, că sună de intrare şi trebuiră să coboare repede. Pachetul îl
lăsă pe ladă.
Orele de după-amiază fură mai lungi şi mai grele parcă decît cele de
dimineaţă. Avură întîi religia, apoi maghiara.
Profesorul de religie era un om voinic, gras, negricios, cu pielea ca de
marochin şi cu o mustaţă mică, neagră şi rară. Intră în clasă grav, ca de
obicei, cu nelipsitul lui teanc de hîrţoage subsuoară. Înainte de a-l pune pe
masă, se opri în faţa catedrei, îşi plimbă privirile peste elevi şi le făcu semn:
„Staţi jos“.
— Ei, băieţaş, ia spune, ce-aţi avut pentru azi? spuse el, arătînd spre
un elev.
Băiatul sări speriat în picioare şi începu, bîlbîindu-se şi gîngăvind, să
bolborosească ceva. Dar profesorul de religie, domnul Valkai, nu era om rău
şi-l ajută: „Asta aţi avut, nu-i aşa?...“ şi spuse el frumuşel toată lecţia.
Băiatului nu-i rămînea decît să zică da sau nu, după cum era cazul... Dar
nu era niciodată cazul să spună cineva, nu! Trebuia toată lumea să zică da,
fiindcă domnul profesor Valkai punea întrebările în felul următor: „Nu-i aşa
că Iacob a avut doisprezece fii?“ Şi adăuga repede: „Foarte bine!“
Dar cînd, tîrzîu, la bătrîneţe, Misi s-a întrebat cine l-a făcut să se
gîndească prima dată la lucrurile de dincolo de fire, nu i-a răsărit în minte
chipul domnului Vălkai, ci maică-sa, cu care uneori, în nopţile de vară, sta
ghemuit afară, sub dud. Îl aşteptau pe taică-său, dulgherul, care, deşi lucra
prin tot felul de cătune pierdute în pustă, se întorcea în fiecare noapte
acasă. Se uitau la cer, şi maică-sa îi spunea că stelele cele mici sínt lumi tot
atît de mari ca şi pămîntul... şi că dincolo de ele sînt alte stele, iar după ele
alte pămînturi, tot atît de mari ca şi al nostru... Şi-i vorbea, îi vorbea pînă
ce-l apuca ameţeala gîndindu-se... cît e de mare lumea... şi cîte se mai află
în ea... Apoi maică-sa prindea cîte o gîză mică ce le mişuna pe la picioare şi
se uitau la ea cît e de frumoasă. Nici un artist n-ar fi putut face una la fel...
Nici un om, niciodată... Cine a făcut-o? Cine a făcut-o, cine a născocit-o?....
Există... Dar de ce există?... Şi pînă cînd există?... Ce va fi după aceea... Ce
a fost înainte... De cîte ori îi treceau gîndurile astea prin minte, se ghemuia,
se făcea mic şi-şi cuprindea genunchii cu braţele, ca în nopţile acelea
înstelate.
— Vai, bine că s-a sfîrşit! oftă Gimesi cum ieşi din clasă bunul domn
profesor de religie, cu toate că era cel mai omenos dintre toţi. Uneori te
întreba: „Unde ţi-ai rupt haina?“ Ori: „De ce nu te speli pe gît?“
— Ai luat pachetul ? întrebă Gimesi, întinzîndu-se.
— Luat.
— L-ai luat?!... Ce e în el?
— Nu l-am desfăcut încă.
— Cum e?
— Cusut în pînză.
— În pînză? De ce nu l-ai desfăcut?
— N-am avut timp, că a început ora.
Sándor Mihály, care şedea cu două bănci mai în urmă, la margine, şi
putea să se mişte mai uşor, veni la ei:
— Ştiţi că Nyilas a primit pachet?
— Măi frate, eu, dacă primeam pachet, nu mai veneam la oră nici
mort! Stam să-l desfac! zise Gimesi.
Cum intră în clasă — nu stătea la ora de religie, fiindcă era catolic —
Orczy şi întrebă de pachet. Niciodată nu fusese Misi atît de vestit ca acum!
Ora a doua aveau maghiara. O preda un suplinitor tînăr, căruia îi
apăruseră cîteva versuri într-o gazetă din Budapesta şi despre care toată
lumea spunea că e un poet fără seamăn. Terminase teologia, şi acum era
supraveghetor la internat. Profesorul acesta, deşi tînăr — nici mustaţa nu-i
mijise încă — era cel mai zăpăcit om din cîţi pomenise Misi în viaţa lui. De
cîte ori vorbea, arunca cuvintele alandala şi roşea îndată, uitîndu-se în jur
ca un căţel speriat. În ziua aceea, cum păşi în clasă, elevii începură să rîdă.
— De ce rîdeţi? întrebă Misi.
— Nu vezi?
— Ce?
— Tunsul berbecilor!
La început nu înţelese, dar deodată i se păru şi lui atît de caraghios
capul profesorului, care abia ieşise de la frizer, că îl pufni rîsul. Îşi astupă
gura cu pumnul, iar după ce se aşeză, puse capul pe bancă: îi dăduseră
lacrimile de atîta rîs.
Nici profesorul nu înţelegea ce era cu veselia asta, dar cînd îşi duse,
ca de obicei, mîna la cap — pentru că el, una-două, îşi trecea degetele prin
păr — văzu că rîsetele se înteţesc şi pricepu care era pricina. Se făcu roşu ca
focul la faţă, lăsă capul în piept şi începu şi el să rîdă.
— Va să zică, de asta faceţi dumneavoastră atîta haz! spuse el,
adresîndu-li-se cu „dumneavoastră”. Era, de altfel, singurul dintre profesori
care le vorbea de pe acum aşa. Ceilalţi profesori respectau regulamentul şi
pînă într-a V-a de liceu îşi tutuiau elevii. Să nu vă prindă mirarea că m-am
tuns! Desigur, mie mi-ar plăcea să-mi las părul lung, lung de tot, dar,
vedeţi, aici, în Debreţin, ar întoarce lumea capul după mine pe stradă! Şi
aşa am amînat mereu tunsul, de era să ajung ca un sălbatic! Azi, însă, am
avut ghinionul să-mi ia vîntul pălăria...
Rîsetele deveniră şi mai zgomotoase.
— Şi în timp ce fugeam după ea, vîntul mi-a răvăşit părul. Atunci am
intrat la primul frizer şi m-am tuns. E îngrozitor ce mi-a făcut, m-a tuns
prea scurt! Într-una îmi venea să-i spun: pentru Dumnezeu, dragă
meştere... Dar parcă-i poţi spune ceva frizerului! Dacă, Doamne fereşte, te
mai şi ciupeşte cu maşina! (Clasa rîdea acum în hohote.) Prin urmare, pînă
mi-o creşte iar părul, sînt silit să-mi port capul aşa cum e... Ce să-i faci,
fiecare salută cu pălăria pe care o are, sau, cu alte cuvinte, fiecare poartă
capul pe care i l-a ticluit frizerul... Aşa-i ?
Au rîs grozav şi nu s-a făcut nimic toată ora. În zadar s-a rugat de ei
profesorul, supărat :
— Dar, pentru Dumnezeu, potoliţi-vă, că vă dau la toţi nota 5 13 !
Cînd au mai auzit şi asta, băieţii cît pe ce să cadă sub bănci de-atîta
rîs. Profesorul lor preda şi la şcoala de fete şi avea obiceiul să-şi sperie şi
acolo elevele cu nota 5!
În ziua aceea, ce-i drept e drept, Misi n-a prea învăţat mare lucru. În
schimb, simţul personalităţii i s-a dezvoltat mult: îi creştea inima de mîndrie
că primise pachet. Niciodată n-a urcat în dormitor mai vesel.
Cînd deschise uşa, îi găsi pe toţi adunaţi în jurul mesei şi mestecînd
de zor. Nu ştia ce mîncau, dar îşi dădu seama că se întîmplase ceva.
Se uită mai bine şi văzu că băieţii îi desfăcuseră pachetul, din care se
înfruptau făcînd, fireşte, haz pe socoteala lui.
— Cine l-a desfăcut?
Vinovatul n-a putut fi descoperit, pentru că fiecare zicea că la sosirea
lui în cameră găsise pachetul desfăcut pe masă şi îşi închipuise că Misi
dinadins l-a pus acolo. Dar era o minciună sfruntată. Misi nu-l desfăcuse. Îl
lăsase pe ladă, pe lada lui. Ce păcat că nu-l încuiase!
Îi fu ruşine să spună ceva, deşi tremura inima în el să nu fi fost în

13 În vremea aceea, cea mai mare notă era 1, iar cea mai mică 5.
pachet ceva ce n-ar fi trebuit să vadă şi alţii.
Înainte de toate căută scrisoarea.
— Scrisoarea e aici! strigă Andrási, care, deşi era unul dintre cei mai
buni elevi, se băgase şi el în treaba asta.
Cei de la A nu avuseseră nimic ora a doua şi se adunaseră în
dormitor. Ei desfăcuseră pachetul. Ei trei: Andrási, Böszörményi şi încă un
băiat din dormitorul 21, Marci, pe care-l porecliseră însă Tök14.
Mama îi scrisese pe hîrtia în care fuseseră învelite pogacele, pentru că
nu era voie să se trimită scrisori în pachete. Cum o luă, Misi dădu fuga cu
ea la fereastră, ronţăind de zor o pogace. Cînd termină de citit, întrebă
repede:
— Unde-i crema?
— Care cremă?
— Îmi scrie mama că mi-a făcut o cremă, ca să-mi dau cu ea pe mîini,
dacă mi-or crăpa de vînt, şi să-mi ung ghetele, să nu le pătrundă apa... Uite,
scrie aici!
— Cremă? zise Böszörményi, îngălbenindu-se deodată. Cum! Aia
cremă a fost?
— Care aia?
— Aia pe care aţi întins-o... pe pîine.
— Cine a întins-o pe pîine?! Tu ai întins-o! spuse Andrási, roşindu-se
tot.
— Ia te uită la el! S-a îndopat pînă n-a mai putut şi acum dă vina pe
noi! strigă şi Tök Marci.
— Da’ ce, tu n-ai mîncat din ea? Cine a întins-o mai gros?
— Nu, n-am mîncat! Numai tu ai mîncat.
— Eu? Mie nici n-ai vrut să-mi dai, ticălosule! Auzi, obraznicul!
Porcule! Nemernicule! N-ai spus tu că e numai a ta? zbieră Böszörményi, ca
ieşit din minţi.
— Nu ţipa! strigă la el şeful camerei.
— Am mîncat amîndoi! Dacă am mîncat eu, a mîncat şi el!
La început, ceilalţi se cam zăpăciră, dar pe urmă ţine-te rîs pe ei!
— Eu am crezut că-i unt!
— Ce bine ca n-am mîncat! V-am spus eu că-i râncedă! V-am spus că-
i râncedă, nu-i aşa?... Că pute! Nu v-am spus? strigă Andrási.
— Puţea! Ei şi?
— Cu toate astea, tot aţi mîncat-o!
— Cam puţea ea, dar a fost bună!
— Pentru un burdihan ca al tău, cred şi eu că a fost bună!
— Om păţi ceva?
— Vedeţi să n-o scoateţi tot pe unde aţi băgat-o!

14 Tök — dovleac, în limba maghiară.

 Cînd celor doi le veni rău, alte valuri de rîs se stîrniră. Rîdeau mai ales
de Böszörményi, fiindcă el se lăcomise să mănînce cel mai mult, doar-doar
nu i-o mai rămîne nimic lui Misi!
Misi puse pachetul în ladă.
În seara aceea nu se vorbi decît despre crema pe care o hăpăiseră
Böszörményi şi Tök Marci.
Într-un tîrzîu, Böszörményi, care clocotea de mînie, izbucni:
— Mi-aţi furat briceagul!
— Cine ţi l-a furat?
— A fost aici, pe masă! Toţi aţi mîncat cu el! De unde să ştiu care l-o fi
făcut pierdut în buzunarul lui?
— Ţine-ţi gura!
— Scoateţi-l la iveală!
— Scoate mai bine tu la iveală crema!
Cu asta, discuţia s-a încheiat.
În internat, vestea s-a răspîndit ca fulgerul, şi chiar în seara aceea
toată lumea — pînă şi teologii — a aflat că unul dintre elevii din clasele mici
a primit pachet şi că băieţii din dormitorul lui i l-au mîncat tot, începînd cu
crema de ghete!
De ruşine, şeful de cameră a spus că lasă dracului şefia şi că se mută
din colegiu.
În seara aceea adormiră tîrzîu. Cînd să aţipească, domnul Nagy, elevul
cel scund dintr-a VIII-a, care ştia să fie şi glumeţ cînd voia, deşi de obicei
era un om foarte serios, spuse:
— Parcă se aude un chiţăit... în burta cuiva...
Böszörményi, care dormea dus, sforăi mai departe.
Ceilalţi însă izbucniră iar în hohote.
Rîsetele lor îl treziră şi pe Böszörményi, care, furios, se sculă din pat,
răsuci pătura ca o funie şi începu să lovească în dreapta şi-n stîngă cu ea.
— Mi-aţi furat briceagul, tîlharilor, nepricopsiţilor, lepădăturilor! răcni
el. Nici n-am mai văzut pachet de sărăntoc ca al ăstuia! Gunoaie, nu alt-
ceva! Să vedeţi ce pachet am să primesc eu: o gîscă întreagă friptă o să fie în
el!
— A fost şi-n ăsta un pic de cremă pe cinste, n-ai ce zice!
Trecuse de miezul nopţii, dar ei tot mai făceau, cînd şi cînd, cîte o
glumă despre crema cu pricina.
Glumele se ţinură lanţ şi a doua zi, la şcoală. Întîmplarea ajunse de
pomină. Böszörményi pufnea tot timpul pe nări ca un taur furios. Ceilalţi
fură lăsaţi în pace, pentru că aşa e lumea de cînd e lume: nu-i trebuie decît
un singur ţap ispăşitor, şi îl alege întotdeauna pe cel care bate mai tare la
ochi. Restul piere, se duce, iar loviturile, atacurile, mînia şi batjocura se
îndreaptă toate numai împotriva lui.
Alimentele dintr-un pachet au un miros ciudat. „Pîine văzuta de
păsări”, spunea taică-său cînd se întorcea de la vreun drum lung şi-şi
scotea din traistă pîinea, darul pe care-l aducea de obicei alor săi. De altfel,
bucurie mai mare nici nu le-ar fi putut face copiilor.
Cum înceta o clipă rîsul, gîndurile îi alergau îndată la părinţi.
Scrisoarea maică-si o citi în tihnă abia în Grădina Botanică, fiindcă acolo
era de obicei puţină lume. Plînse ca un miel, ascuns în tufele de liliac şi
după ce se sătură de piîns, porni în grabă spre şcoală, că începeau orele de
după-amiază. Deodată se opri însă locului, încremenit. Văzuse în seră un
flăcăiandru care lucra purtînd pe cap... Da, nu încăpea nici un fel de
îndoială! Avea pe cap pălăria lui! O recunoscuse după pămătuful de păr de
porc, care şedea cam aplecat într-o parte, şi după culoare. Era verde, ca şi
pălăria pe care o pierduse. Şi-apoi avea în loc de panglică un şnur subţirel...
O privi multă vreme. Ar fi vrut să intre în vorbă cu flăcăul, dar nu
îndrăzni. El avea şi acum pe cap tot pălăria aia nenorocită de pai, în timp ce
pălăria lui cea bună era numai la doi paşi, pe capul altuia! Şi cum se mai
jerpelise, Doamne! Cît era de murdară şi de mototolită! Parcă nici nu mai
era pălăria lui... Nu îndrăzni totuşi să-i spună flăcăului: te rog, dă-mi-o, că-i
a mea!
Auzi sunînd în depărtare clopoţelul din curtea colegiului şi porni în
goană într-acolo, ca la poruncă.
Dar toată după-amiaza fu atît de trist şi de nemîngîiat, încît ai fi zis că
l-a lovit cine ştie ce nenorocire care i-a zdrobit întreaga viaţă. De spus, nu
îndrăznea să spună nimănui ce i se întîmplase. Îi era ruşine că fusese un
neglijent, un uşuratic care-şi pierduse pălăria ca un gură-cască. Nu voia să
ajungă de rîsul băieţilor, să-şi bată toţi joc de el, cum îşi bătuseră de
Böszörményi, cînd cu briceagul...
Ei, dar şi cu briceagul lui Böszörményi ce poveste a mai fost!
După ore, cînd urcă scara spre dormitor, dădu peste omul de serviciu,
care făcea focul. Îl aprindea afară, pe sală, dar soba, adică un burlan mare
de fier, era înăuntru, în cameră. Lîngă burlanul acela aveau obiceiul să se
strîngă seara, înainte de a merge la cină. Tot lÎngă el îşi primeau şi elevii din
clasele mari oaspeţii. De pildă, pe domnul Páncél, dintr-a VIII-a, care trecea
des pe la domnul Lisznyai, şeful camerei. Apoi şi pe un alt domn, Haranghy,
tot dintr-a VIII-a. Acesta era poet. Versurile lui apăruseră chiar în gazetele
din Debreţin.
În seara aceea stăteau toţi trei lingă sobă şi discutau. Domnul
Haranghy adusese vorba de colonelul Simonyi. Zicea că e cel mai viteaz
dintre husari. Băiat de tîrgoveţ. Povesti apoi că odată, în copilărie, Simonyi
s-a dus la Turnul Roşu cu nişte băieţi, să prindă vrăbii, cînd deodată a zărit
într-o crăpătură cîţiva pui de cioară. Băieţii au căutat o scîndură, au
sprijinit-o do zid şi Simonyi s-a căţărat pe ea pînă sus, a luat din cuib puii şi
i-a vîrît în sin. Băieţii l-au întrebat atunci: „Ne dai şi nouă?“, dar el le-a
răspuns: „Nu, nu vă dau!“ Supăraţi, ei i-au zis: „Dacă nu ne dai, nu mai
ţinem!“ „Nu vă dau!“ Băieţii dădură atunci drumul la scîndură şi Simonyi
căzu din vîrful Turnului Roşu. Dar cum căzu, aşa se ridică, o luă la fugă şi
le dădu cu tifla: „Nu vă dau!“
Grozav i-a plăcut povestea asta lui Misi şi tare s-a mai minunat! În
timp ce ceilalţi şedeau lîngă sobă, el deretică prin ladă. Aşeză rufele primite
şi o curăţă de firimiturile căzute din pachet. Îşi vedea singur-singurel de
treabă, cînd deodată, prin întuneric, dădu de briceagul lui Böszörményi!
I se opri inima-n loc.
În prima clipă a fost cît pe ce să strige: „Am găsit briceagul!“, dar îşi
dădu îndată seama că Böszörményi ar putea să zbiere: „Tu l-ai furat! Tu mi
l-ai furat, că altfel n-avea cum să ajungă la tine în ladă!“ sau alte vorbe de
felul ăsta. Tăcu mîlc. Luă briceagul şi-l puse mai la o parte, ca să-l aibă la
îndemînă. Pe urmă îşi văzu mai departe de mocoşeala lui. După un timp,
prin întuneric, îl pipăi îndelung, pînă cînd îşi dădu seama că era briceagul
acela cu plăselele în formă de peşte. Era un briceag foarte frumos, cu plăsele
lucioase de sidef, în formă de peşte. Avea chiar şi ochi!
Tremura tot de emoţie. Mai tîrziu îl luă şi-l ascunse în sertarul tainic
al lăzii. Lada aceea fusese pe vremuri lada trăsurii străbunicului său. Cu ea
se dusese la şcoală, la Patak, şi bunicu-său, tatăl maică-si. Avea şi un sertar
secret, în fundul sertarului din stîngă, care era dublu şi unde puteai să-ţi
ascunzi banii sau orice alte lucruri mici. Ca să-l deschizi, trebuia să împingi
la dreapta şi la stîngă două vergele, şi cine nu ştia că fundul e dublu, n-avea
de unde să bănuiască treaba asta. Ascunse acolo, pe întuneric, briceagul,
hotărît să nu mai umble la sertarul ăsta pînă n-o veni vremea să se întoarcă
acasă.
Ştia că nu se uită nimeni la el, dar se grăbi să-şi aşeze la loc lucrurile
pe care le înşirase pe pat, de teamă să nu-l întrebe cineva ce tot face acolo,
pe întuneric.
De obicei, seara, înainte de cină, nu aprindeau lampa; stăteau de
vorbă pînă pe la şase, pentru că la şase şi un sfert suna de masă pentru
grupa întîi, la care fuseseră repartizaţi cu toţii.
Toată noaptea nu închise ochii de grija briceagului. Pînă la urmă îşi
făcu socoteala că asta a fost voia lui Dumnezeu, că aşa a fost să fie, să
primească o răsplată pentru cît amar, pagubă şi chin îndurase. Era atît de
fericit şi se bucura atît de mult de briceagul cu plăsele în formă de peşte! De
Böszörményi nici nu se sinchisi. Era sigur că nu era al lui, că-l şterpelise de
la cineva. Poate de la taică-său, poate de la vreo rudă, el ştia de unde, că se
cam pricepea să facă la stîngă!
Trecu o zi, trecură două, şi el chiar şi în orele de clasă îşi aducea
aminte de briceagul acela. N-ar fi scos cheia lăzii din buzunar nici să-l fi
omorît şi tremura de groază la gîndul că i-ar putea-o deschide cineva... Oare
o încuiase bine? Într-un rînd, în pauză, ieşise din clasă şi se dusese într-un
suflet în dormitor, deşi nu aveau voie, ca să se încredinţeze ca n-o lăsase
deschisă. Ajunsese ca bătrînul arhivar! Nu mai avea încredere în el, mai ales
că şi acasă i se întîmpla de multe ori să-şi uite lucrurile cine ştie pe unde!
Aşa, de pildă, s-a dus odată la popa, după lapte, şi la plecare şi-a uitat acolo
pălăria. Da, chiar aceea de pai, cu care umbla acum...
La 18 octombrie dădu prima zăpadă.
Zi mare, importantă, pentru că era un obicei la colegiu: să se însemne
pe prichiciul alb al ferestrei cînd a nins prima oară. Zgîriară deci şi ei cu
briceagul data. Peste o săptămînă, ce-i drept, zăpada se topi, şi nu mai
ninse cu adevărat decît tîrziu, prin februarie; dar primii fulgi aveau mare
însemnătate pentru ei.
În după-amiaza aceea, Misi coborî după apă, cu două ulcioare de lut
în mînă. De obicei se duceau în curtea din spatele şcolii, fiindcă apa de
acolo parcă nu avea gust de fier. Şi apoi fîntîna era cu cîţiva paşi mai
aproape de scara din dos. În ziua aceea avea însă chef să se plimbe prin
curtea mare, largă, sub fulguirea mîngîioasă a zăpezii. Îşi umpluse
ulcioarele şi dădea să se întoarcă, cînd tocmai trecu prin curte domnul
profesor Valkai, îmbrăcat într-un palton lung, negru şi cu o pălărie tare,
neagră, pe cap. Cum dădu cu ochii de el, se opri şi se uită ţintă la pălăria lui
de pai.
— Ia vino încoace! Vino încoace, băiete!
Misi îl privi speriat.
— De ce umbli şi acum cu pălărie de pai?
Băiatul nu fu în stare să răspundă. Privi doar îndărătnic înaintea lui.
— N-ai pălărie de postav?
Dădu din cap că nu are.
— Nici n-ai avut?
Făcu semn că da.
— Ce-ai făcut cu ea? Ţi-a furat-o cineva?
Misi dădu iar din cap.
— Hm! Hm!
Şi omul acela mare, uriaş, clătină o grămadă de vreme din cap, făcînd
într-una: „Hm, hm!“
— Cum te cheamă, băiete?
Misi îşi spuse numele.
— Cum? Vorbeşte mai tare!
Îşi spuse din nou numele şi roşi. Domnul profesor nu-l cunoştea, deşi
îi dădea întotdeauna „foarte bine“!
— În ce cameră stai?
— La 19.
După ce află tot, uriaşul dădu din cap şi se îndepărtă, iar Misi,
scuturat parcă de friguri, porni îndărăt, cu ulcioarele grele, prea grele
pentru umerii lui slabi. Era frig şi pînă să ajungă la etajul al doilea îi
îngheţară degetele bocnă pe toarte. Se opri în uşă şi numai după ce-şi ţinu
mult timp mîinile în jurul lămpii cu gaz, pe care abia o aprinseseră, intră în
cameră.
Domnul Somorjai Páncél venise iar în vizită la cei mari şi povestea
ceva, cu glasul lui piţigăiat de clapon. Misi, după ce duse ulcioarele la locul
lor, se trase lîngă pat şi, deznădăjduit, istovit şi înfricoşat, ascultă trist, în
camera plăcut încălzită, vorba celorlalţi, pînă veni vremea să meargă la
masă.
În seara aceea au avut găluşte cu brînză. Băieţii toţi au înjurat că
brînza-i seacă, dar lui îi era totuna. Se gîndea ce desperaţi au să fie părinţii
lui cînd or afla că şi-a pierdut pălăria.
După masă se întoarseră în cameră, aprinseră iar lampa, îşi scoaseră
cărţile şi se apucară de învăţat.
La capătul dinspre fereastră al mesei stăteau, faţă în faţă, cei doi
băieţi dintr-a VIII-a, domnul Lisznyai şi domnul Nagy. Domnul Nagy era un
elev cam strîmb şi cam cocoşat, dar deştept foc. Cel mai deştept băiat din tot
colegiul. Citea într-una. Cînd ceilalţi jucau mingea ori plecau la patinaj, el,
fireşte, nu putea să-i însoţească, aşa că lua cartea, se întindea pe pat şi
învăţa. De aceea şi ştia de toate! Era în stare să vorbească despre orice. Misi
îl admira grozav, pentru că şi lui îi plăcea să citească; numai că el uita tot şi
nu îndrăznea să-şi dea părerea despre nimic.
În dormitorul lor erau cinci elevi mici, toţi într-a II-a, şi anume: doi la
A şi trei la B. Andrási Lázár şi Böszörményi erau la A, iar ei, ceilalţi, la B.
Andrási Lázár, un băiat voinic şi roşu la faţă, nu învăţa niciodată
nimic, dar era primul din clasă. Avea o memorie ca un scrin: cum băga ceva
în cap, acolo rămînea! Prindea totul din zbor, din auzite, şi habar n-avea ce-i
aia învăţătură. O poezie, oricît de lungă, dacă o citea o dată, de două ori, o şi
spunea pînă la capăt, pe dinafară! Cînd se întorcea duminica de la biserică,
repeta predica, în întregime, cuvînt cu cuvînt. Mai tîrzîu a ajuns preot într-
un sat mic din Sătmar şi chiar la şaizeci de ani ştia pe de rost şase sute de
versuri din Ovidiu. Iar dacă i se întîmpla să se împotmolească în Iliada,
bombănea că i-a slăbit memoria!
Misi nu era însă aşa. Nu putea să înveţe nimic pe dinafară. Nu izbutea
să ţină niciodată minte cuvinte înşiruite. Mai tîrzîu, la Patak, li s-a dat să
înveţe pe dinafară zece versuri din Virgiliu. Cinci lecţii la rînd a fost ascultat
şi niciodată n-a izbutit să le spună pînă la capăt! Acum însă, nici de învăţat
nu-i mai ardea. Era atît de îngrijorat, încît abia aştepta să se ducă la
culcare. La nouă suna stingerea. Trebuiau să se culce şi să sufle în lampă.
Cum puse capul pe pernă, şi adormi — era tare obosit — dar pe la
miezul nopţii se trezi deodată, îi spusese profesorului că i s-a furat pălăria!
Acum au să facă cercetări, au să scotocească prin toate lăzile... Şi briceagul?
Au să dea peste el! Şi odată găsit, gata, s-a sfîrşit totul!
Începură să-l scuture frigurile, de-i clănţăneau dinţii.
Cel puţin să nu fi pomenit nimic la începutul anului de sertarul acela
secret! Dar Sándor Mihály avea o ladă de trăsură aidoma cu a lui! O primise
de la taică-său, care era învăţător prin părţile lor, şi tare se mai fălea că altă
ladă ca a lui nu se mai află ple lume. Atunci îi arătase că a lui are un sertar
secret! Băieţii îi încercaseră pe rînd încuietoarea, ba veniseră doi şi din
dormitorul 21 s-o vadă! Pe vremea aceea fusese grozav de mîndru că are o
ladă atît de vestită, dar acum vedea parcă cum au să i-o deschidă şi au să
dea peste briceagul lui Böszörményi!
Aţipi în zori, după ce chibzuise bine în gînd ce să facă. De dimineaţă
— noroc că era de serviciu — o să-i aducă şefului de cameră dejunul, pentru
că domnul Lisznyai trimitea întotdeauna să i se cumpere de trei creiţari
slănină papricată. Va lua şi briceagul cu el şi-l va arunca în canal, prin
grătarul din stradă, prin care aruncă toamna cojile de pepene.
Cînd se sculă din pat, părea atît de obosit şi era atît de tras la faţă,
încît băgară cu toţii de seamă că s-a întîrnplat ceva.
— Ce-i cu dumneata, Nyilas? îl întrebă domnul Lisznyai.
— Nimic.
— Ţi-e faţa albă ca varul. Du-te, băiete, la doctor.
Văzînd că Misi nu-i răspunde nimic, adăugă:
— Ce-i cu tine? Nu vrei să te duci la doctor? Du-te, tinere! N-am chef
să am bolnavi aici!
Misi asculta privind în gol.
— Să vă aduc dejunul, domnule şef de cameră? întrebă el.
— Dă-l naibii de dejun! Du-te la doctor! Hai, îmbracă-te bine şi, cum
se face ora nouă, pleacă. Dejunul o să mi-l aducă Csicsó.
Praful şi pulberea se alesese de planul lui! Acum se punea întrebarea
dacă n-au să vină chiar de la opt să facă percheziţie! De frică, nu îndrăzni să
lase lada singură şi făgădui că se va duce la doctor.
La ora opt, cînd rămase singur — ceilalţi băieţi se duseseră la ore —
scoase repede briceagul din sertar şi-l băgă în buzunar. Apoi îşi puse
paltonul şi fularul şi porni spre doctor.
Coborî scara de lemn dinspre statuia Csokonai încet, cufundat în
gînduri. Ce bine ar fi să poată face în aşa fel încît să nu arunce briceagul!
Ei, dacă l-ar putea ţine ascuns undeva pînă la vară, cînd va pleca acasă!
Dar unde? Unde?
Şi, ţinînd mîna în buzunar, îşi strîngea comoara în pumn şi înainta cu
capul în jos, spre locuinţa medicului.
Doctorul era un domn bătrîn, foarte bătrîn, căruia trebuia să-i spui
„domnia voastră” şi să-i săruţi mîna; avea pielea ca scovergile şi părul alb,
ca de pisică. De prescris nu prescria decît două feluri de doctorii: ulei de
migdale şi un purgativ negricios. Cînd plecase la ore, Csicsó Imre îi şoptise
la ureche : „Dacă-ţi dă ulei de migdale, îl beau eu în locul tău!“ Primise
bucuros, pentru că lui nu-i plăcea: prea avea un gust scîrbos!
Nici nu-şi dădu seama cînd a ajuns în camera scundă în care „domnia
sa“ dădea consultaţii. Locuia lîngă palatul episcopal, într-o căsuţă verde,
mică, dar foarte frumos mobilată; şi avea cărţi multe, multe de tot, şi
instrumente medicale tare ciudate.
Misi era atît de tulburat, încît îi dăduseră lacrimile şi abia de zări
toate acestea. Bătrînul doctor îi luă pulsul, îl puse să scoată limba şi îi
scrise reţeta fără să spună o vorbă. Îl bătu apoi uşor pe obraji şi-l trimise la
farmacie.
Cînd intrai în farmacie — era peste drum, lîngă magazinul domnului
Pongrăcz — te izbeau chiar din prag tot felul de mirosuri ciudate,
pătrunzătoare. Aveau acolo bomboane din acelea mari, pîntecoase, din care-
i aducea bunică-sa de la Tarcal cînd făcea limbrici şi-l durea burta. Ce mult
îi plăceau lui bomboanele astea în formă de sfîrlează! Costau însă mult, asta
era sigur, aşa că se mulţumi doar să se uite la ele. Erau şi roşii, şi albe. Mai
văzu apoi nişte bomboane mărunţele, mici ca bobul de mei. Şi astea îi
plăceau foarte mult. Erau amărui... Mîncase de multe ori din ele, pentru că
unchiu-său, mecanicul, numai de astea le aducea. Zicea că sînt sănătoase...
Sta în farmacie ca un copil condamnat la moarte. ÎI copleşiseră mirosurile
pătrunzătoare şi liniştea ca de biserică ce domnea acolo. Parcă s-ar fi aflat la
poarta morţii. Tramcarul trase în faţa farmaciei, vizitiul deshămă caii, îi
înhămă de cealaltă parte, tramcarul porni din nou, dar el tot nu ştia ce să
facă cu briceagul.
După ce primi doctoria pe gratis — farmacistul o trecu în contul
colegiului — Misi porni spre casă încet, cît putu el de încet. Degeaba! Tot
nu-i veni nici o idee. În drum dădu peste trei guri de canal cu gratii, dar nu
se îndură să-l arunce. Nădăjduia că tot îl va putea ascunde undeva, în
colegiu. Cînd urcă scările, pustii la ceasul acela, se gîndi să-l bage între
grinzi, dar ştia că de acolo nu-l va mai putea scoate.
Deodată zări lada cea mare de gunoi, din lemn de stejar, de la etajul
întîi şi, punînd hotărît mîna pe briceag, îi dădu drumul între ladă şi perete.
Abia după ce lunecă pînă jos şi-i auzi căzînd pe podea, îl fulgeră gîndul că
de acolo n-o să-l mai poată scoate în vecii vecilor. Şi de-atunci, pînă cînd
împlini şaptezeci de ani, se simţi legat de locul acela, pentru că, nu-i aşa,
păstra o taină de-a lui...
Se duse în dormitor. Zăbovi acolo un timp, apoi se gîndi să coboare în
clasă. Nu-i mai era atît de rău. Dar nu îndrăzni să intre. Era tocmai ora de
religie... Rămase deci în cameră, luă o lingură, o umplu cu doctorie şi bău.
Doamne, rău mai era purgativul acela! Noroc că-i veni o idee salvatoare: de
cîte ori suna clopoţelul, umplea lingura cu doctorie şi-o vărsa afară pe
fereastră. Între timp, citea din Galeria Portretelor Istorice.
La amiază, elevii se adunară unul cîte unul sus — întîi cei de la A,
apoi colegii lui de clasă, şi se strînseră roată în jurul lui, curioşi.
— Ce ţi-a dat ?
— Purgativ.
 — Brr! Bea-l sănătos!
— L-ai luat?
— Pînă acum am luat trei linguri.
Intră şi şeful camerei, amărît foc.
— Nyilas! Unde ţi-e pălăria?
Îşi dădu seama că se-ngroaşă gluma şi tăcu.
— Ce-nseamnă asta să umbli în toiul iernii cu pălărie de pai?
Noroc că sună de masă şi discuţia se opri aici. Mîncă bine, dar, după
ce se urcară sus, şeful camerei îl întrebă:
— Ai fost la masă?
— Da.
— Păi, dacă ai luat purgativ, de ce mănînci?! Nu ţi-a spus doctorul?
— Nu.
— Aha! Ştiu eu acum ce te doare! Pălăria! Ea ţi-a stricat stomacul.
Copiii rîseră.
— Unde ţi-e pălăria?
— Nu ştiu.
— Nu ştiu!... Cine a mai pomenit să nu ştie cineva unde îi e pălăria!
Mă opreşte Valkai în curte şi mă întreabă : „Unde-i pălăria lui Nyilas?“ Ce
rost a avut să mă întrebe pe mine nu pricep... Doar nu sînt dădaca nimănui!
Cum am eu grijă de pălăria mea, să aibă şi alţii de a lor!
Cînd auzi asta, Misi se simţi deodată bărbat în toată firea. Dacă şeful
camerei îl socotea deopotrivă cu el, însemna că e şi el cineva, şi nu-i mai fu
ruşine să spună:
— Mi-au furat-o!
Se lăsă o tăcere grea.
— Eu ţi-am furat-o? strigă Bözsörményi ieşit din fire. Eu? Ce măgărie!
Să-ţi fie ruşine! Nu-ţi dau voie să spui aşa ceva! Eu n-am furat pălăria
nimănui! Pînă aici!
— Dar eu n-am spus că...
— Cum poţi să dai vîna pe cineva în halul ăsta? Căutaţi-mi în ladă! Să
se caute în toate lăzile! zbieră el ca din gură de şarpe. Poate că aşa o să iasă
la iveală şi briceagul meu!
Şeful camerei îl luă la zor:
— Te poftesc să nu ţipi! Cine a spus că ai furat-o dumneata?! Ia te
uită la el!
— Domnule şef de cameră — strigă Böszörményi — vă rog să dovediţi
că n-am luat- o eu! De veţi găsi-o la mine, să mă scuipaţi în ochi!
Lăzile fură cercetate cu de-amănuntul şi Misi nu putu decît să se
felicite că avusese atîta minte şi făcuse vînt briceagului. Acum nu-i mai
părea rău după el, chiar de-ar fi fost să nu-l mai vadă niciodată. Bine că nu
era la el în ladă! Ca să dovedească tuturor că n-are nimic de ascuns,
deschise şi sertarul secret. Las’ să vadă toţi că pălăria nu-i la el! Scotociră
prin lucrurile lor, dar n-o găsiră nicăieri.
Era într-o sîmbătă, aşa că după-amiaza nu aveau cursuri. Pînă se
termină cu căutatul, se înseră. Misi stătea pe pat şi scîncea încet.
Domnul Nagy, care se afla în fundul camerei, se îndreptă spre el.
Rămăseseră numai ei doi în dormitor.
— Nyilas, aş vrea să-ţi spun ceva...
Misi crezu că vrea să-l trimită pînă jos şi, supus ca totdeauna, sări de
pe pat şi se apropie de fereastra lîngă care se oprise domnul Nagy.
— Ştii, de trei ani îi citesc în fiecare zi ziarul unui domn orb... după-
amiaza, de la cinci la şase... îmi plăteşte zece creiţari pe oră.
Misi se uită la el şi aşteptă.
— Dar anul ăsta am prea mult de învăţat... N-ai vrea să te duci
dumneata în locul meu?
Misi se făcu roşu ca focul. Nu fu în stare să lege două vorbe. Dădu
doar din cap, în semn că vrea.
— De un lucru trebuie să ţii însă seama: să fii întotdeauna la el la ora
cinci, iar la şase fix să termini. Bătrînul e foarte punctual. Trei florini pe
lună... Primeşti?
— Vă mulţumesc, domnule Nagy! şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Atunci am să-i spun chiar azi că de mîine încolo te duci dumneata
la el. La întîi ai să şi primeşti un florin!
— Da.
Se temu să nu-i sară inima din piept, atît de tare îi bătea sub vestonul
vechi şi scurt. Se pomenea dintr-o dată un om în toată firea, care-şi cîştigă
singur pîinea, un om atît de mare, încît simţea nevoia să se ascundă într-un
anumit loc, ca să plîngă, neştiut şi nevăzut de nimeni, pînă ce i-o seca
izvorul lacrimilor.

CAPITOLUL AL TREILEA
în care micul elev munceşte cu sîrguinţă, învaţă, primeşte notele cele
mai bune, îşi cîştigă doi prieteni, capătă bani să joace la loterie şi
ajunge în cele din urmă preceptor; se îmbogăţeşte într-atît, încît atunci
cînd taică-său îi trimite un florin, să-l aibă de cheltuială, el îi trimite
înapoi doi!

Domnul cel bătrîn se numea Pósalaky şi locuia dincolo de farmacie, în

fundul curţii unei case galbene, într-o căsuţă foarte drăguţă, de lemn.
În dorinţa lui de a-şi dovedi sîrguinţa, în prima zi Misi ajunse acolo cu
o jumătate de oră mai devreme.
Bătrînul era singur. Şedea într-un jeţ de răchită, lîngă sobă, şi părea
grozav de ciudat cum sta aşa, învăluit în lumina lămpii ce ardea pe masă,
îmbrăcat cu grijă şi fumînd, lîngă focul care pîlpîia molcom.
— Bună seara.
— Bună seara. Cine eşti dumneata?
— Am venit să vă citesc...
— Ei, atunci poftim de şezi, băiete!
Se aşeză. Ziarele erau pe masă.
— Din care să vă citesc?
— Ei, lasă eă mai avem vreme! La cinci!
Lui Misi îi fu ruşine. Se temea să nu fi fost cumva necuviincios. Să nu
creadă domnul acesta bătrîn că e lacom sau dezordonat, de vreme ce venise
aşa, cînd îi trăsnise lui prin minte. Sta tăcut şi asculta bătăile ceasului.
Pe dulapul cafeniu, lustruit, era un ceas cu picior de alabastru. Dar
nu semăna cu cel din casa domnului Török, la care locuise cu un an în
urmă. Acolo, deasupra ceasului, era un husar călare, din aur, şi totul — şi
ceasul, şi călăreţul — era acoperit cu un glob de sticlă. Ceasul bătrînului nu
era pus sub sticlă şi avea un frontispiciu negru, cum văzuse în cărţile de
şcoală că au templele greceşti. După părerea lui, era un ceas mai boieresc.
De altfel, globul de la cel al lui Török era spart şi lipit cu hîrtie...
Secundele băteau rar, şi el se pomeni într-un timp numărîndu-le. Ce
greu trecea timpul, ce greu luneca arătătorul pe cadran! Iar domnul acela
bătrîn care nu spunea nimic! Se vede că se gîndea la ceva de stătea atît de
liniştit!
Avu răgaz să se uite bine la el. Era un om foarte bătrîn, dar rumen la
faţă. Şi dacă te gîndeşti bine, poate că nici nu era chiar atît de bătrîn. Avea
nişte mustăţi de toată frumuseţea: dese, stufoase şi albe — semănau cu
rosmarinul cînd e încărcat de chiciură, iarna. Părea un om sănătos şi senin,
iar ochii lui albaştri erau atît de limpezi, că te tulburau.
Misi dorea din toată inima să-i spună ceva, dar nu ştia ce. Deodată se
pomeni vorbind singur:
— La noi nu ninge niciodată atît de timpuriu...
Bătrînul domn nu-i răspunse şi asta îl descurajă. Cum de se
încumetase să-i tulbure liniştea, cînd el cine ştie la ce se gîndea! Şi apoi,
auzi ce prostie să-i spună! Ce-i pasă domniei sale cînd cade zăpada la ei!
Aici ninge acum!
Ar fi vrut să-şi înghită vorbele, ar fi dat orice să nu fi deschis gura şi,
frămîntat şi neliniştit, îşi muşcă buzele.
Ar fi vrut să-l poată întreba dacă într-adevăr nu vede nimic. Să-l
întrebe: „Nici lumina n-o zăriţi? Nu ştiţi cînd răsare soarele şi cînd se lasă
seara?“ Dar domnul cel bătrîn îşi vedea mai departe de luleaua lui, din care
trăgea tacticos. Era voinic şi umplea tot jilţul pe care-şi odihnea mîna moale,
trandafirie. Obrazul proaspăt ras, plesnind de sănătate, era foarte senin şi
foarte plăcut şi pe buze îi flutura neîncetat un zîmbet.
Trecu aşa ca un sfert de oră.
 Apoi ceasul începu să bată, întîi de trei ori — subţirel şi tare — apoi
de patru ori gros, mai gros şi mai repede, şmechereşte, ca şi cum şi-ar fi rîs
de el.
După aceea se lăsă iarăşi liniştea. Iar nu se mai auzi nici un zgomot,
şi Misi îşi îndreptă din nou atenţia spre singuraticele tic-tacuri.
Cînd începu să bată orologiul de la Catedrală, tresări. Ciocanul izbea
cu putere, ca un baros, în clopotul mic. Şi între bătăi trecea atîta vreme,
încît aveai timp, dacă te grăbeai, să numeri pînă la cinci. Pe urmă bătu de
cinci ori în clopotul cel mare. Răsună atît de aproape, de parcă ar fi strigat
pe fereastră: „Ei, acum ar fi trebuit să vii, frate, nu cînd ai venit!“ Auzindu-l,
micul ceas cu picior de alabastru pufni în rîs şi, repede-repede, începu să
bată şi el ora: chicoti întîi de patru ori cu glas subţire, răsunător, apoi
hohoti de cinci ori zorit, cu voce groasă.
Misi luă atunci, curajos, ziarul în mînă şi citi titlul articolului de fond:
— „Viitorul Debreţinului. Acum, cînd oraşul nostru merge înainte cu
paşi uriaşi pe drumul înfrumuseţării moderne, s-a luat hotărîrea ca cele
două linii de tramcar care au mai rămas în oraşul nostru...”
Citea repede-repede. Atît de repede, încît nu înţelegea nimic, deşi
rostea limpede şi răspicat fiecare cuvînt, atent ca să nu se bîlbîie. Dorea cu
aţîţa ardoare să citească fără cusur!
Rîndurile îi zburau pe dinaintea ochilor, şi titlurile se perindară unul
după altui. Cînd pe domnul cel bătrîn nu-l interesa vreun subiect, spunea:
— Să treşem peste asta!
Şi el trecea. Titlurile trebuiau citite însă toate. Unul nu-i era îngăduit
să sară, nici chiar al celei mai neînsemnate ştiri, dar, fireşte, de cele mai
multe ori i se spunea: „Să treşem”.
Ora şase îl prinse tocmai Ia mijlocul unui articol care-l interesa pe
bătrîn. Acesta zise însă:
— Ei, să mai lăsăm şi pe mîine — iar Misi puse ziarul jos şi se ridică.
Băgînd de seamă că bătrînul începuse să mişte din buze, ca şi cum
avea de gînd să-i vorbească, roşi tot. Era sigur că o să-i spună să nu mai
vină altă dată atît de devreme. Dar nu asta auzi, ci:
— Păi... nici pe la noi nu cade de obicei zăpada atît de timpuriu. Nici
nu-mi amintesc să fi nins vreodată la 18 octombrie!
Misi nu răspunse. Aşteptă o bucată de vreme în picioare, dar cum
domnul cel bătrîn nu mai spuse nimic, şi părea că nici nu are de gînd să
mai spună ceva, zise:
— Bună seara.
Bătrînul donjm dădu din cap prietenos:
— Seara bună !
Cum ieşi afară, îl izbi în faţă zăpada spulberată de vînt. Îşi ridică
repede gulerul şi străbătu curtea în fugă. Îi era întotdeauna frică să nu-l
latre cîinii. Tare nu-i plăcea că în satul lor erau atît de mulţi cîini şi atît de
răi. Îl şi muşcaseră de două ori, cînd se dusese după lapte!
Viscolul îl biciui pînă ce intră în colegiu. Puţin după întoarcerea lui
sună de cină; în seara aceea aveau iar mei cu lapte şi cu zahăr, mîncarea lui
preferată. Băieţii strîmbară însă din nas. Ziceau că ar trebui să dea cu ea de
pereţi. Ba unul dintre ei adăugă: „În mutra bucătăresei, zău aşa!“
Seara învăţară în jurul lămpii... Afară urla vîntul; bătea în ferestre şi
în jgheaburi, dar soba era fierbinte şi răspîndea în cameră o căldură
moleşitoare.
De cînd primise pachet, era şi el cineva. E drept că acum doar cînd se
certau îi mai pomeneau lui Böszörményi de cremă, aşa că şi el, păgubaşul,
le devenise mai indiferent. Dar nu mai era chiar atît de străin printre băieţi
ca înainte. Ba într-un rînd l-au primit chiar să joace mingea cu ei şi s-a
dovedit mai îndemînatic decît crezuse. Păcat că între timp se lăsase gerul şi
nu puteau să mai joace pînă în primăvară.
Totuşi, pentru el zilele acestea erau frumoase. Apoi primi şi o pălărie
de acasă. Una micuţă, cafenie, cu boruri largi, cu panglică şi fără păr de
porc sau gheruţe. Ce mai vorbă, o pălărie aşa cum îi plăcea lui, potrivită
pentru un elev, pentru un om serios! Într-un cuvînt, o pălărie care nu bătea
la ochi. Dar şi de data asta plînse cînd primi scrisoarea de la mamă-sa: ca
întotdeauna, cum dădea cu ochii de slova ei, i se strîngea inima de nu mai
ştia nici el ce se întîmplă cu sufletul lui.
Cu lecţiile mergea bine, înţelegea tot ce li se explica şi toţi profesorii
erau mulţumiţi de el.
La domnul cel bătrîn nu s-a mai dus niciodată atît de devreme ca în
prima zi. Aştepta în faţa casei galbene pînă suna de cinci la Catedrală.
Băgase de seamă că ceasul Catedralei zornăia puţin cu cinci minute înainte
de a bate, aşa că imediat ce-l auzea zăngănind, intra frumuşel în curte.
Trecea pragul casei cînd începea ceasul să bată şi se aşeza pe scaun tocmai
cînd se pornea şi cel cu picior de alabastru pe hohotit.

Într-o zi, Orczy îi spuse:

— Mă Nyilas, mi-a spus mama că azi tot e sîmbătă, să te chem la noi.
— Pe mine?
— Da.
— De ce?
— De nimic! Numai aşa, să vii pe la noi.
— Bine, dar de ce?
Orczy rîse:
— Cum de ce? În vizită. Vii?
Rămase cu gura căscată de mirare. Era aici de doi ani şi pînă acum
nimeni nu-l poftise niciodată la el! Doar la Gimesi fusese de cîteva ori, mai
ales anul trecut.
Orczy era primul din clasă, şi el ştia de acasă că cel care e primul
trebuie să fie întotdeauna ascultat orbeşte. Dintre fraţi, el era cel mai mare,
şi toţi ceilalţi nu-i ieşeau din cuvînt. Fireşte că el n-ar fi ascultat niciodată
de un frate mai mic! În clasă la ei, Orczy era primul, şi el al doilea, deşi pe
nedrept, pentru că media lui era mai mare cu un punct: la caligrafie, el avea
unu, iar Orczy numai doi, la gimnastică aveau trei şi unul şi altul, iar la
celelalte materii aveau amîndoi numai unu. Şi băieţii începuseră să se mire
de ce e Orczy primul, cînd are doi la caligrafie! Dar lui nu-i părea rău, pe de
o parte pentru că Orczy era protejatul profesorului de latină, şi pe de alta,
pentru că ştia mult mai multe ca el. De pildă, odată, la ora de latină, venise
vorba de Iulius Cezar, şi domnul profesor Gyéres îi întrebase cine a fost
Iulius Cezar şi cine a auzit de el. Nimeni n-a ştiut să răspundă. Numai
Orczy s-a ridicat şi a spus că e o piesă de teatru pe care a văzut-o el la
Budapesta şi că Iulius Cezar a fost omorît.
— Cine l-a omorît ?
Dar asta Orczy nu mai ţinea minte.
— Bine, stai jos! spusese atunci profesorul, zîmbind, şi-l bătuse
uşurel cu palma peste obraji.
Întîmplarea aceasta l-a ridicat mult pe Orczy în ochii lui Misi. Şi-apoi,
Orczy mai ştia o mulţime de alte lucruri! Aproape la fiecare oră spunea cîte
ceva de care ei habar n-aveau. E drept că de tocit nu prea tocea, dar cum
nici el nu se prea omora învăţînd... De fapt, îşi dădea foarte bine seama că
nici unul, nici altul nu-şi ocupă locul pe merit, pentru că cel mai bun elev
din clasă era K. Sánta, care era însă socotit al patrulea. Băiatul acela tăcut,
cu cizme. Era fiul unui tăietor de lemne din Debreţin, după cîte auzise. Ei,
da, Sánta se putea spune că într-adevăr ştie tot! Fireşte, numai ce făcuseră
la şcoală. Dacă era vorba de altele, chiar şi el ştia mai multe, că învăţase o
grămadă de lucruri de la maică-sa. Din toată clasa însă, numai K. Sánta
ştia conjugarea. Cu toate acestea era al patrulea, fiindcă primise pe nedrept
doi de doi! Şi Gimesi învăţa bine, nimic de zis, dar avea caietele murdare şi,
cînd îl căutai, cioplea cîte ceva cu briceagul. Şi-apoi, nu era atent la lecţie!
Mare mirare dacă ştia despre ce e vorba cînd îi punea profesorul vreo
întrebare pe neaşteptate. Dacă i-o repeta, însă, răspundea foarte bine.
În timpul orei, Nyilas se aplecă spre Gimesi şi-i şopti:
— Am să-ţi spun ceva...
— Ce?
— Nu acum!
La sfîrşitul lecţiei — era douăsprezece — Orczy îşi împachetă cărţile
într-o muşama neagră, le legă cu o cureluşă galbenă, cu mîner de nichel, îşi
puse paltonul şi, aplecîndu-se de mijloc spre Misi, îi şopti:
— Sper că ai să ne faci plăcerea să vii!
Misi nu-i răspunse. Îl jignise felul lui pretenţios de a vorbi. Auzi: „Ai să
ne faci plăcerea să vii!” El n-ar fi spus, Doamne fereşte, aşa. Ce-i aia: „Ai să
ne faci plăcerea să vii“?
 — Ei, ce aveai să-mi spui? întrebă Gimesi în timp ce-şi lega şi el
cărţile, dar cu o curea simplă, obişnuită.
— Măi!
— Ei?
— M-a poftit Orczy la el!
— La el?
— Da.
— Ti-ha!
— Pe tine nu?
— Nu.
— Atunci nu mă duc nici eu!
La început, Gimesi nu zise nimic; apoi se uită la Nyilas mirat.
— Ce, eşti prost?
—Nu mă duc.
— Mă tîmpitule! strigă Gimesi, repezindu-se cu capul la Nyilas, că aşa
era obiceiul lui, să se bată cu capul.
Misi căzu înapoi în bancă, rîzînd din toată inima.
Băieţii se adunaseră la uşă şi se îmbulzeau care să iasă mai repede.
Misi şi Gimesi mai întîrziară, fiindcă lui Misi îi căzuseră cărţile şi i se
împrăştiaseră sub bancă — n-avea nici curea, nici muşama. Le ducea aşa,
în mînă. Iar Gimesi întîrzia întotdeuna, deşi îşi aduna cărţile cum se
nimerea, nu cu grijă, ca Orczy.
— N-am să mă duc! spuse Misi, ridicîndu-se.
Gimesi dădu din umeri.
— Dacă eşti prost!...
Deodată, Orczy dădu buzna pe uşă, gîfîind şi aprins la faţă:
— Nyilas !
Misi se uită la el speriat şi roşi tot. Dacă Orczy aflase că nu vrea să se
ducă la el!
— Vino puţin încoace!
Îl trase la o parte, lîngă perete, şi începu să-i şoptească ceva.
Gimesi se uită un timp la ei; apoi o rupse la fugă.
— Ştii — spuse Orczy — am uitat să-ţi spun unde stăm!
— Eu nu...
Ar fi vrut să-i spună că nu vine la el, dar se opri şi nu îndrăzni să-şi
termine fraza. Acum, de cînd Gimesi nu mai era de faţă, ardea de nerăbdare
să se ducă!
Lui Orczy îi trebui o grămadă de vreme ca să-i spună că locuiesc pe
strada Kossuth, lîngă teatru; îi dădu şi numărul şi îl lămuri că trebuie să
urce scările, fiindcă ei stau la etaj.
— Mi-a spus mama să te chem neapărat, că i-a vorbit despre tine şi
domnul profesor Gyéres!
Lui Nyilas i se tăie răsuflarea. Domnul profesor Gyéres!
 Orczy dădu prieteneşte din cap şi fugi. Voia să se ajungă din urmă pe
sine însuşi, adică să recîştige timpul pierdut.
Misi se repezi în curte după Gimesi, să-i spună că profesorul de latină
a zis că trebuie neapărat să se ducă, dar nu-l zări nicăieri, deşi alergă după
el pînă în grădina Csokonai. Pierdu atîta timp, încît cînd ajunse înapoi la
şcoală suna de masă. Alergă atunci într-un suflet cu cărţile pînă la etajul
doi, unde era dormitorul lor: băieţii plecaseră cu toţii. Degeaba se mai
năpusti el ca o vijelie pe scări, că tot întîrzie.
La masă avură ciorbă ţărănească şi orez cu lapte. Mîncă cu poftă. Îi
făcea plăcere să audă zgomotul lingurilor şi farfuriilor. La sfîrşitul mesei,
cînd seniorul15 se ridică să spună rugăciunea, el încă mai mînca. Avea gura
plină cu orez. Înghiţi 1a repezeală ce-i mai rămăsese în farfurie şi se sculă în
picioare.
Cum urcă în dormitor, şi începu să se pregătească de plecare.
— Unde se pregăteşte ăsta să se ducă?
— Ia uitaţi-vă minune! Nyilas se spală! strigau băieţii.
— Ba îşi pune şi cămaşă curată! Pe picioare nu te speli, cavalere?
— Unde s-o fi ducînd? se întrebau băieţii, miraţi.
Misi nu le spuse nimic. Ridica doar plictisit din umeri.
— Trebuie să mă duc, dacă a spus domnul profesor Gyéres!
Numai aşa a scăpat. Altfel, zău, nici n-ar fi îndrăznit să facă atîta
balamuc!
Ştia unde e teatrul. Străbătu deci uliţa cizmarilor şi, cînd trecu pe
lîngă teatru, se uită la un afiş pe care scria: „Împieliţaţii”. Era o piesă pe
care i-ar fi plăcut s-o vadă. Îşi pusese de mult în gînd să-şi ia un bilet —
putea să-l cumpere cu zece creiţari de la biroul intendenţei — dar avea
nevoie pentru asta şi de învoirea dirigintelui, şi cum dirigintele era chiar
profesorul de latină, se lăsase păgubaş. Altfel, pentru teatru nu s-ar fi
scumpit la bani.
Se învîrti multă vreme pe lîngă teatru, cînd deodată apăru un domn
cu obrazul ras, cu joben pe cap şi cu o pelerină rotundă. Fredona. Misi,
speriat, o luă repede la picior.
Vremea era frumoasă şi din troienele de zăpadă nu mai rămăseseră
decît cîteva petice pe sub tufele din grădină şi, ici-colo, pe ramurile
copacilor. Soarele strălucea, dar era ger.
Cînd ajunse la casa în care stătea Orczy, nu îndrăzni să intre. Trecu
mai întîi de vreo cinci ori prin faţa ei, şi numai pe urmă îşi luă inima în dinţi
şi intră, roşu la faţă şi tulburat. Scările care duceau la etaj aveau o rampă
de fier. Le urcă cu teamă şi ajunse în faţa unei uşi albe, mari, dar fără
clanţă.
Acum nu mai ştia ce să facă. Dacă uşa n-avea clanţă, cum să intre

15 Cel mai mare elev, ca vîrstă.

înăuntru? Stătu o grămadă de vreme în faţa ei, cuprins de deznădejde, cînd
deodată văzu că uşa se deschide şi dinăuntru iese grăbită o servitoare, care,
luată parcă la goană de cineva, fu cît p-aci să-l doboare la pămînt!
— Îl caut pe Orczy...
— Pe Bebişor? E înăuntru. Intră, hai, intră odată!
Îl supără că servitoarea vorbea aşa cu el, dar nu zise nimic şi intră.
Se pomeni într-o cameră foarte frumoasă, cu dulapuri albe,
strălucitoare. Privi în jur şi văzu patru uşi. Nu ştia pe care să apuce.
Deodată auzi pe cineva rîzînd în spatele lui. Se întoarse. Obraznica de
servitoare îşi bătea joc de el!
— Ia-o la stîngă! Nu pe acolo, la stîngă îţi spun! Nu pe acolo, la stîngă
— şi, rîzînd, arăta spre uşa din dreapta. Adică... la dreapta voiam să zic!
Ieşi trîntind uşa după ea, iar Misi puse mîna pe o clanţă înaltă şi
pătrunse într-o cameră mică şi întunecoasă, în care se deschidea însă o uşă
mare, ce dădea într-o încăpere dinspre stradă atît de luminoasă, încît părea
strălucitoare.
Se opri în mijlocul camerei, în întuneric. În încăperea cealaltă era o
lumină puternică, soarele bătea prin ferestre, iar pe masă ceva lucea şi
scînteia ca un alt soare, de-ţi lua vederea. La masă şedea o femeie care rîdea
în hohote. Se auzi apoi glasul lui Orczy:
— Calul! Mută calul!
Aşteptă el, aşteptă, dar nu-l băgară de seamă. Să le spună că e acolo
nu-i venea, aşa că-i lăsă să joace mai departe şah. Şi el se pricepea la jocul
acesta: îl învăţase iarna trecută de la Török-báci.
Într-un tîrzîu, văzînd că n-are încotro, şopti:
— Orczy...
Îl auziră şi se uitară în jur, dar nu-l observară, iar el, agăţîndu-se cu o
mînă de canatul uşii, şopti iar:
— Orczy...
Orczy se întoarse şi-l văzu.
Maică-sa, cînd dădu cu ochii de băieţaşul acela care sta cu paltonul
pe el, sprijinit de uşă şi strigînd încetişor, nu-şi mai putu stăpîni rîsul.
Orczy se ridică şi veni într-un suflet la el:
— Servus, Nyilas! Jucam şah cu mama!
Orczy întinse mîna, pe care Nyilas i-o scutură stîngaci. Lui Misi îi
ardea faţa; îl biciuise vîntul, pentru că şi pe lîngă colegiu şi pe lîngă teatru
era întotdeauna curent, iar el tăndălise o grămadă de vreme şi-ntr-un loc şi-
ntr-altul.
— Scoate-ţi paltonul!
Şi-l scoase. Paltonul i-l cususe maică-sa şi era bine căptuşit cu vată.
Îi ţinea cald ca o plapumă, dar nu prea venea bine pe el.
Se întoarse cu Orczy în antreu şi-l agăţară în cuier. Mai atîrnară şi
pălăria deasupra. Pălăria cea nouă, de postav... În odaia aceea, pînă şi
pereţii erau de postav verde. Aveau pe ei coarne de cerb şi săbii.
Intrară din nou în cameră. Orzcy se uită după maică-sa, dar ea nu
mai era acolo.
— Ia loc, te rog.
Aşa vorbea Orzcy întotdeauna, ca un nesuferit, cu „te rog“ sau mai
ştiu eu cum!
Se aşeză şi spuse:
— Tu aici îţi faci lecţiile?
— Da. E camera mea.
Nici cuvintele acestea nu-i plăcură micului Nyilas: „Camera mea“... De
ce era camera lui? Ce, o făcuse el?
— Uite, aici am cărţile, dincolo — jocurile şi aparatele de gimnastică...
În prima clipă, Nyilas nu desluşi nimic, deoarece era întuneric. În
odaia aceea, lumina nu pătrundea decît din camera de alături.
Privi în tavan şi se miră cît de înaltă era. Pînă atunci crezuse că
numai clasa e aşa de înaltă sau numai încăperile colegiului. La ei, tavanul
era aşa de scund, încît dacă taică-său ridica ceva mai mult securea, izbea în
grindă. Grinda barem era atît de joasă, că şi el putea s-o atingă dacă se
înălţa pe vîrful picioarelor şi întindea mîna. Fireşte, n-ar strica să fie şi casa
lor ceva mai înaltă, fiindcă taică-său, iarna, ciopleşte tălpigile de sanie în
casă şi aşchiile sar atît de departe, că mama mereu strigă: „Lampa, lampa!“
şi taică-său se înfurie şi ţipă de se cutremură casa: „Fir-ar a dracului de
lampă!... Una-două, lampa! Ei, dacă s-o sparge, s-o sparge. Bani să fie, că
lămpi sînt destule la prăvălie!“
Dar pentru nimic în lume n-ar vorbi despre toate acestea acolo, în
casa aceea. Tare s-ar mai face de ruşine... Oamenii aceştia nu trebuie nici
să bănuiască măcar că taică-său ciopleşte tălpigi de sănii în casă, deşi e atît
de frumos şi bine. Aşchiile proaspete miros plăcut, te poţi jucă de minune
cu ele, şi n-ai a te teme că strici ceva. Dar aici toate sînt atît de gingaşe, că
nici n-ai putea să te joci cu fraţii tăi...
— Tu n-ai fraţi? îl întrebă el pe Orczy.
— Am unul, mai mare — spuse distrat Orczy şi puse pe masă un vraf
de cărţi.
Aveau scoarţe roşii şi scria pe ele: „Gazeta celor mici“. Orczy deschise
repede una şi-i arătă un articol scris de el. Titlul era: „Distracţii de vară“, şi
Orczy povestea în el ce-a făcut în vacanţă, cum a călărit pe moşia lor din
pustă şi despre cîinele său, pe care-l cheamă Hector. Cîinele ăsta părea să
fie bucuria lui cea mare.
Nyilas citi tot articolul de la început pînă la sfîrşit, cu ochii mari şi cu
inima strînsă. Îl invidia pe Orczy.
— Tu l-ai scris?
— Eu.
— Tu singur?
 — Fireşte!
— Zău?
— Dacă-ţi spun!
Nyilas gîndi: „Orczy are la caligrafie nota doi!“
— Jură!
— Jur, poftim!
Va să zică, el îl scrisese!
Nu putea să-şi mai ia ochii de la ceea ce era tipărit sub articol: Orczy
Vilmos, Orczy Vilmos, Orczy Vilmos! Repeta într-una în gînd numele ăsta şi
privea forma literelor. Orczy Vilmos! Doamne, dacă ar întoarce acum foaia şi
ar da şi peste: Nyilas Mihály...
Gîndul acesta îl tulbură atît, încît nu se mai simţi în stare să fie atent
la altceva.
Desigur, şi el îşi cumpărase caiete de caligrafie — nişte foi, care se
vînduseră în septembrie, în dormitorul 7 — şi îşi făcuse din ele un album de
poezii. Copiase în el: „Ţăranul simplu” şi încă multe altele, cu litere
mărunte, ca nişte purici, ca să încapă cît mai multe... Dar să scrii cum ţi-ai
petrecut vara şi să ţi se şi tipărească... ba să apară dedesubt că autorul e
Orczy Vilmos...
Nu-i intra în cap şi pace cum putuse scrie Orczy ceva care să fie
tipărit în gazetă. Să ajungă el oare să copieze pe foile lui de caligrafie:
„Distracţii de vară“, cum ar copia, bunăoară, „Regele a jurat“, de Petőfi
Sándor?
— Am primit pentru el un album de lux, legat — spuse Orczy, fericit
că pe Nyilas îl interesează atît de mult articolul.
Şi-i aduse o carte strălucitoare, roşie, aurită. Cînd o deschise, Misi
văzu că se află în ea toată istoria, chiar şi cele două broşuri pe care le avea
la el în sertar. Toată istoria Ungariei, cu toţi regii şi eroii, cu toţi oamenii ei
mari!
Nou prilej de suferinţă! El n-o să aibă niciodată cartea asta, pentru că
nu va căpăta niciodată atîţia bani încît să şi-o poată cumpăra!
Se uita dar, cu jind, cînd la ziar — la numele tipărit — cînd la cartea
groasă, cu regi.
Din camera vecină se auzi un glas de femeie:
— Bebişor!
Orczy şopti:
— Mă cheamă mama!
Trecură dincolo, la mama lui Orczy — o femeie frumoasă, blondă.
— Mamă, uite-l pe Nyilas Misi — spuse Orczy, arătînd spre el.
Misi, orbit de lumină — soarele îi bătea drept în ochi — rămase
nemişcat, fără să scoată un cuvînt.
Mama lui Orczy sta la fereastră, lîngă o măsuţă mică — plecase din
faţa tablei de şah — şi îl privea mirată. Avea părul blond, aproape alb, ca al
lui Orczy. Zăpăcit, Misi nu ştiu ce să facă; abia mai tîrziu îşi aduse aminte
că ar fi trebuit să-i sărute mîna.
— A! Tu eşti, aşadar, Nyilas Misike!
Misi se gîndi la maică-sa. Avea glasul atît de subţire, de-ai fi zis că
vorbeşte o pasăre. Şi glasul mamă-si răsuna ca un pahar de cristal, cînd
cînta; avea părul negru şi atît de lung, încît, atunci cînd îl despletea, o
acoperea ca un văl; nu i se mai vedeau nici faţa, nici umerii.
— Tu eşti, aşadar, micul prieten al băiatului meu!
Zîmbi încurcat.
— Stăm împreună în bancă... El e primul, eu al doilea.
Doamna rîse. Ce rîs ciudat! Privise întîi serioasă, apoi căscase ochii
mari, şi cu totul pe neaşteptate izbucnise în rîs.
Misi din nou era încurcat, nu mai ştia ce să-i mai spună.
— Îl iubeşti pe băiatul meu? îl întrebă ea.
Nyilas se uită la Orczy. Se uita să vadă: îl iubeşte? Fireşte! De vreme
ce era prietenul lui!
Cum băieţelul nu-i răspunse nimic, mama lui Orczy îl întrebă iar:
— Aveţi obiceiul să vă bateţi?
Misi deschise ochii mari, rotunzi, şi se uită mirat la ea. De ce i-o fi pus
întrebarea asta? O fi auzit ceva, l-o fi luînd drept un altul! Şi ce rochie are!
Maică-sa coase pentru tot satul. Pentru fete şi neveste — jiletce, iar pentru
flăcăi — nădragi înfioraţi, dar rochie ca a ei n-a văzut de cînd e!
— Nu vă bateţi niciodată?
Băieţaşul se fîstîci de tot şi roşi:
— Ăla a fost Láng!
— Care ăla?
— Care l-a trîntit la pămînt!
Doamna păru că nu înţelege nimic.
Orczy, speriat şi încurcat, roşi tot.
— Vai, mămico, a fost numai în joacă!
Lui Misi îi fu ruşine. Spusese ceva ce nu se cuvenea...
— Nu ştiu, că n-am văzut bine... — se bîlbîi el.
— A fost numai în joacă! strigă Orczy. Ne-am jucat de-a „mică-i
grămada, să fie mai mare”! Numai că Nyilas nu se joacă niciodată şi nici nu
are obiceiul să se bată, aşa că a crezut că ne batem...
Doamna păru mai tulburată, şi o dată cu tulburarea ei crescu şi
stînjeneala băieţilor.
— Dar băiatul meu are obiceiul? stărui ea.
— Nici Orczy n-are obiceiul! spuse Misi.
Doamna privi din nou serioasă, apoi iar izbucni în rîs.
— Cine? exclamă ea. Orczy?
— Da, Orczy. Nici el n-are obiceiul...
— Orczy! şi doamna mai-mai să leşine de rîs. Strigă, abia izbutind să
lege cuvintele: Tată, tată ! Dragul meu! Ia vino-ncoace!
Uşa camerei vecine se deschise şi un domn înalt şi cu barbă mare, ca
un adevărat preşedinte, îşi făcu apariţia.
— Băiatul nostru a şi ajuns Orczy! spuse doamna, serioasă de astă
dată.
Misi simţea că în casa aceea toţi îi erau duşmani, îşi încruntă faţa
mică, slăbuţă, sprîncenele groase i se îmbinară, dar nu zise nimic.
— Tu eşti prietenul băieţaşului meu ? întrebă domnul cel înalt.
Misi tăcu, uitîndu-se posomorît.
— E băiatul despre care ne-a vorbit domnul profesor Gyéres?
— Da, tată.
— Bravo...
— Ai auzit? La şcoală, băiatul nostru e bătut măr.
— Nu-i adevărat, mămico, nu-i adevărat!
— Orczy, taci! strigă maică-sa, rîzînd.
— N-a fost bătaie, mamă! Ne-am jucat.
— Orczy, tăcere!...
Rîse şi tatăl.
— Las’ să-l bată — spuse el. Cu cît se bate mai mult, cu atît se face
mai tare carnea pe el.
Misi rămase uimit.
— Elevii care nu se bat n-ajung niciodată departe... Ei, şi-acum hai,
jucaţi-vă. Un elev atît de bun ca tine nu trebuie să-şi piardă capul!
Misi îşi dădea seama că în privinţa asta domnul preşedinte avea
dreptate. Habar n-avea ce făcea tatăl lui Orczy, de aveau şi moşie în pustă,
şi cai, şi un cîine, Hector... Dar pe cînd erau într-a-ntîi, auzise de la cineva
că domnul Orczy ar fi preşedinte şi se vede că rangul ăsta era foarte
important.
Trecură în camera alăturată.
Orczy avea un joc care-i plăcu nespus de mult: „Fabrica de statui”.
Puteai să faci statui de ceară.
Orczy se duse la bucătărie, topi ceara, o aduse înapoi şi făcu repede o
statuie.
— Asta e Goethe.
— Gőte? rîse Misi.
— Da.
— Care Gőte?
— Neamţul ăla!
— Nu-i neamţ, e ungur! Nici nu ştie nemţeşte!
— Cine, Goethe ?
— Da — şi Misi rîse şmechereşte.
— Măi frate — spuse mirat Orczy — ăsta e cel mai mare poet german!
— Cum o să fie poet... că doar e gropar la noi în sat... Moş Gőte e
gropar.
Rîse cu poftă şi de glumă, dar şi de amintirea beţivanului de Gőte
groparul.
În cele din urmă spuse despre ce-i vorba şi rîseră împreună.
— Acum am să fac un Schiller!
— Un Schiller? Faci vin şiler16?
Să te ţii hohote pe ei!
— Ei, dacă faci vin şiler, să ştii c-o să bea şi Gőte din el!
Gluma le plăcu aşa de mult, încît Orczy alergă la mamă-sa să i-o
spună şi ei. Apoi se întoarse.
— Ştii ce să faci? spuse Misi.
— Ce?
— Un Petőfi!
— Nu pot, că n-am negativ!
Misi nu întrebă ce-i aia, de ruşine. Ar fi trebuit să ştie atîta lucru!
Mai tîrzîu, Orczy spuse:
— Noi avem toate poeziile lui Petőfi! Vrei să ţi le arăt?
— Şi noi le avem. L-am citit tot.
— Ce ai citit?
— Pe Petőfi.
Orczy, care lucra la Schiller, se opri o clipă şi-l privi.
— Toate poeziile ?
— Da.
Se uită la el, neîncrezător. Apoi lucră mai departe.
Sosi şi fratele lui Orczy. Misi îl mai văzuse o dată, la colegiu. Vorbea
cu şeful camerei lor, în curte. Domnul Orczy era tare voinic. Nici nu-l luă în
seamă. De altfel, ieşi repede din cameră.
— Henrik — îi strigă Orczy — ştii că Gőte îl bea pe Schiller?
— Bună glumă! zîmbi frate-său şi plecă.
Le plăcea să lucreze cu ceară, numai că mirosea urît şi mânjiseră
toată masa.
— L-ai citit pe Petőfi în întregime? întrebă Orczy.
— I l-am citit mamei acum un an pe tot. După aia l-am mai citit şi
singur o dată.
Orczy nu se uita la el; îşi vedea de statuie.
Amintindu-şi de „Distracţii de vară“, Misi întrebă:
— Singur l-ai scris?
— Ce? Articolul ăla? Da... Dar m-a mai ajutat şi frate-meu.
— Frate-tău?
— Da.
Cînd auzi asta, Misi se miră.

16 Sillerbor — vin de masă, în limba maghiară.

 — Dar tata zicea că ce-am scris eu e mai bun; să nu rîzi?
Fură chemaţi apoi la gustare.
Masa era pusă numai pentru ei doi. Li se dădu şi şocolată cu lapte.
Misi de-abia putu s-o mănînce; i se părea că-i prea dulce. Pînă atunci nici
nu-i ştiuse gustul. O mîncă totuşi. Îi era ruşine să refuze, ca să nu se spună
că e prost crescut. Cine ştie ce-ar mai fi crezut dacă o refuza! El nici în cafea
nu punea mai mult decît o jumătate de bucăţică de zahăr. Şocolata era prea
dulce! Cozonacul în schimb era foarte bun. Ar fi fost în stare să mănînce şi
douăsprezece felii. La început a fost vesel şi vioi, dar după ce a venit mama
lui Orczy şi s-a aşezat lîngă el, n-a mai fost bun de nimic. Nici n-a mai
mîncat.
— Nu, mulţumesc.
— Ei! La internat doar nu vi se dă cozonac! Mai ia o bucată, băieţaş.
— Nu, mulţumesc.
— Atunci, ia-ţi în buzunar o bucată, două, să le mănînci la colegiu!
— Nu, mulţumesc.
Cu el nu era de glumit! Dacă apuca o dată să-l ia pe „nu“ în braţe,
apoi „nu“ rămînea. Cînd era acasă, odată într-o duminică, după ce a mîncat
tăiţeii, s-a ridicat şi a sărutat pe rînd mîna părinţilor, mulţumind pentru
masă. Dar după aceea s-a adus friptură de pui şi fraţii lui mai mici s-au
aşezat iar să mănînce. Lui însă nici prin gînd nu i-a trecut. Să-l fi tăiat
bucăţi şi nu s-ar fi atins de o fărîmă măcar. Mulţumise doar pentru masă!
— Atunci ai să iei puţin compot... — îl îmbie doamna.
Uitase ce-i aia. Văzu că e un fel de dulceaţă. Pe vremuri făcea şi
maică-sa compot, în fiece vară, cîte cinci-şase borcane, uneori şi zece. Dar
acum, dacă n-avea zahăr!
Compotul era bun, foarte bun, aşa că luă de două ori.
— Bebişor dragă, tu nu vrei? Nu mănînci?
Bebişor!... Mai auzise în după-amiaza aceea numele acesta, dar nu-i
dăduse atenţie. Bebişor!... Atît ar mai fi lipsit, să-i zică şi lui acasă
„Bebişor”!...
Apoi veniră musafiri şi, printre ei — ce grozăvie ! — o ceată de fete.
Nişte domnişoare ca în „Revista Fetiţelor”. Pînă nu le-a văzut, n-a crezut că
nişte fete adevărate, de oameni adevăraţi, pot umbla îmbrăcate ca ele!
Pe el nici nu-l salutară; stătea ţeapăn deoparte. Bebişor în schimb
dădu mîna cu fiecare. Era printre ele o fetiţă dolofană, cu păr bălai, la care-i
rămăseseră ochii de la început. Avea faţa albă, îmbujorată, iar părul îi atîrna
pe spate ca un văl de aur. Într-un rînd, cînd fetiţa se uită la el, Misi se
sperie. Avea ochi cenuşii! Ce ochi mari şi cenuşii! Cînd îl privi, roşi tot şi
simţi un fior prin tot trupul. Genunchii începură să-i tremure şi i se puse un
nod în gît. Băgă apoi de seamă că fetiţa avea pistrui în jurul nasului.
Îi şopti repede lui Orczy că el vrea să plece.
— Pleci? întrebă Orczy.
 — Da.
— Să te conduc.
— Bine.
Trecură repede în camera cealaltă.
Acolo îşi aduse însă aminte că nu sărutase mîna mamei lui Orczy nici
la sosire, nici acum şi se opri, cu gîndul să se întoarcă. Cine ştie ce-au să
mai creadă despre el!
Dar văzînd că doamna Orczy tocmai atunci o îmbrăţişa pe fetiţa cu
păr bălai şi ochi cenuşii, fu atît de îngrozit, încît ieşi fuga în antreu.
— De ce te grăbeşti aşa? se miră Orczy.
Nu-i răspunse, dar îşi smuci paltonul cu atîta nerăbdare, că-i rupse
agăţătoarea.
— Ţi-e frică de fete?
— Mie? De ce să-mi fie?
Orczy îl ajută grijuliu să-şi pună paltonul, dar Misi se încruntă iar.
Nici asta nu-i plăcea.
— Tu n-ai cuzine17 în familie? îl întrebă Orczy deodată.
— Ce să am?
— Păi, fete, verişoare!
— Nu, n-am!
— Nici fraţi?
— Fraţi?
— Da.
— Cum să n-am! Noi sîntem cinci copii acasă!
— Dar surori?
— Surori?... Nu!...
— Cînd mai vii pe la mine?
Se uită la el cu gîndul să-i spună: „Vino tu pe la mine”, dar se sperie
că Orczy l-ar putea lua în serios. Ei n-aveau voie să primească pe nimeni în
dormitor. Numai şefului de cameră îi era îngăduit să cheme musafiri. Încolo,
orice fel de vizită era interzisă, ca nu cumva să se fure ceva...
Dădu din umeri, cu ochii în pămînt. „La pastele cailor”, îşi spuse el în
gînd.
— Nu ştiu — rosti Misi tare şi-i strînse cu putere mîna.
— Servus!
— Servus!
În clipa aceea apăru şi mama lui Orczy, cu un pacheţel în mînă.
— Ce-i cu micul nostru prieten? Dă bir cu fugiţii? îl întrebă ea pe
Orczy rîzînd. Ţine pacheţelul ăsta! Dar să nu cumva să-l desfaci pînă la
colegiu!
Şi îi puse în mînă pacheţelul. Era uşor.

17 De la cuvintul francez „cousine”, care înseamnă verişoară.

 — Acum sper că o să te duci frumos acasă.
— Nu.
— Dar unde te duci?
— Să citesc ceva cuiva.
— Cui?
— Ştiţi, eu îi citesc o oră în fiecare zi unui domn bătrîn şi orb.
— Da?
— Da.
Frumoasa şi blonda doamnă Orczy îl privi nespus de uimită.
— Şi... bani... şi... îţi plăteşte... sau... — îngăimă ea.
— Da, îmi plăteşte... zece creiţari.
— Pe lună?
— Pe oră!
— Aha! Pe oră...
Se uită uluită, încremenită, la Misi.
Asta n-o ştia încă nimeni la şcoală, fiindcă nu îndrăznise s-o spuie,
aşa că şi Orczy amuţi.
— Ai auzit, Orczy? începu sa rîdă doamna, deşi — ce curios! — pe
obraji i se rostogoliră, grele, două lacrimi mari.
Misi îşi dădu seama că pînă la urmă nu-şi mai bătuseră joc de el şi
zîmbetul de încîntare care i se aşternuse pe faţă cînd îi văzuse atît de miraţi
nu i se şterse decît după ce trecu de clădirea teatrului.
Se gîndi apoi că s-ar fi cuvenit într-adevăr să-i sărute mîna şi dintr-o
dată i se urcă tot sîngele în obraz. Lui Török-néni îi săruta mîna
întotdeauna. Ce-o să creadă acum despre el mama lui Orczy...
Mai era mult pînă la ora cinci, aşa că putea să hoinărească în voie,
gîndindu-se la cîte în lună şi-n stele. Deodată însă îi răsări în minte chipul
fetiţei cu păr bălai şi ochi cenuşii, şi Misi o tuli la fugă iepureşte, fără să ştie
nici el încotro...

CAPITOLUL AL PATRULEA
care e continuarea celui dinaintea lui, dar în care se petrece ceva la
care nu ne-am fi aşteptat. Pentru că aşa e viaţa: lucrurile nu se
întîmplă niciodată după gîndul omului.

Cum se depărtă de casa lui Orczy, îl cuprinse neliniştea, iar cînd

ajunse prin dreptul primăriei, obrajii îi ardeau de parcă ar fi stat lîngă foc.
Se simţea umilit, mic, prostuţ şi îi era grozav de ruşine. Ce prostie! îşi
zicea muşcîndu-şi pumnul. Auzi, să nu sărute el mîna doamnei... şi să
plece... Şi-apoi fetiţa aceea cu părul bălai... Ce-or mai fi vorbind acuma
despre el... Te pomeneşti că mama lui Orczy îi povesteşte acum fetei cum a
intrat pe uşă, strigînd: Orczy!... Cum s-a ţinut de uşor şi a strigat: Orczy! Şi
cînd te gîndeşti că vorbise mai mult decît trebuia, spunînd că Orczy a
mîncat bătaie...
Ca să-şi mai salveze ceva din demnitatea torpilată, ce începuse să se
scufunde, începu să-şi afurisească în gînd prietenul. Ce se mai grozăvea cu
camera lui! Şi ce mîndru era că-l are pe Petőfi... Ai fi zis că era meritul lui că
Petőfi e cel mai mare poet! Zicea că ei au toate poeziile lui! Parcă el nu le
avea acasă...
Dar hîrîiala asta lăuntrică nu fu în stare să-i şteargă roşeaţa din
obraji. Stăruia în el gîndul că acolo vorbeau acuma de el. Sigur că Orczy îşi
bătea joc de el faţă de fata aceea. Pentru că se pricepe la aşa ceva! Şi de
profesorul de muzică îşi bate joc. Îl imită cum bate măsura cu mănuşile albe
în mînă şi zice : „Mă log, mă log, mă log...“
Începu să alerge. Nici nu ştia încotro, dar alerga. Acum rîdeau de el
pentru că fugise de fete şi pentru că n-are cuvize, sau cum dracu’ le spunea
Orczy...
Era încă prea devreme, doar patru, şi nu se putea duce la domnul cel
bătrîn. Îi păru rău că a plecat. Ce bine ar fi fost să mai stea la ei încă trei
sferturi de ceas... Alerga, alerga mereu, şi ori de cîte ori îşi amintea de fetiţă,
iuţea şi mai tare pasul. Fugea ca un nebun, şi numai cînd i se tăia
răsuflarea mai uita şi putea să gîndească din nou ca lumea.
— Unde alergi aşa ? strigă după el Láng.
Se fîstîci grozav, mai alergă doi paşi, apoi se opri, mirat. Ce căuta
Láng pe acolo?
— Mă duc la domnul profesor Gyéres! spuse.
— La Gyéres ?
— Da, la Gyéres.
Se priviră ţintă. Láng ăsta avea o căutătură de parcă voia să te
lovească, dar el i se uită neînfricat drept în ochi.
Pe urmă Láng făcu semn că a înţeles, că e în regulă. Îi cercetase cu
privirea hainele, ghetele, pălăria, ar fi vrut să-l întrebe de ce se ducea la
domnul Gyéres, dar nu-l mai iscodi, fiindcă era un elev foarte slab şi nu-i
plăcea să vorbească despre profesori. După ce îi făcu semn şi din ochi că e
în regulă, se depărtă. Cum plecă Láng, îşi văzu şi el de drum.
Ce-o fi păţit Láng, că doar n-a vorbit niciodată cu el! O vorbă n-au
schimbat! Niciodată! Şi tocmai azi... Ar fi trebuit să-l întrebe de ce l-a bătut
pe Orczy. Tíi, ce palme şi-au mai tras... Orczy a mîncat o bătaie zdravănă.
Degeaba îi spune el acum ce-i spune maică-si! Cum poate să-şi mintă mama
în halul ăsta, cu „grămada mică”! Biata de ea! E atît de frumoasă! De unde
să ştie ea cum s-a încăierat fiu-său cu Láng. Crede tot ce-i spune! Parcă e
mare greutate să-ţi minţi mama!...
Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi scoase batista şi, cum trecea prin
faţa bisericii, întră repede în grădină, se aşeză pe o bancă, lîngă o salcie
pletoasă, şi începu să plîngă.
Plînse mult timp. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Se aşezase cu
spatele spre colegiu, ca nu cumva să-l recunoască cineva, şi plînse, plînse
de obidă, pînă cînd se înmuie ca untul. De mult simţea nevoia să plîngă! Se
abătuseră prea multe necazuri asupra lui, şi la colegiu n-aveai unde să
plîngi ori să fii singur. Acolo stau toţi cu ochii pe tine! Noroc că bătu ceasul
de două ori şi îşi dădu seama că nu mai e mult pînă la cinci fără un sfert...
Acum i se părea că timpul trece îngrozitor de anevoie. Udă în gură un
colţ al batistei, îşi şterse ochii şi porni încet.
Geruia şi-l luă cu frig. Se întunecase. Lămpile se aprinseseră. În
felinarele de pe stradă, flăcăruile subţiri fîlfîiau ca nişte fluturaşi.
Cînd intră la domnul cel bătrîn, frigul îl răzbise, pînă la oase. Dîrdîia
de-i clănţăneau dinţii! Nici nu fu în stare să citească; limba i se împleticea
într-una, aşa că izbucni din nou în plîns.
— Ei, ei — întrebă bătrînul domn — ce este, ce s-a întîrnplat?
— Nimic.
De vreme ce-i spusese că nu se întîmplase nimic, domnul cel bătrîn
nu mai insistă.
Cum însă nici acum nu fu în stare să citească, şopti:
— Azi după-masă am fost la un coleg de clasă... Domnul cel bătrîn
tăcea.
— Şi acolo... acolo... — se bîlbîi Misi.
— Te-au necăjit?
— Nu, dar vedeţi, eu... aceia-s domni mari, iar eu...
— Domni mari?! Cum îi cheamă?
— Au fost buni... nimic de zis... au fost foarte buni, numai că eu...
Orczy, lîngă teatru... Preşedinte...
După o lungă tăcere, bătrînul spuse încet:
— Dar tatăl dumitale?... Tatăl dumitale ce-i?
— Dulgher.
— Ei... — făcu domnul cel bătrîn, apoi, după o clipă de gîndire,
adăugă: Bună meserie...
Băiatul se bucură cînd îl auzi ce spune.
— Casă aveţi?
— Avem.
— Şi vacă?
— Vacă, nu.
— Nici porc?
— Unul mic de tot.
Bătrînul tăcu o vreme.
— Dar tu fraţi ai? Cîţi? întrebă el deodată, tutuindu-l.
Băiatul roşi pînă în vîrful urechilor. Ce mîndru fusese pînă atunci că
bătrînul domn îi vorbea serios, ca unui om mare, şi-i zicea „dumneata”!
 — Cinci.
— Cinci?... Băieţi, fete?
— Băieţi.
— Frumos!... Păi, atunci taică-tău e om de seamă! Cu cinci băieţi poţi
să baţi o ţară întreagă!
Băieţaşul zîmbi silit. Vorbise frumos bătrînul, dar de ce-l tutuia?...
Cum îndrăznea să-l tutuiască?... Dacă o să-l tutuiască şi de-acum încolo, n-
o să mai calce în casa asta...
— Mai demult, cînd locuiam în alt sat, aveam casă de piatră şi vaci
multe, dar eu eram mic pe atunci... Odată, tata m-a dus la arie, unde era o
cireadă întreagă, şi m-a cocoţat în spatele unui juncan, iar eu am strigat:
„Na, na, uncu!“... Pe atunci aveam şi batoză, dar a sărit în aer. După aceea
ne-am mutat în alt sat şi tata s-a făcut dulgher...
Trebuia să spună asta, simţise că trebuia s-o spună!
— Dintre toţi, eu sînt cel mai mare. Dar am un unchi care acum e
profesor la Pozsony... E fratele mamei... Şi pe el tot tata l-a ţinut la şcoală...
Urmă o tăcere îndelungată. Misi ar fi vrut să mai vorbească, dar îi
venea greu.
În sfîrşit, domnul cel bătrîn şopti:
— Ei, vrei dumneata să citeşti mai departe?...
Misi zîmbi şi inima începu să-i bată fericită. Iar îi spunea domnul cel
bătrîn „dumneata”! „Ţi-am arătat eu — îşi zise el în sinea lui — că nu sînt
un oarecine pe care-l poţi tutui!...“ Acum îşi dădu seama pentru prima dată
că dacă ţinea să intre şi el în rîndul oamenilor, nu trebuia să mai
mărturisească vreodată cuiva că taică-său e dulgher... Ce noroc că mama lui
Orczy nu-l întrebase, că i-ar fi spus şi ei... Deşi pînă acum fusese foarte
mîndru că taică-său e dulgher, ca şi tatăl lui Iisus... Ei se aveau bine cu toţi
oamenii din sat, la şcoală se ducea îmbrăcat în pantaloni domneşti, iar
taică-său, cînd vorbea cu popa sau cu învăţătorul, spunea: „Ei, domnule
părinte!“ sau: „Ei, domnule învăţător”... Aşa vorbea cu toţi... Pînă şi prim-
pretorului îi spunea: „Ei, domnule prim-pretor, cum o mai duci cu
sănătatea?“ sau: „Leapădă-ţi nădragii ăia sugrumaţi! Nu vezi că nu-i
noroi?“... Dar minţise cînd spusese că au avut casă de piatră. Nu era
adevărat! Îi auzise pe Varga din Kállósemlyén povestind că ei au casă de
piatră, şi asta suna mai frumos. Nici casa lor nu era de lepădat, dar nu era
de piatră... Ei şi? De ce trebuia neapărat să ştie orbul ăsta bătrîn dacă era
făcută din văiugi18 ori din altceva? Las’ să fie casă de piatră.
Citea ziarul repede, de data aceasta limpede şi cu curaj. Pînă la şase
nu se opri. Îi turui gura ca o moară neferecată.
Cînd începu să bată ceasul, domnul cel bătrîn zise:
— Ei, să mai lăsăm şi pe mîine!

18 Vaiugă — cărămidă nearsă, chirpici.

 Dar cum i se părea că din vina lui citise azi mai puţin decît s-ar fi
cuvenit, răspunse:
— Vedeţi, ar trebui să măi citesc, pentru că...
— Bine, dar ai întîrziat de la masă! spuse bătrînul.
— Nu, domnule Pósalaky, vă rog! Se sună doar la şase şi un sfert.
— Atunci fugi repede, că au şi trecut cinci minute!
— Nu, domnule Pósalaky, vă rog! Doar o jumătate de minut!
Dar bătrînul nu mai avea chef să-l asculte. Se mişca neliniştit în jilţ.
— Iar o să visez vreo prostie ca astă-noapte!
— Ce-aţi visat?
Bătrînul clătină din cap, apoi zîmbi şi se linişti din nou.
— Ce-am visat? Se făcea că m-a prins o mîţă mare şi că eu eram un
biet şoricel! Apoi mîţă a trecut înot o apă şi s-a prefăcut într-un nor mare,
iar eu mă uitam după ea. După aceea am mîncat colţunaşi cu brînză, apoi
am văzut Hîrtibaciul semănat, cît e de mare, cu mazăre. Se făcea acum că
eram un bou mare şi trebuia să las colţunaşii şi să pasc mazăre. În viaţa
mea n-am putut suferi mazărea! Iată ce-am visat! Pînă în zori m-a urmărit
visul ăsta... pesemne că mă apăsa stomacul!
Băiatul rîse cu poftă.
— I l-am povestit femeii care-mi face curăţenie — rîse şi domnul cel
bătrîn — şi ea s-a apucat să mi-l tălmăcească. Zice: pisică — 85, nor — 73,
colţunaşi cu brînză — 29, bou — 45... Am uitat ceva, da, apa!... 22... Număr
prost! Pierdere! E rău cînd visezi apă! Înseamnă c-o să-ţi moară cineva.
Misi rîse, dar mai potolit de astă dată.
— Orice lucru îşi are numărul lui?
— Da! Pentru loterie!
Aha! Pentru loterie! Mai auzise el de loterie. În sat la el, ţăranii aveau
o vorbă: „Ce, ai cîştigat la loterie?“
— Uite ce zic eu! spuse bătrînul. Hai să le jucăm la loterie. Fie ce-o fi!
Ce-avem de pierdut? Cel mult un ban de şase! Vezi că pe colţul mesei e o
monedă de argint. Scrie numerele astea şi du-te mîine la debitul cel mare şi
joacă-le la loterie. Dacă vom cîştiga, jumătate din cîştig o să fie al dumitale.
Să ajungem şi noi odată oameni bogaţi sau, cum ai spus dumneata: domni
mari. Domni mari!
Rîdea de i se cutremura burta.
Băieţaşului îi plăcu ideea. Luă creionul şi scrise numerele: i le dictă
bătrînul, dar uită şi de data asta apa.
— Numărul ăsta n-o să iasă! adăugă el. Mereu rămîne pe dinafară!
Vrea să iasă din joc, şi pace!
— Să iau moneda asta, domnule Pósalaky?
— Las-o pe aia, că e pentru plata cafelei de mîine dimineaţă. Uite aici
o hîrtie de un florin. Dacă-i gîscă, barem să fie grasă!
Şi-i dădu un florin, pe care Misi îl băgă în buzunar.
 În timp ce băiatul se îmbrăcă, domnul cel bătrîn spuse binevoitor:
— Să nu crezi că-s domni mari!... în Debreţin, cine nu-i născut
dincoace de Basahalma nu-i om... Şi ce dacă au avere!... Preşedinte!...
Fiindcă e preşedintele Comisiei pentru reglementarea Tisei?...
Băieţaşul îşi plecă din nou capul. Nevoit să-şi amintească iar de
familia Orczy, se simţi cuprins de acelaşi sentiment de mai înainte.
Abia cînd ajunse la colegiu îşi aduse aminte de pacheţelul pe care îl
strîngea subsuoară. Îl desfăcu repede pe coridorul întunecos. Găsi în el
prăjituri şi cozonac...
Să-l ducă în dormitor?... Băieţii erau în stare să creadă că e un
hămesit care cerşeşte de mîncare, sau un copil mic, căruia...
Speriat, mîncă repede tot, lîngă piatra funerară a profesorului
Hatvani, căci pe acolo nu trecea nimeni. Nu apucă bine să isprăvească şi
auzi sunîndu-se pentru masa de seară.
Nici nu mai intră în dormitor, ci coborî pe cealaltă scară.
Aveau mazăre cu crenvurşti! Rîse cînd se aduse mîncarea la masă.
— De ce rîzi? îl întrebă Sándor Mihály, care şedea lîngă el.
— Tot Hîrtibaciul era semănat cu mazăre!
— Ce zici?
— Nimic.
— Zău? glumi Sándor Mihály.
— Mîine joc la loterie — se destăinui mîndru Misi.
— Ce? se miră Sándor Mihály.
— Uite un florin! Mîine-l joc la loterie.
— Vorbeşte aiurea băiatul ăsta! le spuse Sándor Mihály celorlalţi, care
începuseră să-l invidieze. Cum o să cîştige el, cînd nici cei mari nu cîştigă?
Misi roşi:
— N-am încotro! Trebuie să joc mîine.
— Pentru cine?
— Pentru domnul cel bătrîn!
— La loterie?
— Îhî!...
— Aşa, omule! Vorbeşte desluşit!
Începură să mănînce, şi pentru prima oară în viaţa lui mazărea i se
păru fără gust. Crenvurştii erau însă buni, dar pîinea era acră şi cu iz de
mucegai. Istoria cu loteria, n-avusese încotro, trebuise s-o spună.
— De ce miroase a mucegai pîinea asta? întrebă el, întorcîndu-se spre
Sándor Mihály, ca să-l împace.
— Miroase a mucegai?... Totdeauna e aşa, pentru că o fac din făină
încinsă.
În seara aceea nu avu chef de învăţătură. Cum deschidea cartea, o
vedea în ea pe fetiţa cu ochi cenuşii. Cînd închidea ochii, ea îl privea...
Îl durea capul de plîns, în cameră era cald şi i se făcu un somn de nu-
şi mai putea ţine ochii deschişi.
Răsuflă uşurat cînd sună de nouă. Se dezbrăcă în grabă — nici nu-şi
dădu seama cum de-şi scoase şi surtucul şi vesta deodată — şi într-o clipă
fu sub pătură!
Era ameţit. Parcă zbura patul cu el şi nu se putea ascunde de ochii
cenuşii aţintiţi asupră-i. Dar acum nici nu mai voia să se ascundă. Îi era aşa
de drag să-i privească, să rămînă cu privirile pironite în privirile lor! Degetul
mic îi tresări. Ce bine ar fi să-şi poată vîrî mîna în părul acela bălai... Apoi
adormi. Avu un vis ciudat: se făcea că alerga prin grădina lor de pe malul
Tisei cu fetiţa cu ochi cenuşii şi că se jucau împreună. Cînd se trezi, era lac
de apă.
Nu scăpă de ameţeala asta ciudată cîteva zile în şir.
Luni, Orczy se arătă foarte prietenos. Misi se aştepta să-i spună că
fetelor şi mamei lui le-a părut rău că o ştersese aşa, deodată, dar el nici nu
aduse vorba despre asta. Ar fi vrut să-l întrebe cine erau fetele, cuvizele, dar
nu îndrăzni să pomenească nici pe departe de ele. Cine ştie ce şi-ar mai fi
putut închipui Orczy!
În pauză, Orczy se duse şi cumpără două cornuri. Muşcă dintr-unul,
iar pe celălalt i-l întinse lui.
— Na!
Misi se simţi jignit că i-l aruncă aşa, cu gura plină, şi spuse:
— Nu-mi trebuie.
— De ce ?
— Nu mi-e foame.
Orczy dădu din umeri şi-i mîncă şi pe al doilea.
Lucrurile se opriră aici. Nici unul nu mai aduse vorba despre
întîmplarea cu cornurile.
— Ai fost la ei? îl întrebă Gimesi în ora de latină.
Misi roşi şi făcu semn că da.
Gimesi îl privi întrebător. Era curios să-l audă povestind cum a fost,
dar el nu spuse nimic. Doar către sfîrşitul orei îi şopti:
— Domnul profesor Gyéres a spus să mă duc...
— Da? făcu Gimesi, uitîndu-se mirat la profesor.
— Da — spuse roşu la faţă Misi.
Nu mai vorbiră nimic despre asta, dar Misi se simţea vinovat faţă de
Gimesi, şi marţi, fiindcă n-aveau cursuri după-amiază — era o serbare
şcolară în memoria unui fondator care lăsase pentru internat zece mii de
florini — îi spuse:
— Pot să viu după-masă la voi?
— Sigur!
Cum termină masa, plecă. Nu mai fusese de mult la el. Sărută frumos
mîna bunicii. Gimesi picta la geam, cu acuarelele, nişte păsări. Mîzgăliră
toată după-amiaza.
 — La Orczy poţi să faci statui... — spuse el.
— Statui ?
— Din ceară.
Şi îi explică cum. Aşa ceva i-ar fi plăcut şi lui Gimesi. Spuse că o să-i
scrie maică-si să-i trimită şi lui.
Pînă atunci nu pomenise niciodată de maică-sa. Locuia acolo numai
cu bunică-sa, şi parcă ar fi fost singuri pe lume. Era chiar de mirare cît de
uşor amintise Gimesi de mamă-sa.
Misi nu îndrăzni să-l întrebe nimic, dar se gîndea ce băiat deosebit e
Gimesi, ce băiat bun! Un adevărat prieten! Cît îl iubea! Era mai mic decît el,
şi mai slab, şi dacă s-ar lua la trîntă, l-ar înfrînge. Nici lecţiile nu le ştia mai
bine; în ordinea clasificării, venea îndată după el. Şi-apoi era sigur că maică-
sa nu era o zînă bălaie ca mama lui Orczy, ci o femeie brunetă, serioasă, ca
toate femeile... Îi venea să-l sărute pe Gimesi ca pe un frate şi să-i spună:
noi sîntem prieteni!
— A fost bine la Orczy? întrebă Gimesi, pregătind o nouă culoare în
godet.
— Păi... cam face pe grozavul... adică nu face pe grozavul, dar vezi
că...
Nu ştiu cum să spună ce avea de spus şi strîmbă doar din buze.
Gimesi avea pielea subţire şi ochii puţin oblici, mici, negri, fără gene şi
fără sprîncene, şi o gură mică, frumoasă; era mic, mic de tot, ca o fetiţă, dar
foarte băieţos şi curajos. Nu era atît de frumos ca Orczy, care era mai voinic
decît el, deşi nu mai gras, dar era alb la faţă şi îmbrăcat în haine de catifea.
Avea părul auriu, nasul drept şi puţin cîrn. Semăna cu o floare gingaşă...
înmiresmată. Faţă de Orczy, şi el, şi Gimesi păreau pirpirii şi subţirei. Mai
ales el! Prea era slab şi palid! Şi-apoi, avea sprîncene negre, glas gros, gură
şi dinţi mari. Nici nu îndrăznea să rîdă, de frică să nu i se vadă dinţii
galbeni! Dinţii lui Gimesi erau înguşti şi lungi, ai lui Orczy însă păreau de
mărgăritar. Auzise că şi i-ar spăla în fiecare zi! Cum poate să se spele cineva
pe dinţi? Cu apă şi cu săpun, te-apucă scîrba!
— Lui Orczy i s-a cam suit la cap... — zise.
— Ce?
Ar fi vrut să spună ceva rău despre el, să-i povestească lui Gimesi
cum luase Orczy parte la concurs şi cîştigase. Dar de ce să-l vorbească de
rău? Orczy fusese doar întotdeauna bun cu el, ba, după cîte i se părea, îşi
dădea şi el seama că nu merita să fie primul. De aceea se purta atît de
frumos! La drept vorbind, nu înţelegea nici el de ce era atît de pornit
împotriva lui Orczy. Atît că ar fi vrut să aibă toate mai frumoase decît el: şi
hainele, şi camera, şi cărţile, şi cuvizele cu ochi cenuşii şi păr bălai...
— Au venit la ei o mulţime de fete fandosite — rosti el deodată, de
teamă ca Gimesi să nu afle adevărul de la alţii.
— Nu mai spune! se miră. Gimesi şi rămase cu pensula în aer. Fete?
 — Da.
— Mici? Ca mine?
— Da.
— Multe?
— Multe, multe.
— Cîte? Treizeci?
Rîseră cu atîta poftă, încît pînă la urmă hohotele lor se prefăcură într-
un fel de nechezat.
— Nu! Nu treizeci, dar multe.
— Ce vorbeşti?! se miră iarăşi Gimesi.
— Dar eu am plecat.
— Ai plecat?
— Da.
— Cînd? Cînd au venit fetele?
— Da.
— Da’ prost mai eşti!
Rîse, linguşitor.
— Tu n-ai fi plecat?
— Doar n-am mîncat ciumăfaie!
Aşa era Gimesi, întotdeauna spunea cîte una bună!
— Da’ ce-ai fi făcut?
Gimesi, care stătea aplecat asupra picturii, se îndreptă de mijloc şi-l
privi lung, rîzînd. Dumnezeu ştie la ce se gîndea, că nu mai contenea cu
rîsul!
— Le-aş fi boxat!
Misi izbucni într-un rîs zgomotos:
— Aşa cum ştii tu, cu capul ?
— Cu capul, da!
Şi Gimesi se sculă de la masă, fugi roată prin cameră, cum făcea şi la
şcoală, şi, repezindu-se la Misi, îl izbi cît putu cu capul.
Misi rîse şi căzu jos, hohotind într-una.
Cînd îl văzu la pămînt, Gimesi se aplecă asupra lui şi începu să-l
buşească bine.
— Rîzi, hai? Rîz ? şi-l frămînta ca pe un aluat.
Misi hohotea mai departe şi nu se apăra. De atîta rîs, îi slăbiseră de
tot puterile.
Deodată intră bunica.
— Ce-i aici?... Ce faceţi, ai?
Gimesi lăsă trînta şi se întoarse repede la pictatul lui. Se ridică şi
Nyilas, ruşinat.
— Mie asta nu-mi place! Asta nu-i joacă! spuse bunica supărată.
Lajoska nu-i învăţat cu aşa ceva !
Gimesi lăsă capul în piept. Misi făcu feţe-feţe. Ce ruşine! Bunica îl
învinuia că-i strică nepotul!
Bătrîna, încruntată foc, începu, mînioasă, să deretice prin casă.
— Să nu vă mai prind că faceţi aşa ceva... Aţi înţeles?
Gimesi îşi băgă nasul în godet şi se îmbujoră uşor la faţă. Nyilas, roşu
ca focul, tremura de ruşine.
— Băieţii binecrescuţi nu fac aşa ceva! spuse şi mai aspru bunica.
Băieţii binecrescuţi, cînd se duc în vizită, se poartă frumos!
Gimesi se uită mirat la bunică-sa, apoi spuse, semeţ:
— Păi eu l-am răsturnat!
— Cu atît mai rău! Să-ţi fie ruşine! Ţi-am spus de atîtea ori că nu mai
eşti copil, că ar trebui să respecţi numele pe care-l porţi! Din vagabonzi şi
oameni fără căpătîi nu se alege nimic! Sau poate că vrei să ajungi şi tu un
derbedeu ca... poama aia?... Ia te uită!
Şi bătrînică aceea mărunţică, cu faţa zbîrcită, zbîrcită cum nu s-a mai
pomenit, gălbejită de ani şi cu nasul mare, plin de negi, ieşi.
Stătură un timp fără să zică nimic. Nyilas se simţea foarte jignit. La
urma urmei, nu făcuseră nimic... Nu meritase una ca asta... Gimesi, care
picta un papagal, mormăi:
— A dat în mintea copiilor! Să n-o iei în seamă.
Misi se sperie şi mai tare. Avea şi el bunică, dar n-ar fi îndrăznit
niciodată să vorbească aşa despre ea... Pentru el, tot ce spunea „bunica
dragă” era sfînt, şi de la ea ar fi îndurat orice nedreptate fără să crîcnească.
— Taci! şopti el speriat, încercînd să-l potolească.
— Am să i-o spun şi ei! se înfurie Gimesi, roşu la faţă ca paprica, şi
ochii i se umeziră. Fierbea de mînie şi vorbea atît de repede, încît fu cît pe ce
să-şi piardă răsuflarea. Ce crede ea, că mai sînt un mucos? Cînd eram într-
a-ntîi, mai putea să mă ocărască pe degeaba, da’ acum mi s-au deschis şi
mie ochii!
Nyilas bănuia că este o taină în viaţa lor şi se temea ca Gimesi, în
mînia lui, să n-o dea în vileag.
Speriat, îşi făcu socoteala că ar fi bine să schimbe vorba.
— Uite lozul...
Tulburat, Gimesi rămase cu ochii încă înlăcrimaţi la micul bilet pe
care Misi îl ţinea în faţă.
— Ce loz? pufni el, morocănos.
— De loterie...
Gimesi făcu ochii mari.
— Ce? şi rămase cu gura căscată.
— Am jucat la loterie cinci numere...
Gimesi izbucni deodată în rîs, îşi lăsă capul pe spate şi, ţinîndu-se cu
mîinile de burtă, hohoti mult timp.
— Joci la loterie?
— Da.
 — Ce să-ţi spun... N-am rîs cu-atîta poftă de cînd mama m-a făcut...
Joci la loterie!... Tu!
Rîse şi Misi pînă-l apucă tusea şi i se tăie răsuflarea. Acum i se părea
şi lui ciudat că joacă la loterie.
— Şi-o să cîştigi?
— Nu ştiu.
— Dacă cîştigi zece florini, ce-ţi cumperi?
— Ce?... Păi... un briceag!
— Briceag?... De care?
— De care? Unul de sidef, aşa, în formă de peşte... — şi se gîndi la
briceagul lui Böszörményi, pe care-l aruncase după lada de gunoi.
— Ei, dacă aş avea eu zece florini!...
— Ce ţi-ai cumpăra ?
— Cinci i-aş trimite mamei!
Misi se făcu iar roşu la faţă; el nu se gîndise la maică-sa!
— Şi de cinci mi-aş cumpăra prăjituri!
Nyilas nu zise nimic, deşi ştia că el n-ar face niciodată una ca asta.
Prăjituri! Ce rost ar avea? Deunăzi plecase de la Orczy zăpăcit de tot, şi cînd
îşi venise în fire se pomenise tocmai în faţa unei cofetării. Dar lui nici prin
gînd nu-i trecuse să ia o prăjitură. Avea vreun rost? Ei, cu teatrul, însă, .se
schimbă povestea !
— Dacă cîştig, numai jumătate din bani vor fi ai mei. Jumătate
trebuie să-i dau domnului cel bătrîn — spuse el.
— Cui? Boşorogului ăluia? întrebă Gimesi.
— Nu-i boşorog — făcu Misi, jignit.
— Eh, lasă, nu te supăra; aşa le spun eu la toţi bătrînii! Pentru mine,
bătrîn sau boşorog e totuna! şi Gimesi începu iar să rîdă. Tot nu-i intra în
cap cum putea jucă cineva la loterie! Ei ţi-a dat banii?
— Da.
— Un ban de şase?
— Nu.
— Doi?
— Nu.
— Mai mult?
— Un florin.
— Un florin! încremeni Gimesi. Măi, frate, şi un florin de-ai cîştiga, tot
ar fi ceva! Apoi începu iar să rîdă. Eu n-am avut în viaţa mea un florin al
meu, să fac ce mă taie capul cu el, că bunica nu-mi dă nici măcar doi
creiţari!...
— Eu am douăzeci şi opt de creiţari...
— Douăzeci şi opt ?
— Adică douăzeci şi unu, că am dat cinci pe fraht, şi doi pentru
scrisoare.
 — Dacă aş avea eu douăzeci de bănuţi, aş lua şase plăcinte cu cremă!
Una ţi-aş da-o ţie, una lui Orczy, una lui Tannenbaum, una bunicăi şi două
le-aş mînca eu.
Rîseră o grămadă de vreme.
— Orczy a cîştigat un album istoric maghiar...
— L-a cîştigat?
— Da! A scris un articol despre vacanţă — „Distracţii de vară" — şi i l-
au tipărit la Forgó-báci, în „Gazeta celor mici“. De-aia i l-au dat.
— I l-au tipărit?
— Da.
— Au tipărit ce-a scris Orczy?
— Da.
Gimesi începu să chicotească, şi tot chicoti pînă fu cît pe ce să se
înece.
— I-au tipărit şi greşelile de ortografie ? întrebă el.
— Pe alea i le-a corectat frate-su — spuse Nyilas.
— Care, lunganul ăla ?
— Da... El a scris lucrarea... Adică Orczy. Dar frate-său a mai adăugat
cîte ceva şi i-a corectat-o...
Gimesi se uită la Nyilas bănuitor.
— Te pricepi!
— La ce? întrebă Nyilas, roşind tot.
Îşi dăduse seama că nu trebuia să vorbească aşa cum vorbise.
— La încondeiat!
Nyilas tăcu.
— Tare-aş vrea să ştiu ce-ai să povesteşti despre noi, cînd vei pleca de
aici! spuse Gimesi, dînd clin cap.
Misi se făcu roşu ca focul şi simţi cum tot sîngele îi năvăleşte în
inimă. Se aşeză ameţit pe scaun şi se uită desperat la Gimesi. Acesta băgă
imediat de seamă cît era de îngrozit.
— Din partea mea, poţi să spui ce pofteşti! şi ridică din umeri.
Lui Misi îi venea să strige, să ţipe: „Nu! Despre tine n-aş putea spune
nimic rău, chiar de m-ar tăia bucăţele, pentru că pe tine te iubesc!” Dar nu
izbuti să rostească decît:
— Asta-i părerea ta despre mine ?
Urmă o tăcere chinuitoare.
Stătu mult timp lîngă masa la care Gimesi îşi vedea mai departe de
vopselele lui.
— De unde ştii toate astea? mormăi Gimesi înfundat.
Misi se uita pe geam. Prichiciul ferestrei era foarte, foarte jos, şi se
vedea bine în stradă.
Îi venea să-l înfrunte, să-i spună că născocise totul, ori că aruncase
doar aşa, o vorbă, dar nu fu în stare să mintă. Nu putea să mintă!
 — E o născocire de-a ta?
Scutură din cap că nu.
— Hai, spune, nu mă supăra! Nu mă scoate din sărite, că acum te
boxez în burtă ca adineauri!
Nyilas puse capul pe masă şi izbucni în plîns.
— Şi adineauri tot pe mine ai dat vina...
Gimesi se tulbură, învîrti ce învîrti pensula în mînă, apoi o băgă în
gură, mînjindu-se cu carmin pe buze.
— Mare prost mai eşti! spuse el, şi ochii îi scînteiară.
— Te-am vorbit eu vreodată de rău? Sau m-ai vorbit tu pe mine
vreodată de rău?
— Dar pe Orczy nu l-ai vorbit?
— La el m-am dus că n-aveam încotro! Trebuia să mă duc, că aşa mi-
a poruncit domnul profesor Gyéres, care le-a spus şi părinţilor lui că am să
mă duc. Părinţii lui au vrut să mă vadă doar ca să rîdă de mine şi mi-au
îndesat în buzunar cozonac ca unui copil mic... De-aia am şi plecat, şi n-am
să mă mai duc acolo niciodată!
Gimesi îl privi mirat, cum o privise adineauri pe bunică-sa. Pe urmă
se apucă din nou de pictat.
— N-ai decît să plîngi, că mie puţin îmi pasă! spuse el, dar lăsă jos
pensula şi, mînjit pe buze cum era, se duse, luă cana, îi turnă un pahar cu
apă şi i-l întinse: Na, bea!
Nyilas fa uimit: la atîta bunătate nu se aşteptase! Nimeni nu fusese
pînă acum aşa de bun cu el. Bău.
— Spală-te pe ochi, că, dacă vine bunica, te înghite!
Nyilas îşi muie un deget în apă şi se şterse, Abia după aceea ridică
ochii spre prietenul lui. Îi văzu buzele. Ţinuse pensula plină de vopsea în
gură şi îşi mînjise un colţ al buzelor. Izbucni în rîs.
— Spală-te şi tu!
— De ce?
— De-ai şti ce-ai pe gură!
Gimesi se duse şi se privi în oglindă.
— Tii, ce mutră am!
Se întoarse la masă şi, muind pensula în alt godet, îşi mînji celălalt
colţ al gurii cu verde.
— Acum arăt mai bine, nu? şi începu să sară ca o paiaţă, în timp ce
amîndoi se prăpădeau de rîs.
Misi se potoli însă repede: se întuneca şi trebuia să se ducă să-i
citească bătrînului.
A doua zi, la şcoală, la ora de maghiară, chicotiră: se împărţiseră
tezele, şi Orczy, care luase numai doi, se simţise jignit şi aruncase cît colo
caietul, de parcă nu ar fi fost al lui.
În vremea aceea se vorbea deseori de avertismente. Pe Misi,
avertismentele astea nu-l interesau. Află însă că la A începuseră să se dea,
ca de obicei, mai devreme şi băieţii veniseră într-o zi cu vestea că
Böszörményi se-nvîrtise de avertisment la două obiecte.
Cînd află lucrul ăsta, simţi în sufletul lui o undă de mulţumire. Nu-i
părea rău de loc că Böszörményi primise avertisment. Aşa-i trebuia! Îi era
necaz pe el din pricina briceagului. Ce ciudat! Uitase cu totul cu ce-i greşise
Böszörményi, uitase toate cîte fuseseră între ei, dar de cîte ori îl vedea îşi
aducea aminte de briceagul de după lada cu gunoi şi din pricina asta nu era
în stare nici să-i vorbească, nici să lege prietenie cu el, nici să-l ierte. Deşi
de cînd cîştiga bani, Böszörményi — care tot nu primise de acasă nici
pachet, nici gologani — umbla cu limba scoasă după el, doar-doar l-o trata
cu ceva de la precupeaţă! Asta în ciuda faptului că el era la B! Pentru că cei
de la A şi peste treizeci de ani aveau să vorbească cu cei de la B cam în felul
acesta: „Cum dracu’ ai putut, frate, să nimereşti la B?“
Sosi ziua cînd se împărţiră şi la ei avertismentele. Celor care stăteau
în oraş li se dădură în mînă, să vină cu ele iscălite de părinţi, iar celor de
prin alte locuri li se citiră doar numele. Avertismentele li se trimiteau acasă,
prin poştă.
Cîteva clipe avu şi el o strîngere de inimă. Pînă atunci nu se gîndise
niciodată că ar putea fi şi el avertizat să aibă grijă că stă prost la anumite
materii, dar auzind şi numele unora care într-a-ntîi fuseseră buni la
învăţătură, simţi un fior şi-şi aminti cîte nu ştia. Gerundivele, de pildă. Nici
pînă în ziua aceea nu ajunsese să le înţeleagă!...
Slavă Domnului, numele lui nu fu pomenit...
Peste trei-patru zile însă, la ora de latină, observă ceva care-l nelinişti.
Domnul profesor Gyéres avea obiceiul ca, de cîte ori trecea pe lîngă
Orczy, să-l mîngîie pe cap. Acum, însă, se uitase în cîteva rînduri şi la el!
Nu-i prea plăcuse lui niciodată că domnul profesor se poartă altfel cu
Orczy decît cu ceilalţi elevi, dar de cînd aflase că e prieten cu părinţii lui, se
mira chiar de ce nu e mai prietenos. Socotea jignitoare strădania
profesorului de a vorbi cu Orczy aşa cum vorbea şi cu ceilalţi băieţi, cînd
acasă la el era sigur că îi zicea Bebişor. Şi dacă acolo îi spunea Bebişor, de
ce în clasă îl striga Orczy?
După părerea lui, nu puteai să te porţi în două feluri cu oamenii! Ori
eşti prieten cu cineva, şi atunci eşti aşa în orice împrejurare, ori nu! Dacă
unchiu-său, Géza, ar fi fost din întîmplare profesor la Debreţin, şi l-ar fi
avut elev, i-ar fi zis oare Nyilas?
Da, desigur, înţelegea că profesorul trebuie să fie mai prietenos cu
Orczy decît cu ceilalţi băieţi. Dar putea fi prietenos şi cu el, fiindcă şi el
fusese pe la Orczy... Dar atunci să fie prietenos şi cu Gimesi — pentru că îi e
ca un frate — şi cu K. Sánta, care e cel mai bun la învăţătură...
Iată la ce se gîndea, cînd, spre sfîrşitul orei, îl auzi pe profesor
spunînd :
 — Nyilas !
Se ridică în picioare îngrozit. Nu fusese atent şi habar n-avea despre
ce se vorbise în clasă!
— Să vii după oră la cancelarie...
Rămase un timp în picioare, dar cum profesorul nu mai spuse nimic,
se aşeză la loc. Prin clasă trecu un murmur: şuşoteau băieţii, cu ochii la el.
Atunci, pentru prima oară, băgă şi el de seamă clasa. Pînă atunci fusese
oarecum prieten cu cei doi băieţi de lîngă el şi — ceva mai puţin — cu
ceilalţi doi care mai erau în bancă. I se păruse că nu sînt decît ei cinci acolo.
Banca lui se afla chiar lîngă uşă. Cum intra, se şi aşeza. Clasa n-o prea lua
în seamă, cum nu iei în seamă ierburile şi tufele în luncă.
Cînd sună, alergă după profesor cu inima strînsă. În graba lui, nu-şi
luă nici pălăria, nici paltonul. Trebui însă să aştepte mult în anticameră.
Nu-i era gîndul decît la avertisment şi inima i se făcuse cît un purice.
De teamă, îl apucă un fel de ameţeală: poate că îl şi înştiinţaseră pe taică-
său... Sta prost la învăţătură... Of, Doamne... Acuma au să-l mute şi din
banca întîi... Au să-l pună undeva în fund... N-o să mai stea nici lîngă
Orczy, nici cu Gimesi n-o să mai fie prieten... La Orczy, nu-l poftiseră fiindcă
avea suflet bun, ori pentru felul lui de a fi, ci numai din cauza notelor.
Acum, nici bunica lui Gimesi nu-i va mai da voie nepotului ei să fie prieten
cu un elev slab la învăţătură!
Simţea că i se face o cumplită nedreptate, i se părea că-l ajunsese cel
mai mare necaz. Se vedea alungat de pe locul al doilea! Toată cinstea de care
se bucurase pînă acum nu i se făcuse lui, ci locului pe care îl avea în bancă.
Celorlalţi le era totuna cine-l ocupa. Cel care avea notele cele mai bune se
bucura de internat gratuit, de masă gratuită, de bursă, de o atenţie specială
din partea şefului de cameră, de atenţia profesorilor şi de stima domnului
Nagy. Lui i se făcea rost de lectură la un domn bătrîn... Cînd ajunse cu
gîndul la domnul Pósalaky, simţi că-i sfîrtecă inima un ţipăt deznădăjduit:
se agăţa desperat de locul pe care-l ocupa!
Aştepta în anticameră cuprins de ameţeală. Era galben la faţă, iar
inima îi zvîcnea puternic. De cîte ori se deschidea uşa cancelariei, îi vedea
pe domnul profesor Gyéres, îmbrăcat în costumul lui elegant, de culoare
deschisă. Fuma fie stînd locului, fie plimbîndu-se şi discutînd atent cu
cineva, puţin aplecat înainte. Nici gînd să vină la el!
Era şi firesc! Ce atenţie merita oare un elev care nu mai învăţa bine,
care ajunsese coada cozii şi căruia i se dau avertismente!
Apăru domnul profesor Báthori, îmbrăcat într-o jachetă de culoare
închisă, strînsă pe corp, şi-l întrebă:
— Tu pe cine aştepţi?
Auzindu-i glasul aspru, se uită în sus speriat şi buzele începură să-i
tremure.
— Pe domnul profesor Gyéres — izbuti el să îngaime, într-un tîrzîu.
 Domnul Báthori nu spuse nimic. Intră în cancelaria profesorilor.
De atîta ameţeală, cît pe ce să-i vină rău. Noroc că-l trezise glasul
hotărît al profesorului! Se gîndi la taică-său şi-şi făcu socoteala că el nu s-ar
speria, zău, nici de o primejdie mai mare! Dacă-i avertisment, avertisment
să fie! Se îndîrji: dacă-i ultimul în clasă, las’ să fie. Nu-i pasă! El tot atît o să
ştie, sau n-o să ştie, cît ştiuse şi pînă acum, indiferent al cîtelea va fi. Şi
dacă i-or lua stipendiul, o să plece acasă şi se va duce la prăşit sfecla...
Oftă adînc, cu amar; cu un an în urmă, mersese odată la prăşit, dar
leşinase. E drept că leşinul lui nu prea fusese leşin adevărat. Îi venise doar
ameţeală, dar lui îi păruse bine că putea să ameţească, să se facă alb ca
varul la faţă şi să aibă pe tot trupul numai broboane de sudoare. Ca să vadă
ai lui că nu se preface, că trebuie să-l trimită la liceu, la Debreţin, fiindcă
acasă n-o să se aleagă nimic de el.
Domnul profesor Gyéres ieşi din cancelarie cu ţigara între degete, se
opri vesel în faţa lui şi, aplecîndu-se, spuse:
— Măi Nyilas...
Duse ţigara la gură şi trase o dată adînc fumul în piept. Hainele şi
ţigara lui aveau un miros plăcut, şi Nyilas, ridicînd ochii spre el, se strădui
să fie cît se poate de atent şi de politicos.
— Ia spune, n-ai vrea tu să meditezi un copil?
Ce putea să răspundă, cînd totul începu să se învîrtească în jurul lui
şi i se părea că stă să zboare? Toată îngrijorarea i se risipise ca o ceaţă.
Acum stătea drept, ţeapăn, dar tăcut.
După un timp, dădu din cap că primeşte.
— Uite despre ce e vorba: să-l pregăteşti la latină şi matematică,
miercurea şi sîmbăta după-amiază, pe ştrengarul ăla de Dorogi...
— Bine.
— A venit la mine soră-sa... Sînt oameni săraci, dar de familie bună...
neam mare... Şi broscoiul ăla de băiat pierde vremea de pomană!... Nu-i în
stare măcar să fie atent...
— Da.
Profesorul se opri şi privi spre uşa direcţiei, pe care ieşise cineva.
— Bine! Vorbeşte cu el şi du-te la ei chiar azi după-masă.
— Da.
— Aşa... O să-ţi dea doi florini pe lună...
Profesorul se întoarse şi intră în cancelarie.
Misi părăsi repede locul interogatoriului, locul acela atît de
înfricoşător, încît ori de cîte ori trecea pe acolo începeau să-i tremure
picioarele.
În clasă, băieţii îl aşteptau curioşi. Se aşeză repede la locul lui, abia
putîndu-şi stăpîni emoţia.
— Ei, ce e? întrebă Gimesi.
— A zis domnul profesor că trebuie să-l meditez pe Dorogi...
 Barta, care stătea în banca din spate, se ridică în picioare şi se aplecă
spre el. Veni şi Tannenbaum.
— Ai să dai meditaţii?
— Da. Aşa mi-a poruncit domnul profesor...
— Şi cît îţi plătesc? întrebă Tannenbaum.
— Doi florini.
— Doi florini?
— Da.
— O să te îmbogăţeşti, fîrtate — zise Gimesi. Cîştigi acum cinci florni
pe lună!
Tannenbaum spuse, serios:
— Cam puţin, doi florini...
— În fiecare zi ? întrebă din spate Varga János.
— Doar de două ori pe săptămînă, miercurea şi sîmbăta după-amiază.
— Atunci e destul! fu de părere Varga.
Misi se uită la el. Varga, băieţaşul acesta îmbrăcat în haine curate, de
fel din Kállósemlyén, care îi povestise că au casă de piatră, făcea tot felul de
negustorii: schimba nasturi pe bile, şocolată pe tocuri...
Tannenbaum se uită la Varga şi spuse:
— Chiar şi aşa, tot e puţin! De dus, se duce el numai de două ori pe
săptămînă, dar o să-l înveţe carte, şi ce înseamnă doi florini acum, cînd o
vopsea costă cinci creiţari?
Varga răspunse:
— E destul de bine plătit! Eu ştiu un elev dintr-a cincea care capătă
tot doi florini pentru două ore pe săptămînă, deşi e într-a cincea!
— Bine, dar el n-o să-l mediteze două ore, ci două după-amieze!
— Nu poate să-l mediteze mai mult de două ore — spuse Varga înfocat
— fiindcă la cinci trebuie să fie la citit, aşa că dacă pleacă îndată după-
masă, ajunge acolo la două! Nu poate sta decît pînă la patru, nu mai mult!
— Asta înseamnă patru ore! spuse Tannenbaum.
— Are dreptate! zise Barta Imre, cel mai voinic băiat din clasă.
Tannenbaum are dreptate!
Se mai băgară în vorbă vreo trei băieţi. Orczy se îmbrăcă. Aveau ora
de canto şi el, fiind catolic, nu rămînea la lecţie. Spuse doar în treacăt:
— Dacă aş cîştiga eu, prin propriile mele puteri, doi florini, aş primi
cadou de la tata o iapă de o sută de florini!
Şi, rîzînd cu poftă, îşi văzu de drum.
Rîsese tare, e drept, dar fără răutate, aşa că nimeni nu i-o luă în
nume de rău. Ce era el de vină dacă erau aşa de bogaţi?
Dar Misi tăcea. Se simţea obosit, istovit. Nu-şi mai dădea seama de
nimic. Nu ştia dacă doi florini e puţin sau mult, dacă o să aibă timp sau nu,
dacă o să fie în stare sau nu. Atîta ştia, că era obosit, frînt de obosit, şi cel
mai bun lucru pe care-l avea de făcut era să se culce, dacă nu voia să leşine
acolo, la oră...
Domnul profesor Csoknyai, profesorul de muzică, intră în clasă.
Băieţii se ridicară în picioare şi fiecare dădu fuga la locul lui, căci se
adunaseră în jurul lui Misi încă vreo patru bănci.
După ce se aşezară, Misi întoarse capul şi-l căută din ochi pe Dorogi
Sándor. La el nici nu se gîndise. Îl cunoştea foarte puţin. Ştia că stă în fund
de tot, dar nu-l văzu. Poate că nici nu-l recunoştea!
— Mă, care-i Dorogi?
Gimesi întoarse capul:
— Blegul ăla?
Profitînd de un moment în care profesorul se întoarse cu spatele la ei,
se ridică pe jumătate şi-l căută din ochi.
— Uite-l colo, lîngă fereastră! Blegul ăla din penultima bancă!
Acum îl recunoscu şi el. Da! Dăduse odată un răspuns foarte ciudat la
geografie. Profesorul îi spusese: „Hai, încearcă de răspunde cel puţin la o
singură întrebare bine: unde se află Clujul?“ Şi el răspunsese că în Africa!
Dar acum i se părea un băieţaş cumsecade şi la locul lui, mai ales că
şedea la fereastră.
— Nu-i bleg!
— Ba e bleg — şopti, arţăgos, Gimesi. Toţi care stau în fundul clasei
sînt blegi!
Se termină cu ascultatul şi se trecu la o lecţie nouă. Profesorul de
muzică era tare ciudat, cel mai ciudat dintre toţi profesorii. Parcă nici nu era
profesor! Se purta ca un musafir. Era foarte politicos, spunea mereu: „Vă
rog, vă rog”. Adică nu „vă rog”, ci „vă log”, pentru că era cam peltic.
La obiectul lui, Misi nu înţelegea nimic. Nu fusese niciodată în stare
să înveţe notele. La un singur lucru se pricepea: să facă cheia sol. Nimeni n-
o făcea mai frumos ca el. Ştia să cînte şi cîteva solfegii. Parcă erau o
melodie! Mi, fa, mi, re — fa, mi, re, do! — re, re, sol, fa — mi, mi, re, do — fa,
mi, re, do — tam... Tam-ul îi plăcea grozav, dar tot nu ştia ce înseamnă.
— Tăcele, vă log! Tăcele, vă log, vă looog... — spuse măruntul şi
roşcatul domn profesor Csoknyai şi le curmă discuţia.
Apoi începu să le vorbească despre gamă. Parcă despre gamă... De
altfel, nu era nici o ruşine că nu înţelegea ce spune, fiindcă nimeni din clasă
nu înţelegea. Orczy, fireşte, rîdea de ei cînd se plîngeau că e greu, fiindcă
Orczy ştia să cînte la pian şi pentru el notele erau un fleac.
Îi plăcea mai degrabă cînd cîntau cîntece bisericeşti, psalmi. Ştia
mulţi, mai mulţi ca oricare alt băiat, fiindcă ei, la şcoala din sat, în afară de
cînt nu prea făcuseră altceva.
Ştia însă că nu are „ureche” şi asta o întristase totdeauna pe maică-
sa, fiindcă ea, sărăcuţa, cînta ca o privighetoare. Tată-său, barem, era cel
mai bun cîntăreţ din sat. Oriunde s-ar fi aflat, duminica se ducea la
biserică, şi cînd începea el să-şi dea drumul la voce, tremurau ferestrele!
 Învăţase să cînte puţin şi altfel de cîntece, cînd mîna caii la moara
Droftii, moară mare, cu acoperiş de paie. Măcina grîul cu un cal de
împrumut, pe care-l îndemna cu un bici mic. Se aşeza pe roata orizontală —
din cale afară de mare — şi rămînea singur-singurel toată după-amiaza.
Acolo, în huruitul monoton al morii, începea să cînte. Nici el nu ştia cum,
dar găsea deodată melodia. Sta visător pe spiţele lungi ale roţii, calul,
somnoros, se tot învîrtea, vrăbiile ciripeau şi el cînta:

Pe Balatonul în valuri
Trece în luntre pescarul,
Năvodul — norocul,
Iar pe el iubita
Părăsitu-l-a, părăsit, sărmanul!

Îşi adusese aminte de melodie aşa, din întîmplare, şi se bucurase atît

de mult, că pînă seara tîrzîu, cînd a oprit moara şi a deshămat calul, a
cîntat-o într-una.
Tot pe atunci ridicase tată-său în ogradă o şură nouă. Într-o seară de
vară frumoasă, după ce au pus căpriorii şi i-au prins în leaţuri, s-a urcat
colo sus, la înălţime, şi a început să cînte:

Trei culori se-mbină-n steagul unguresc,

Toate trei, da, toate trei în cinste strălucesc.
Ungur îţi arată că eşti, toate,
De eşti ungur, luptă pentru libertate!
Ungur îţi arată că eşti, toate,
De eşti ungur, luptă pentru libertate!

Maică-sa l-a ascultat ce l-a ascultat, apoi deodată a prins a bate din
palme.
— Ia te uită, copilul ăsta ştie să cînte!
Apoi l-a chemat jos şi l-a sărutat.
Dar nici azi nu era prea sigur pe ce cînta. Mai ales aceste doimi,
optimi şi şaisprezecimi! Nu le putea înţelege, şi pace! Notele i se păreau un
scris chinezesc, cu neputinţă de priceput sau de ţinut minte. La proba de
cînt însă, spre marea lui mîndrie, profesorul îl alesese altist pentru cor. El
cînta cel mai gros din toată clasa. În cor însă zbierau vreo şaizeci de băieţi,
aşa că mai ajuta şi el cu cîte un sunet. Ar fi vrut sărmanul domn profesor
Csoknyai să-l ajute — ştia că are numai note foarte bune — dar oricît de
multă bunăvoinţă ar fi avut, nu putea decît cel mult să-i dea nota unu. Să-l
facă să simtă muzica, însă, îi era cu neputinţă.
Doar către sfîrşitul orei îşi dădu Misi seama că nu se va putea duce în
ziua aceea la Dorogi. Trebuia să se ducă întîi la masă, la două începeau din
nou cursurile, şi după aceea nu le mai era îngăduit să iasă din colegiu.
 La douăsprezece, văzînd că Dorogi e gata să plece înaintea lui, îl
strigă:
— Dorogi!
— Dorogi! Dorogi! strigă şi Varga.
Şi se întruni din nou un adevărat consiliu şcolar. Cîţiva băieţi, cu
paltoane pe ei, gata de plecare, hotărîră de comun acord că Misi nu se va
putea duce decît miercuri după-amiază la el.
Dorogi se fîstîci tot şi abia putu vorbi cu Misi.
Şi Misi era emoţionat. Îl cuprinsese un simţămînt ciudat. Nu înţelegea
cum va fi cu putinţă să înveţe el carte pe cineva!

CAPITOLUL AL CINCILEA
în care micul elev intră în viaţa unor familii unde aude şi vede lucruri
care n-au nimic comun cu ceea ce învaţă el la liceu.

Familia Dorogi locuia în încăperile din faţă ale unei case ţărăneşti
ceva mai răsărită. În fund stăteau proprietarii.
Pe dinafară, casa era albă, dată cu var. Pe dinăuntru, însă, fusese
zugrăvită şi părea mai de oraş. Dorogi stătea cu ai lui în două camere, una
în faţă, cu trei ferestre, dintre care două dădeau spre stradă şi a treia spre
curte, şi altă cameră alături, cu două ferestre, care dădeau în cerdac.
Copiii învăţau în camera de la stradă, la o masă mare, ovală. Pînă să
termine ei cu lecţiile, se lăsa seara şi trebuiau să aprindă lampa, pentru că
era pe la sfîrşitul lui noiembrie şi se întuneca devreme.
În casa aceea, Misi văzu o mulţime de persoane, femei înalte şi
voinice, dar trecură două săptămîni şi el tot nu le putea deosebi una de alta.
Nu-i prea plăcea că sînt atîtea femei — trei fete mari! Una dintre ele
mai ales, mezina, bufnea mereu în rîs, şi lui îi era tare nesuferită.
Dorogi — acasă îi ziceau Sanyika — nu ştia nimic. Ortografia era
pentru el un lucru cu totul necunoscut, de tabla înmulţirii habar n-avea, iar
la latină nu ştia nici să citească, aşa că Misi se întreba, deznădăjduit, cum o
să izbutească el oare să-i bage ceva în cap băiatului ăsta.
Cel mai cuminte lucru ar fi fost s-o spună de la început părinţilor sau
domnului profesor, dar pe atunci nici nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Îşi
făcea socoteala că nu i-l dăduseră în grijă ca să-l pîrască, ci ca să-l înveţe.
Bine-bine, dar cum?
Cînd vedea că Sanyika nu ştia ceva, îi punea cîte o întrebare din
urmă; de pildă, dacă nu ştia să conjuge un verb la conjunctiv, îl punea să-i
conjuge la indicativ, iar cînd nu ştia futurum, adică viitorul, îl asculta
prezentul, praesens-ul!
Trecură cîteva zile şi bietul Misi îşi dădu seama că elevul lui nu ştie
nici măcar să deosebească un praesens de un perfectum, adică un prezent
de un trecut. Se apucă atunci să-i explice cele trei timpuri principale ale
acţiunii.
Toate bune şi frumoase, dar mai tîrzîu văzu că nu numai plus-quam-
perfectum nu-l ştie, că nu se uită ca mîţa-n calendar numai la conjugări, ci
că nici măcar declinarea substantivelor n-o cunoaşte! Habar n-avea cum se
împart substantivele după terminaţiile lor! Trebuia aşadar s-o înceapă cu
materia de anul trecut, să înceapă cu prima lecţie... Dacă Sanyika nu era în
stare să traducă nici măcar alauda volat19!... sau rana coaxat20..., deşi asta
fusese prima lecţie din gramatica lui Békési, cu care începuseră în clasa I!
Partea proastă era că în acelaşi timp trebuiau să pregătească şi lecţiile
pe a doua zi, şi repetiţia mergea greu, greu de tot. Cum poate repeta cineva,
care are de învăţat în fiecare zi o lecţie nouă şi care nu ştie ce s-a învăţat cu
un an în urmă?
Ce luptă desperată meditaţia asta! Îl durea gura de cîte întrebări
punea. Avînd darul de a învăţa pe alţii, punea mai bucuros douăzeci de
întrebări decît să spună el o dată de-a gata ceva! Voia să afle totul de la
celălalt!
Pentru asta, însă, nici unul, nici celălalt n-avea nici vreme, nici putere
destulă.
— Ce făceai cînd am învăţat asta? întreba Misi, nervos.
Cînd îi punea întrebarea asta, de obicei Sanyika nu-i răspundea nimic
şi trebuia să-l descoasă, să-i ia un adevărat interogatoriu ca să afle
adevărul. Era curios să ştie cum de nu ţinuse minte nimic, nici măcar dintr-
o lecţie pe care domnul profesor o explicase cu o deosebită grijă şi făcuse la
urmă şi exerciţii cu ei!
— Totuşi, să-mi spui ce făceai cînd ni s-a explicat cutare sau cutare
lucru!
Sanyika, storcîndu-şi creierii ca să-şi amintească, bîiguia:
— Atunci?... Păi... tocmai înhămasem patru trăgătoare.
— Ce?
— Patru trăgătoare!
— Ce trăgătoare?
— Stai să vezi! Prinzi patru muşte, le legi cu o aţă şi le pui să are! E
grozav!
Micul meditator îl asculta cu gura căscată.
— Să are?
— Da! Faci o pată mai măricică de cerneală pe o hîrtie, ele trec peste
.ea şi lasă în urmă o brazde!...
Misi rîse, şi micul chiulangiu, prinzînd curaj, adăugă:

19 Ciocîrlia zboară, în limba latină, (n.t.)

20 Broasca orăcăie, în limba latină, (n.t.)
 — În ora de matematică poţi face ceva extraordinar! Ştii ce? Prinzi un
păianjen — găseşti cu duiumul în curtea din dos — îi smulgi picioarele şi
numeri de cîte ori coseşte fiecare dintre ele...
— Dar în ora de geografie?
— În ora de geografie? făcu Sanyika pe spăşitul. La geografie n-ai timp
de joacă. Trebuie să fii atent!
— La ce?
— Să prinzi momentul cînd poţi rîde de moş Naso!
Nyilas rîse, apoi deodată se încruntă şi începu din nou să bată toaca
la urechea surdului, adică să-i toarne în cap lecţia cu pîlnia.
Cu toate astea, Sanyika era un băieţaş bun, drăguţ şi curăţel. La
gimnastică, ce-i drept, stătea cu zece locuri mai departe de el, dar nu părea
mai înalt, fiindcă îşi trăgea capul între umeri, modest, ca să nu se bage de
seamă că e şi el pe lume. Aşa se strecurase din clasa I într-a II-a şi nu avea
acum avertisment chiar la toate materiile.
După vreo două săptămîni, sora lui mijlocie începu să vină la lecţie şi
asta îl cam nelinişti la început pe micul meditator. Nu-i plăcea să audă şi
alţii ce spune el, şi se simţea încurcat. I se părea că i se face un control. Dar
fata nu scotea un cuvinţel măcar. Sta frumos pe scaun şi îşi vedea de
broderia ei.
— Aici e mai multă lumină decît în camera dinspre curte! spuse ea
într-un tîrziu.
O lăsară să vină, dar de atunci Misi vorbi mai încet, nu ca la început,
cînd erau numai ei doi.
Într-o seară însă — era ultima zi a lunii — numai ce o auzi pe fată
spunînd:
— N-am văzut de cînd sînt băiat mai prost ca Sanyika al nostru!
Misi se uită la ea îngrozit.
Fata îşi aplecase însă iar capul asupra lucrului. Îi ardeau obrajii. Era
o fată frumoasă, tare frumoasă. Avea ochi negri, scînteietori, plini de luciri,
şi doi bujori roşii în obrajii albi. Cînd vorbea, i se vedeau dinţii ca
porţelanul. Mai ales ei îi atrăgeau privirile.
Sanyika lăsă ochii în jos, se făcu mic, mic de tot şi-şi ţuguie buzele.
Misi amuţise, atît de frumoasă i se păru fata în ziua aceea.
— Îţi scoate sufletul, prostul ăsta! izbucni sora lui Sanyika. Eu nu l-aş
medita de mi-ar da biserica sfîntului Ştefan din Viena cu aurul ei din vîrf cu
tot!
Şi începu să rîdă. Cînd rîdea, îi străluceau dinţii în lumina lămpii, iar
glasul ei părea ciripitul unei păsărele în colivie.
— Eu, drept să-ţi spun, n-aş avea răbdare! Şi adăugă rîzînd: Nici tabla
înmulţirii n-o ştie!...
Misi roşi foc, ca de obicei, şi se fîstîci şi mai tare ca Sanyika.
— Da... merge cam greu, fiindcă trebuie să înveţe mai întîi ce n-a
învăţat anul trecut! căută el să-l scuze.
— Vrei să spui ce n-a învăţat în şcoala primară! izbucni fata iar în rîs.
— Nu, vedeţi...
Sora lui Sanyika se uită la el zîmbind:
— Unde ai învăţat dumneata să predai?
Micul meditator simţi din nou că îi ard obrajii. Într-adevăr, ce
îndrăzneală pe el să se apuce de o meditaţie ca asta!
— Ştiţi... eu îi ajut doar lui Sanyika să-şi amintească, pentru că ştie şi
el tot atît cît ştiu şi eu, numai că nu-şi aduce aminte!
— Eu n-aş putea să învăţ pe nimeni! spuse fata, netezindu-şi pletele
cu mîna.
Avea părul lung, castaniu închis, adunat tot într-o pieptănătură
înaltă, care-o prindea.
— Dar e atîţ de frumos! şopti Misi, însufleţit.
— Ce? Să-i înveţi pe alţii? întrebă fata uimită, cu un zîmbet pe buze.
— Da!... Eu cred că nu-i bucurie mai mare ca aceea de a învăţa pe
cineva ceva ce nu ştie! Şi nici faptă mai bună!
Se simţi foarte tulburat. Nu era obişnuit să-şi dea părerea şi era
pentru prima oară în viaţa lui cînd mărturisea unui străin ceea ce socotea el
că e bine.
— Eu n-aş putea să-i învăţ pe alţii! spuse iar fata, strîmbînd din gură.
Apoi rîse din nou. Dar nici să mă-nveţe alţii! Cînd eram la Dóczy ştiam tot,
deşi nu puneam niciodată mîna pe carte!
— Unde eraţi? întrebă Misi atent.
Nu ştia ce era Dóczy. Liceu?
— La Dóczy !
— Ce e aia?
— Dóczy? se prăpădi fata de rîs. Nu ştii nici atîta lucru? E şcoala
superioară de fete din strada Kossuth!
Misi se fîstîci şi începu să tremure la gîndul că a spus ceva nelalocul
lui.
Stătură aşa un timp, tăcuţi. Misi nu ştia cum să continue lecţia... Se
sfia. Nu mai îndrăznea să vorbească în faţa fetei...
Sora lui Sanyika spuse din nou:
— N-am mai văzut băiat prost ca Sanyika al nostru!
Sanyi ridică ochii. Misi băgă de seamă că semănau leit cu ochii fetei,
scînteietori, negri, cu gene lungi...
— Pro-ost! o maimuţări Sanyi, lungind cuvîntul. Mai bine nu ţi-ai
cumpăra evantaie japoneze!
Fata se făcu roşie ca purpura, mai-mai să-i crape obrazul de ruşine.
Misi, care rămăsese cu ochii la ea, observă asta îndată. Şi mai băgă de
seamă că timp de cîteva clipe sora lui Sanyika nu putu scoate o vorbă.
— La asta se pricepe, obraznicul! Cînd e vorba să fie bădăran, nu-i
prost!...
Cearta dintre cei doi îl punea într-o situaţie foarte neplăcută. Mirat, se
uită dojenitor la Sanyika.
— Şaizeci de creiţari... — mormăi Sanyika înţepător.
Cînd auzi asta, fata îşi pierdu şi bruma de cumpăt ce-i mai rămăsese.
— Ia te uită! Atît mai lipsea, ca un mucos ca tine să mă critice!
— Mucoasă eşti tu, aşa s-o ştii! Şterge-ţi nasul!
— Am să ţi-l şterg eu pe al tău, obraznicule! strigă fata şi sări în
picioare. Ia te uită la el! Mai bine ai învăţa cît face şapte ori opt! Golanule!
Aşa vorbeşti cu mine?!
Misi îşi pierduse capul de tot. Ceartă ca asta nu mai pomenise între
fraţi... decît poate acasă, între el şi fraţii lui mai mici. Dar asta nu era
totuna. Şi-apoi parcă se poate compara? Acasă era acasă, şi-apoi ei erau
băieţi şi...
Dar chiar în clipa aceea se deschise uşa şi fata mai mare, îmbrăcată
toată în negru, intră ca o furie, aruncînd priviri ucigătoare. Auzise din
camera vecină că Bella întrerupsese meditaţia, şi aştepta, tot nădăjduind că
o să termine odată.
Cum o văzu, Sanyika începu să ţipe şi să se vaite:
— Nu mă lasă să învăţ! Ce-o fi căutînd aici cînd am de învăţat?
Fata cea mare — fata bătrînă — tăbărî cu gura pe soră-sa:
— Te poftesc să ieşi afară!
Glasul îi era tăios ca un cuţit.
— Nu ne lasă de loc în pace! i se plînse cu viclenie Sanyika.
— Minte de-ngheaţă apele! se apără fata.
— Pînă acum nu ne-a întrerupt niciodată... — căută Misi s-o apere.
— A spus că-s prost! o pîrî Sanyika, bombănind.
Fata bătrînă, vrînd să liniştească lucrurile, rosti blînd:
— Nu fi nici tu atît de sensibil, Sanyika! Vezi-ţi mai bine de
învăţătură, dragul meu, ca să capeţi note bune!
— Dacă nu mă lasă!
— Cum să nu te lase? Cum să nu te lase? Aş vrea să văd şi eu cum
nu te lasă cineva să înveţi.
Bella îşi, aduna, bosumflată, lucrurile.
— Ce copil obraznic! I-auzi! Că nu-l las să înveţe! Mi se făcuse milă
văzînd cît trebuie să se chinuie omul cu el! Da, să se chinuie, pentru că
idiotul ăsta nu ştie nici cît fac şapte ori opt!
— Dacă-l enervezi, sigur că n-o să ştie niciodată!
— Mereu ne întrerupe!...
— Ei, lasă, că am s-o rog pe Bella să nu mai vie aici cînd vă faceţi
lecţiile! Nu-i aşa, dragă Nyilas?
Lui Nyilas, dragul, i-ar fi plăcut însă ca Belia să rămînă în cameră.
Acum începuse să-i pară rău că n-o s-o mai vadă, deoarece era într-adevăr
atît de frumoasă, mai ales pe lîngă soră-sa mai mare, care era o slabătură
sprîncenată.
— Eu nu-l stînjenesc cu nimic! După mine, n-are decît să înveţe, dar
nu vrea! spuse Bella.
— Lasă — o dojeni fata bătrînă — că şi tu eşti de vină. Dacă te-ai
ocupa din cînd în cînd de el, ar fi cu totul alta situaţia băiatului!
— Mai bine mă spînzur! răspunse Bella, mînioasă. Parcă te poţi ocupa
de ăsta!
— Trebuie!... zise neînduplecată cealaltă. Şi după cîteva clipe, adăugă:
Trebuie să înveţe!... El e băiat... Pentru el învăţătura e totul. Numai prin ea
va căpăta slujbă, numai prin ea îşi va asigura pîinea şi viitorul...
Misi se uită speriat la ea. I se părea că fata aceea bătrînă i se
adresează şi lui, şi lui vroia să-i dea o lecţie. Pînă atunci nu se gîndise
niciodată că el poate să ajungă cineva, om serios, să se plimbe cu ciubucul
în gură pe stradă... Dar că pentru asta trebuie să înveţe ablativul absolut...
Ca să vină sluga şi să-i spună: domnule, vă rog, a fătat scroafa... sau ca să
pornească agale spre birou, îmbrăcat în haine negre... Nu-i trecuse niciodată
prin minte că toate lecţiile pe care le făcea zi de zi nu erau decît un şir lung
de piedici de învins, ca la urmă să ajungă într-o slujbă domnească, bună,
tihnită... De s-ar fi gîndit la asta, toată învăţătura i s-ar fi părut nesuferită...
De asta să înveţi fracţiile?... Nu pentru că sînt interesante?... Misi căutase
întotdeauna să-l convingă pe Dorogi că trebuie să înveţe, folosind
argumentul pe care i-l adusese şi lui unchiu-său, Géza, care spunea
întotdeauna că... dar, ciudat... Fără îndoială că unchiul Géza avea
dreptate... dar totuşi, ce ciudat!...
Fata bătrînă se întoarse spre Misi ca spre un judecător care, asistînd
la vrajba lor familială, îşi şi formase părerea sa şi spuse dîrz, repede şi cu
patos, de parcă ar fi ţinut un discurs:
— Să nu crezi mata, drăguţă, că noi am fost întotdeauna atît de
săraci. Nici azi nu sîntem, slavă Domnului, chiar aşa cum s-ar părea. Şi
adăugă la fel de înflăcărat: Dar nu face nimic! Copilul ăsta mai poate ajunge
la bunăstarea noastră de altădată! Eu mi-am încheiat socotelile cu viaţa! Eu
am să rămîn doar slugă, sluga fraţilor mei ! Uită-te la mîinile mele, sînt roşii,
aspre şi crăpate! Priveşte-mi hainele, pantofii. Toate acestea nu mă mai dor
însă, deoarece ştiu că soarta mea e să mă jertfesc: iubita noastră mamă e
bolnavă, iubitul nostru tată e nefericit şi eu am fost nevoită să slugăresc,
pentru că într-o casă sînt totuşi atîtea lucruri de făcut, nu-i aşa... Da,
cineva trebuie să tragă la jug, cineva trebuie să trudească din zori pînă-n
noapte. Ei bine, eu sînt aceea! Casa noastră e şi spital, şi pension. Mama
zace în pat, fetele sînt domnişoare! Numai eu sînt cal de corvoadă! Barem de
m-ar mai ţine puterile! Ţăranii ăştia, făcuţi pentru muncă grea, nu înţeleg,
fireşte! Cred că toţi sînt ca ei. Dar eu nu mai pot de picioare... Dacă aduc de
la piaţă zece kilograme, cad la pat. Ei, dar toate astea n-au nici o
importanţă! Oftă şi arătă spre Sanyika, ca şi cum ar fi fost vorba de-o
izbîndă a ei: Principalul e că am reuşit să mă îngrijesc de educaţia lui... El
poate drege totul, dacă va termina şcoala cu un certificat bun. Şi adăugă cu
amărăciune: Eu? Eu în zadar aş fi învăţat! Mi-era mintea ascuţită ca briciul,
aveam şi voinţă... Cine mă vede azi, nici n-ar crede... Dar la ce mi-ar fi
folosit dacă aş fi învăţat! Ce să ajung? Funcţionară la poştă? Atîta sînt şi
azi!... Ori să fi ajuns ca domnişoarele astea două?... Că pe ele le-am dat la
şcoală!... Mai bine nu le-aş fi dat... Ce folos?... O fată, cu cît învaţă mai
mult, cu atît e răul mai mare, fiindcă îi cresc doar pretenţiile şi-atîta tot!
Altfel nu poate să facă nimic... Ei, dar cu copilul ăsta alta e povestea! Cum
şi-o lua bacalaureatul — şi trebuie să-l ia, oricît de greu i-ar veni — o să
plece la Pesta... În clipa în care îşi va lua bacalaureatul, va fi iar în situaţia
în care a fost familia noastră acum patruzeci de ani! O să fie din nou un
Doroghy de Nagytárkányi şi de Bertóthi, şi o să i se deschidă palatele
tuturor rudelor, cazinourile şi cluburile. Pentru el, universitatea va fi un
fleac! O să aibă bani destui de la „onclii“ 21 şi de la „tantele” lui... Acum,
însă, acum, în ăşti şapte ani, şi el, şi noi trebuie să facem sforţări
supraomeneşti! Ca Cenuşăreasa! Pentru că din sărăcie, numai dacă vrei cu
tot dinadinsul te poţi smulge!... Cu cine să se mărite fetiţa asta, sărăcuţa? Şi
spune acum şi dumneata, se află în tot Debreţinul fată mai frumoasă?... E
sînge de Doroghy şi de Mieskieviczky, dar e condamnată să se veştejească
aici, într-o colibă ţărănească... Ce să fac cu ea? Unde s-o duc? N-are rochii,
n-are pantofi... N-o pot duce măcar la un bal. Dar eu? Parcă eu am fost
vreodată la bal?... S-o mărit?... Cu cine s-o mărit?... Să ajungă o burgheză
oarecare... Să se ducă la piaţă... Da, da, degeaba rîzi, fetiţo! Să vezi cum ai
să mai cari paporniţa de la piaţă!...
Misi rămăsese cu ochii la ele. Se uita mai ales la fata aceea frumoasă
pe care o aştepta un destin cumplit, înfricoşător.
— Copilul ăsta însă? El poate să ia de nevastă o fată din familia
Odescalchi, ori o Eszterházy, o Károlyi! Poate să ia pe cine vrea, pe cine îi
place... Oftă iar adînc şi-şi trecu peste frunte palma roşie: De aceea îi
trebuie un certificat bun... De aceea nu-mi pare rău oricît aş trudi, oricîte
jertfe aş face... Puse mîna pe capul lui Sanyi şi-l mîngîie cu blîndeţe: Învaţă,
băieţaşul meu, învaţă! Învaţă, dragul meu îngeraş, păpuşica mea! Învaţă,
mărgăritărelul meu! Învaţă şi nu te îngriji de nimic altceva, că tu ai să ai
întotdeauna de toate, numai să înveţi! Ai să ai şi haine, şi pantofi, şi caiete,
şi foi de desen, să scrii şi să desenezi cît vei vrea. Învaţă franceza şi pianul,
fă sport, învaţă de toate! Să vezi cu cîtă recunoştinţă ai să te gîndeşti cîndva
la cicălitoarea ta soră... Numai să vrei tu să înveţi... Cum o să te deranjăm
pe tine?... Ferească sfintul!... Nici eu, nici Bella!... Nimeni!... Înţelegi?
Şi blînd, cu o dragoste nespusă, strînse la piept căpşorul frumos al

21 De la cuvîntul francez oncle, care înseamnă „unchi”.

băieţaşului.
În camera cealaltă intră cineva; toţi întoarseră capul spre uşă; se auzi
apoi un glas de bărbat, şi Misi îşi făcu socoteala că trebuie să fie tatăl lor,
deoarece erau toţi tulburaţi.
Fata bătrînă deschise uşa şi în clipa aceea apăru un bărbat uriaş, cu
barbă, îmbrăcat într-o haină de blană.
Misi îl privi înmărmurit. Nu-l mai văzuse pînă atunci, dar i se păru că
are în faţa lui un erou din Galeria Portretelor Istorice. Parcă era Petneházy la
asediul cetăţii Buda, ori Bercsényi Miklós, căpetenie în oastea lui Rákóczi!
Părea ciudat de tot, mai ales la Debreţin, unde era ţara oamenilor bondoci,
voioşi, zîmbitori şi cu mustaţa pomădată.
Se ridică în picioare, respectuos.
Sanyika dădu fuga şi, cu un curaj de necrezut, cu familiaritate chiar,
îi sărută iute mîna, apoi obrajii.
Fetele îl întîmpinară cu „sărut mîna”.
— Micul nostru prieten — făcu fata bătrînă prezentările, — Nyilas
Mihályka, băieţaşul care-şi face lecţiile cu Sanyika.
Tatăl dădu din cap liniştit, zîmbind senin către băiat, apoi se lăsă
moale pe un scaun, lîngă masă, şi, fără să spună nimic, rămase cu privirea
lui plăcută şi veselă pierdută în gol.
— Ţi-a fost frig, tată? îl întrebă fata bătrînă.
Domnul Dorogi nu-i răspunse, deşi buzele i se mişcară sub mustăţile
mari.
— Dă-mi te rog paltonul! spuse Bella şi-i scoase haina mare, căptuşită
cu blană de miel.
Băieţaşul i se căţără pe genunchi.
— La ce înveţi?
Băiatul ridică din umeri.
Tatăl se uită atunci la Misi, care se grăbi să spună:
— Acum învăţăm la matematică. Cele patru operaţii, cu fracţii
ordinare.
Tatăl clipi şi se uită mai stăruitor la Misi:
— Asta?
— Da.
Cu gîndurile aiurea, tatăl răsfoi cu un deget cartea subţire.
— Asta-i tot?... Păi chiar aşa de prost eşti că nici atîta lucru nu poţi
învăţa? spuse el.
Rostise cuvîntul „prost“ ca pe o vorbă de mîngîiere, deşi se vedea că
voia să-şi ocărască fiul, care, ciudat, nu se temea de loc de el, ci îşi vîrîse
capul în barba lui şi i-o netezea cu degetele.
— Dojeneşte-l, tată! spuse Bella tăios. Nici tabla înmulţirii n-o ştie,
atîta-i de prost!
Tatăl nu zise nimic. Misi se temea că dacă o începe să se mişte namila
aceea de om prin casă, se va prăbuşi ceva...
— Prost... Poate nu-i prost... numai leneş... — şi cu zîmbetul lui
ciudat pe faţă, lăsă capul în piept.
— Tată, Bella şi-a cumpărat un evantai japonez de şaizeci de creiţari!
o pîrî Sanyika.
— Ce? mormăi domnul Dorogi.
— Şi mă face prost, fiindcă ţi-am spus!
— Am s-o dau afară, cu evantai cu tot! bombăni tatăl.
— Tacă-ţi gura, că te plesnesc! sări Bella, furioasă.
— Că mi-e şi frică de tine!...
— Vezi c-o-ncasezi!
— Vezi să n-o încasezi tu întîi, de la tata!
Misi înmărmuri.
Mai ciudat era însă altceva: tatăl nu spunea nimic! Nu era nici
supărat, nici revoltat, nici nu rîdea. Privea doar în gol, cu zîmbetul lui cam
forţat, mereu acelaşi.
Să se fi certat ei aşa în faţa tatălui lor, imediat ar fi fost daţi afară pe
uşă! Se mai luau şi ei la harţă, e drept, fiindcă cei mici sînt răi şi nu ascultă
de vorbă... Ba cînd se încăierau, făceau un tărăboi şi mai grozav... Dar asta
se-ntîmpla cînd nu era nimeni străin de faţă. Înaintea părinţilor, ferit-a
sfîntul — nici pîs nu îndrăzneau să zică!
— O să rămînă repetent? întrebă deodată tatăl, pironindu-şi privirile
asupra lui Misi.
Băiatul începu să tremure de frică. I se părea că acum-acum se va
apleca domnul Dorogi peste masă, îl va înşfăca şi-l va rupe în două ca pe o
turtă dulce!
— Nădăjduiesc că nu, Doamne fereşte! izbuti el să îngîne într-un
tîrziu.
— O să-l dăm ucenic la cizmărie! rosti tatăl liniştit.
— O iei prea uşor, tată! se băgă atunci fala bătrînă în vorbă. Mai bine
l-ai lua din scurt şi l-ai scutura o dată cumsecade... Să ştie şi el că-i vorba
de ceva serios... Cine nu-i bătut de mic, n-ajunge om niciodată.
— Pune masa! i-o reteză tatăl.
Asa se încheie discuţia.
În cameră intră, ameţită parcă, o femeie palidă — mama — însoţită de
cea mai mică dintre fete, care rîdea mereu. Ţinea capul în jos, o sprijinea pe
maică-sa şi se prăpădea toată de rîs.
Doamnei Dorogi îi fusese teamă să nu se fi întîrnplat ceva şi se tîrîse
pînă acolo. Cînd se aşeză pe un scaun, lîngă masă, Misi îşi dădu seama că
era albă ca varul şi grozav de slabă.
Fetiţa alergă la uşă şi se rezemă de uşor, chicotind încet. Aşa era ea:
rîdea de orice.
Cîtva timp tăcură cu toţii din pricina mamei: mai tîrzîu însă, fata
bătrînă zise:
— Pentru mine învaţă?....Nu învaţă pentru mine!... (Fetiţa cea mică
izbucni în rîs, dar îşi acoperi repede gura cu mîna.) Învaţă pentru tata?...
Pentru mama?... Învaţă pentru Bella ori pentru Ilike?... (Pe fetiţă o pufni de
data aceasta atît de tare rîsul, că se înecă şi fugi în camera cealaltă.) Pentru
el învaţă; ce învaţă, lui îi foloseşte...
Se făcu din nou tăcere şi mica Ilike, care era o fetiţă de vreo
treisprezece ani, negricioasă, dar cu faţa rumenă, aprinsă, se strecură încet
iar pînă la uşă. Era tare curioasă din fire şi nu voia să scape nici un cuvînt
din ce se vorbea. Mama spuse atunci încet:
— Lui, fireşte!
Fata bătrînă îşi dădu iar drumul:
— Ei, să fi putut eu învăţa! Ştiu că aş fi mîncat cartea! (Rîsul micuţei
Ilike răsună din spate ca gunguritul unei turturele.) Doamne! Acum aş fi
terminat universitatea! (Ilike rîse de data asta în hohote.) Ce-o fi avînd,
Doamne, fata asta de rîde aşa?!... Hei, blestemato, de ce nechezi ? (Ilike rîse
înfundat şi-şi îndesă pumnii în gură.) Tu poţi să înveţi, da! Chiar spuneam
ce nedreptate! O fată poate să atingă stelele cu mintea, dar tot slugă va
rămîne! Asta însă, dacă om izbuti să-l împingem pînă la universitate, ajunge
îndată din nou Doroghy de Nagytárkányi şi de Bertóthi!
Ilike izbucni din nou în rîs şi ieşi, hohotind ascuţit, prin cealaltă
cameră, în curte.
Se făcuse aproape ora cinci. Misi se ridică, salută şi plecă repede.
Afară bătea un vînt puternic, gata- gata să-l ridice pe sus.
Ajunse la domnul cel bătrîn obosit şi distrat. Citi prost. Se gîndea la
tot ce văzuse şi auzise în după-amiaza aceea.
Nu era prea lămurit asupra familiei lui Sanyika. Îi iubea pe toţi, dar
parcă, totuşi, nu-i putea suferi, mai ales pe Sanyi, fireşte, fiindcă nu învăţa.
Doar altă treabă n-avea. Şi-apoi, pentru el învăţa, nu pentru alţii!
Pe fata cea mare o respecta fiindcă avea mîini roşii şi se jertfea.
Totuşi, prea era necruţătoare!
Dar Bella! Dumnezeule, ce fată frumoasă! Parcă era o fată de împărat!
Se mira însă că nimeni n-o lua la palme pe caraghioasa aia mică. Şi cînd
plecase el rîdea! Stătea pe sală şi rîdea. De ce? Poate fiindcă fata cea bătrînă
ar fi terminat pînă acum universitatea... La gîndul ăsta îl umflă şi pe el
rîsul... Îşi aduse aminte de povestea asta în timp ce citea şi abia se putu
stăpîni să nu hohotească... Ce fetiţă proastă!... Mai proastă ca toate
proastele din lume... Şi-i venea şi lui să rîdă de prostia ei.
La plecare — era tocmai treizeci noiembrie — domnul cel bătrîn îi
dădu trei florini, pe care-i pregătise dinainte.
— Mulţumesc frumos — spuse el şi-i băgă în punguţa în care nu mai
avea decît patru creiţari.
În luna aceea nu cheltuise decît doisprezece creiţari. Noroc că nu
trebuise să cumpere nimic! Acum însă avea trei florini! Îi pusese bine, lîngă
loz, în pungă.
Porni spre colegiu jucînd şi sărind fericit. Nu-i mai păsa acum nici de
necazurile familiei Dorogi, nici de vînt, nici de viitor: avea în buzunar trei
florini!
De un singur lucru îi părea rău, că nu-i putea arăta. În dormitor nu
îndrăznea s-o facă, de teamă că va fi pus să-i cheltuiască.
Acum o aştepta bucuros pe Csigai-neni, care trebuia să vină a doua
zi. Ştia să-i va putea plăti banii — un florin şi douăzeci de creiţari — cît
făcea toată socoteala, fiindcă luna trecută îi rămăsese dator şaizeci de
creiţari. Acum putea să vină Csigai-néni!
Îi mai rămîneau bani de buzunar pe luna viitoare un florin şi optzeci.
O să-şi cumpere din ei şi patru vopsele — o să-şi ia una de aur şi una de
argint. Cea de aur costă cincisprezece creiţari, cea de argint, zece. Îşi va lua
un creion şi un bilet de teatru.
A doua zi, întîi decembrie, era duminică.
Decembrie! Ce cuvînt sărbătoresc şi tainic! Vestea parcă un lucru
mare. Decembrie! Era doar luna Crăciunului... Decembrie, Crăciunul,
noaptea Anului nou... Ce cuvinte minunate! Şi ce poezie frumoasă a scris
Petőfi despre Anul nou!
Ar trebui sărbătorite cumva! Ce-ar fi să se ducă în vizită la familia
Török?
Nu mai fusese pe la ei de mult! De cînd avea de lucru, nu le mai
călcase pragul, dar dacă se ducea de sărbători acasă, ai lui aveau să-l
întrebe ce mai fac şi el n-o să ştie ce să le spună.
Cum se sculă de la masă, o şi porni spre strada Nagymester.
Cînd dădu cu ochii de casa cea mare din colţ — era şi ea dată numai
cu var pe dinafară, dar părea mai domnească, mai veche decît celelalte case
ale tîrgoveţilor — îi bătu inima. Ce fericit fusese acum un an, cînd locuise în
casa aceea şi dusese o viaţă de copil neştiutor...
Poarta era tot atît de dărăpănată şi clanţa nu fusese încă dreasă. Nu
se putea închide. Atîrna într-o parte. Treptele erau vopsite tot cu alb, iar
geamlîcul boltit semăna cu o cetate din vechime. Copacii pleşuvi îşi
răşchirau degetele negre şi ţepene spre cer. Nu mai erau înfrunziţi, ca vara
trecută, cînd se jucau pe sub ei fetiţele de la primară. În fundul curţii se
vedea cocina la care se ducea iarnă-vară nenea Török, cu scufia de noapte
tărcată pe cap şi cu luleaua în gură, de-şi hrănea cu porumb mangaliţele. În
primăvară avuseseră purceluşi mici, trandafirii, minunaţi, cu pielea
străvezie. Sugeau, sugeau mereu; ba cîte unul, cînd se sătura de lapte, intra
cu picioare cu tot în troaca din care se hrănea scroafa, şi mînca şi de acolo...
Urcă cele patru trepte ca mînat din urmă. Se întorcea parcă acasă;
inima îi bătea cu putere. De cît timp nu mai fusese, pe la ei! Oare de ce?
Fireşte, acum avea atîta de lucru!... Nu mai era ca anul trecut...
 În bucătărie dădu, ca de obicei, peste Török-néni şi peste domnişoara
Ilonka. Stăteau de vorbă. Aveau întotdeauna atîtea să-şi spună! Bucătăria
mare, încăpătoare, era în acelaşi timp şi odaia de primire. Puseseră în ea un
bufet şi o masă de sufragerie şi stăteau peste zi acolo. Tot acolo luau şi
masa.
— Ia te uită, micul nostru elev! strigă Török-néni şi-şi deschise braţele
mari, puternice, că era o femeie voinică, înaltă, aproape uriaşă.
Bunătatea şi bunăvoinţa ei erau însă şi mai mari, iar faţa îi strălucea
ca luna.
— Doamne, uite cine vine! strigă şi domnişoara Ilonka, o femeiuşcă
mică şi drăguţă, cu totul deosebită de maică-sa.
Şi-l îmbrăţişară, de mai să-l înăbuşe. Îl mîngîiară, îl măsurară de sus
pînă jos, să vadă dacă crescuse, se îngrăşase, slăbise? Török-néni spuse:
— Pielea şi osul! Aşa-i cu nenorocita aia de mîncare de la internat!
Dar domnişoara Ilonka fu de altă părere:
— Ce bine arată copilul ăsta, vînjos, puternic!
— Ei, ce aţi avut azi la masă? întrebară amîndouă deodată.
Erau foarte curioase din fire şi una, şi alta şi nu uitau niciodată să-l
întrebe ce mîncase. În zadar îşi frămînta el însă mintea, că nu era niciodată
în stare să-şi aducă aminte ce mîncase în ziua aceea, dar de fiecare dată îşi
zicea că pe viitor o să-şi noteze ce a avut la masă, ca să le poată spune.
Pentru că aşa sînt copiii: puţin le pasă! Aleargă ca purceii şi, hap! înghit tot,
apoi se îndepărtează de troacă.
Dar mătuşile nu se lăsau, tot trebui să le spună.
— Supă de carne şi colţunaşi!
— I-auzi ! Dar cu carnea ce-au făcut, frate ? Asta-i bună! Nu vă dau
decît zeama?
— Nu! Am avut şi carne cu sos.
— Aşa-a... cu sos? De care?
— De care?... De roşii!
— Păi sigur, ce-o fi crezînd mama — spuse domnişoara Ilonka — că
ăia mai fac şi altfel de sosuri? Aş! Ori sos de ceapă, ori sos de roşii!
— Şi a fost bun?
— Bun.
— Eh, parcă poţi pune preţ pe vorba lui! Tu eşti în stare să mănînci şi
rumeguş! Parcă ştii tu ce e bun... Dar colţunaşii cum au fost?
— Ce?... Colţunaşii?... Cu magiun...
— Sigur, magiun!... Supă de carne, carne cu sos de roşii şi colţunaşi
cu magiun! Parcă sînt ăia în stare să vă dea altceva. Cu magiun mucegăit,
că pentru elevi e bun şi-aşa!
— N-a fost mucegăit, domnişoară Ilonka.
— Parcă ştii tu cum a fost! Tu eşti în stare să crezi că mucegaiul e
zahăr.
 — Nu, domnişoară Ilonka, pîinea, da, e mucegăită... Adică nu
mucegăită, mucedă... şi nici mucedă, numai că miroase a mucegai!
— Sfinte Dumnezeule! În ce hal trebuie să pută a mucegai, dacă şi
ăsta a băgat de seamă!
— Totuşi, vă rog să mă credeţi, Török-néni, că se găteşte foarte bine.
— Ce se găteşte bine aş vrea să ştiu?
— Ei, ce-ţi place ţie mai mult şi mai mult? îl întrebă domnişoara
Ilonka, ciupindu-l de obraz.
— Cel mai mult îmi place meiul cu lapte şi cu zahăr mult.
Bătură amîndouă dezamăgite din palme şi-l lăsară în plata Domnului,
convinse că nu se va alege nimic de el.
— Poftim ce-i place dumnealui! La noi, nici purceii nu s-ar atinge de o
mîncare ca asta! se văită domnişoara Ilonka.
— E bun, zici! Acum şi meiul ţi se pare bun, dar ce vă gătea Török-
néni nu vă plăcea! rosti acră mătuşa.
Băiatul nu mai zise nimic. Îşi dădea el seama că ar cam trebui să
răspundă ceva inteligent şi frumos, dar nu-i trecu nimic prin minte.
— Lasă-l, mamă, nu-l mai necăji! Nu ce mănîncă e o dovadă, ci mutra,
mutrişoara lui! Cum arăta acum un an şi cum arată acum!
De data asta începu să-l căineze ea că a ajuns ca un ogar. Noroc că-i
luă Török-néni apărarea:
— Da’ nici nu arată rău, frate! Slab era el şi acu’ un an! Să-l fi îndopat
cu stafide, şi tot nu prindea pic de carne!
Domnişoara Ilonka rîdea tare frumos — glasul îi era, ca şi anul trecut,
subţirel ca un fir de aţă. Micul elev îşi aminti însă că uneori, cînd taică-său
nu-i putea trimite chiar la întîi ale lunii cei zece florini, nu avea zile bune.
Uneori!... Vorba vine — asta se înlîmpla întotdeauna. La ei nu era ca în
casele funcţionarilor, unde, fie ce-o fi, la zi-ntîi primeşti leafa! Taică-său
trebuia să caute mai întîi de lucru. După aia să lucreze şi numai la sfîrşit să
pună mîna pe bani, dar nu se alegea mai cu nimic, pentru că între timp lua
aconturi pentru hrană şi pentru cele trebuincioase...
— Dar cu şcoala cum merge?
Răspunse domnişoara Ilonka în locul lui:
— Ia te uită la el cum dă din umeri! Parcă nu i se vede pe nas că are
note tot una şi una!
Misi, încurcat, bălmăji ceva.
— Ce-o să se mai bucure unchiul Géza!... Vai, ce-o să se mai
bucure!... Cînd ţi-a scris ultima dată ?
— Nu mi-a mai scris de mult.
Aduceau mereu vorba de unchiul Géza, pentru că şi el stătuse în
gazdă la Török-néni, fusese chiar meditatorul băieţilor, cu care era coleg de
clasă. Şi domnişoara Ilonka se interesa de el mult, mult de tot. Pe el, numai
de dragul unchiului Géza l-au luat anul trecut cu zece florini pe lună —
pensiune completă... Dragostea lor pentru unchiul Géza se răsfrîngea puţin
şi asupra lui...
Era atît de plăcut, atît de bine în după-amiaza aceea acolo în
bucătărie! Török-néni şedea într-un scaun de nuiele cu braţe, făcut de
păstorii din Debreţin — nu-i casă în Debreţin unde să nu se găsească vreo
cîteva — iar el, pe scăunelul lui cel mic, ca altădată.; răspundea la toate
întrebările şi din cînd în cînd rîdea din toată inima, ca nicăieri în altă parte.
Cît de străină i se părea viaţa din internat faţă de cea de aici, şi-apoi
turuitul acela grăbit, obositor, de la domnul Pósalaky, după-amiaza atît de
urîtă din ajun de la familia Dorogi... Aici nu avea nimeni necazuri, aici se
simţea iubit, aici toate erau ca mai-nainte, o mobilă nu se schimbase!
Oamenii din casa asta erau fericiţi şi buni. Aşa ar trebui să trăiască toţi,
întotdeauna. De ce n-or fi trăind aşa?...
— Am un elev — rosti el deodată, pe neaşteptate.
De mult ar fi vrut să le-o spună, dar îi era ruşine să nu creadă că se
laudă.
Cele două femei întoarseră în acelaşi timp capul spre el.
— Ce vorbeşti! se mirară ele, plesnind din palme.
— Are un elev! întări mătuşa.
— Nu degeaba-i nepotul lui Isaák Géza! dădu din cap domnişoara
Ilonka. Îşi împreună degetele mici, delicate şi subţirele ca ghearele de pasăre
şi spuse: Doamne, minunat soi de oameni sînt ăştia! Ce cap au!... La
doisprezece ani are un elev!
— Şi cît ţi se plăteşte? vru mătuşa să ştie.
— Doi florini.
— Ti-ha! exclamă domnişoara Ilonka, vădit liniştită că nu încasa cine
ştie ce mare lucru. E bine!... Tare frumos!... În ziua de azi prind tare bine!...
Doi florini sînt bani frumoşi!... Ce mult trebuie să se bucure un tată care are
asemenea copii!... O-o, ia te uită la el! Să aibă el elevi, mînzocul! Nici nu
îndrăznesc să te tutuiesc... Domnul meditator!... Uite, frate!...
Misi tăcea şi zîmbea fericit. Ar fi vrut chiar să rîdă, dar amintindu-şi
de cîte ori îi spusese Török-néni cu un an în urmă: „Nu te hlizi!”, se strădui
să ţină gura închisă.
În clipa aceea intră în casă Török-báci. Venea din curte; pe cap avea
obişnuita lui bonetă brodată, cu ciucure. Mai încărunţise şi părea mai tăcut.
Pufăia de zor din lulea, dar nici de data asta nu-i ardea tutunul.
— Uite, tată, cine a venit!
— E-he-he-he! chicoti bătrînul. Apoi îşi scoase luleaua din gură, o
ridică în sus, o puse iar la loc şi cu aceeaşi mînă îl mîngîie: Vrednic băiat!
Ţineau mult unul la altul, fiindcă anul trecut făcuseră toată iarna
lecturi împreună, în odaia din mijloc. Török-báci citea romane, el răsfoia
vechea revistă „Din lume şi din ţară“... Ba au şi învăţat împreună. Au citit şi
din Jókai: „Omul cu două coarne” şi „Vechile basme maghiare”. Au jucat şi
şah, de multe ori... Török-báci se purta cu el cu totul altfel decît cu ceilalţi
din casă. Dumnezeu ştie de ce, dar cu ai lui nu vorbea niciodată. Abia de
schimbau cîte o vorbă, dar şi atunci ieşea cu ceartă şi supărare.
— Auzi? îi spuse domnişoara Ilonka, care nu vorbea cu taică-său decît
faţă de străini, şi atunci doar aşa, în treacăt. Ai în faţa dumitale un mic
meditator!
Misi roşi că fusese trădat atît de repede.
— Meditator!.. Are un elev!...
— Vrednic băiat — mai spuse o dată Török-báci, dînd din cap. Apoi îl
întrebă serios: Ţi-e coleg.de clasă?
— Da — răspunse emoţionat Misi.
Simţindu-se dat parcă de gol, i se părea că nu se cuvenea să spună
că-i e meditator, o dată ce-i era coleg...
— Foarte bine! Aşa te pregăteşti mai uşor, şi ţi se fixează mai temeinic
materia în cap.
Era atîta bunăvoinţă şi judecată în spusele lui, încît lui Misi i se păru
deodată că, de fapt, el îi datorează recunoştinţă lui Dorogi, pentru că,
meditîndu-l, repeta într-adevăr materia la latină şi la matematică, obiecte Ia
care se simţea mai puţin sigur pe el. Luă deci hotărîrea să nu mai spună
niciodată că Dorogi îi e elev, ci doar că învaţă împreună.
— Şi capătă pentru asta doi florini! îşi mai informă domnişoara Ilonka
tatăl. Ca să vezi ce copii au alţii! Ai noştri n-au fost în stare să aducă acasă
de cînd sînt ei doi florini!...
Misi îşi dădu deodată seama care e buba. Domnul Antal era o
secătură, domnul Imre — un pierde-vară, şi János — un nepricopsit. Mai
nepricopsit decît toţi ceilalţi la un loc. De altfel, în casa aceea nici nu
pomenea nimeni de el. Într-un an de zile nu dăduse pe acasă decît de două
ori; de cîte ori nu se certau părinţii, bieţii de ei, din cauza lui!
Uitîndu-se la perete, observă, mirat, că nu se mai afla acolo portretul
în cărbune al lui János, un portret mărit, lucrat de un coleg de-al lui. Anul
trecut, Török-báci îl aruncase la bucătărie, spunînd să-l pună pe foc. Oare
unde era acum?
De János îi fusese întotdeauna frică. Una-două, te lua peste picior!
Anul trecut nici nu locuise acasă. El ştie pe unde umblase, că în Debreţin n-
a fost. După cîte aflase, îl izgonise taică-său. Nu-l mai putea suferi.
În bucătărie se lăsase o tăcere apăsătoare. Török-báci scotocea în
cenuşă după un cărbune; îl găsi, îl vîrî în pipa îndesată cu tutun şi,
deodată, ce să vezi? Pe uşă intră János, îmbrăcat ca de casă, cu paltonul
aruncat pe umeri.
Misi, speriat că tocmai atunci îl judecase atît de aspru în mintea lui,
se ridică respectuos în picioare.
— Vino, vino încoace! îl strigă domnişoara Ilonka, făcînd un semn cu
capul spre Misi. E meditator! Apoi adăugă teatral, arătîndu-l cu degetul:
Într-adevăr, demnul nepot al lui Isaák Géza. N-are clecît doisprezece ani şi e
meditator!
János se uită la el şi-l trase zdravăn de păr:
— Să creşti mare, frăţioare! Să-ţi crească urechile!
Lui Misi îi dădură lacrimile. Îl durea capul în locul de unde-l apucase
János. Dar mai tare îl durea umilirea! Avea impresia că fusese pălmuit. Se
sili însă să-şi ascundă amărăciunea, nu cumva cei de faţă să bage de
scamă.
Îi venea să fugă, nu se mai simţea bine acolo. Cine-l pusese să-i
viziteze? Fireşte, dacă ar fi ştiut că domnul János e acasă, ar fi putut ei să-l
aştepte mult şi bine!
— Ia te uită ce bădăran! îşi certa domnişoara Ilonka fratele. Mojicule!
şi îl mîngîie pe Misi pe cap.
Mîngîierea ei îi făcu şi mai rău. De ce puneau toţi mîna pe el? Să-l lase
în pace!
Deodată, hotărît, îşi înghiţi lacrimile. „Ia staţi voi“, îşi zise el.
— Sînt şi lector la un domn bătrîn, orb... Îi citesc cîte o oră pe zi şi
primesc trei florini pe lună.
— Ce-mi auziră urechile!... ţipă domnişoara Ilonka. Ameţesc! Cinci
florini pe lună!... Cu banii ăştia poţi cumpăra doi purcei gata înţărcaţi, şi
dacă faci tovărăşie cu cineva, să-i dai unul, ţi-l îngraşă că poţi să-i trimiţi lui
tat-tău porc de Debreţin să mănînce toţi din el o iarnă întreagă!
Misi se simţi jignit. Taică-său n-avea nevoie să-i cumpere el purcel şi
să-l îngraşe ca să-i hrănească pe cei de-acasă!
— Am să cîştig la loterie! se fuduli el, dar îi fu îndată ruşine şi adăugă:
Bătrînul domn Pósalaky a avut un vis, şi mi-a spus să cumpăr un loz! Dacă
cîştigăm, jumătate din cîştig e al meu.
Domnişoara Ilonka nu prea înţelese despre ce e vorba şi făcu ochii
mari:
— Loterie!... Asta mai lipsea!... Şi ăsta e cu loteria!... Să-ţi fie ruşine!...
Ai ajuns şi tu o haimana!... strigă ea.
János însă rîse:
— Ai buletinul? Ia să-l văd!
Scoase biletul din punguţă şi i-l întinse domnului János. Acesta îl
privi cu ochi de cunoscător şi exclamă:
— Un florin!... Nu e de glumit!... Credeam că n-ai pus decît zece
creiţari.
— Nu, domnule János, că nu eu joc la loterie! se apără băieţaşul,
căruia i-ar fi plăcut să nu fie amestecat în afacerea asta şi care se simţea
tare prost că ajunsese aici; ceea ce îi plăcea lui János dădea totdeauna de
bănuit! La loterie joacă domnul Pósalaky... Eu doar am cumpărat lozul şi-l
ţin la mine, fiindcă el nu vede, şi a zis că jumătate din cîştig o să fie al
meu...
 Dar din felul cum vorbea se vedea că e aproape hotărît să nu
primească banii aceia murdari. Îi era silă de ei. De-o avea norocul să nu
cîştige, ar fi mai bine.
— Care Pósalaky? Ăl de-a fost consilier la primărie?
— Da, acum e orb.
— Ăla o fi.
Nu mai zise nimeni nimic. Femeile tăceau, triste. Simţeau cu toţii că
se înăbuşă; atmosfera era apăsătoare.

CAPITOLUL AL ŞASELEA
în care evenimentul cel mai important e că micul licean descoperă
singura relicvă istorică din Debreţin, cu o vechime de secole. Nu e nici
ruină de cetate, nici palat. Nu e nici de marmură, nici de aramă, ci e o
tufă de mărăcini bătrînă de trei veacuri, care creşte în faţa ferestrei
unei case.

Lunea dimineaţa te duci la şcoală somnoros, obosit. Prima oră ai

latina şi domnul profesor Gyéres, fireşte, n-a venit încă.
— Iscoadele! Iscoadele! strigară băieţii. Să se ducă Orczy în
recunoaştere!
Orczy sări din bancă sprinten ca o căpriţă. Îl bucura marea încredere
pe care i-o arăta clasa. Periat cu grijă, părul lui frumos şi blond lucea ca
aurul. Părea atît de sănătos, atît de curajos şi de voinic, încît Misi, văzîndu-
l, se trezi. Nu se mai simţea deloc moleşit.
De cîte ori întîrzia domnul profesor Gyéres lunea dimineaţa, aveau
obiceiul să trimită iscoade să vadă dacă a ridicat storul de la fereastră ori
nu. Domnul profesor Gyéres locuia chiar lîngă colegiu, în casa bisericii.
De cînd începuse gerul, nu prea se îndemna nimeni să facă treaba
asta, fiindcă trebuia să-şi îmbrace paltonul. In ziua aceea însă, Orczy era
atît de vesel şi de zglobiu, că se oferi să pornească el în recunoaştere.
— Vino şi tu, Nyilas!
Nyilas se sperie:
— Eu?
— Ei, hai, nu fi laş! şi Orczy, rîzînd zgomotos, îşi şi luă paltonul din
cuier.
Misi, speriat, şovăia. Abia se mişcă.
— Ei, nu fi aţîţ de făţarnic ! îl luă Orczy peste picior, şi Misi se aprinse
la faţă.
Sări din bancă, îşi smulse paltonaşul din cuier şi se îmbrăcă. El nu
era nici făţarnic, nici laş, dar ştia că nu aveau voie să facă ce făceau şi că
dacă nu trebuia făcut un lucru... Da, mai citea şi el cîte ceva în taină în loc
să înveţe... dar să pleci din clasă, să stai la pîndă...
Inima îi zvîcneşte tare, prin clasă trece un fel de zumzet, un fel de
sîsîit: toţi rîd, toţi ştiu unde se duc şi-i aprobă. Chiar el simte că în piept îi
bate o inimă de erou. Ca Zrínyi Miklós22 la Szigetvár, cînd a dat năvală din
cetate...
Coridorul lor, coridorul acela neînchipuit de lung, plin de ecouri, era
acum gol. Pe la mijlocul lui trecură pe lîngă statuia lui Petőfi şi Misi aruncă
o privire spre chipul acela mare, minunat, care ţinea în mîna de bronz,
ridicată, un sul de hîrtie. Apoi trebuiră să treacă pe lîngă cancelarie. Cînd
ajunse în dreptul ei, i se făcu inima cît un purice. Dacă ieşea vreun profesor
— poate chiar Moş Răcanu — şi dacă striga la el? Ar fi leşinat pe loc, zău
aşa!
Nu-i văzu însă nimeni. De-acolo fugiră pînă la colţ, unde era I-a A, dar
cînd ajunseră în coridorul care pornea din unghiul clădirii, tresăriră: în faţa
clasei I-a A sta la pîndă un băiat. Se speriară şi ei şi băiatul, ca nişte miei
care au dat unul de altul prin tufe.
Orczy, curajos cum era, alergă mai departe, iar Nyilas, din ce în ce
mai îngrozit, se ţinu după el. Dincolo de I-a A şi de I-a B era o uşă care
dădea de-a dreptul spre dugheana vânzătoarei de turtă dulce. Cînd ieşiră pe
acolo, Nyilas se uită îndărăt şi văzu un profesor gras, cu mustaţa în
furculiţă, ce străbătea grav curtea. Era dirigintele clasei a V-a şi lui Misi îi
era o frică grozavă de el, fiindcă purta un baston noduros ca o bîtă. Spre
norocul lor însă, profesorul nici nu se uită la ei.
Cînd se văzu în stradă, se mai linişti puţin. Apucară spre Catedrală şi,
cînd ajunseră la trotuar, o luară aproape la fugă. Misi se simţea atît de
năucit, că nu mai ştia pe ce lume se află. Să-i fi ieşit în cale domnul profesor
Gyéres în persoană, ar fi intrat cu capul în el. Orczy însă era nemaipomenit.
Rîdea, glumea şi se uita vesel împrejur, ca şi cum nu făcea ceva interzis, ci
fusese trimis în misiunea asta de domnul profesor Gyéres în persoană!
Lîngă gardul cu zăbrele de fier al grădinii monumentului se opriră.
— Vezi?
— Nu.
— Nu vezi?
— Ce să văd?
— Sînt lăsate!
— Ce?
— Storurile!
În zadar îşi încordă el privirile, că nu văzu nimic. Casa cu etaj era de
cealaltă parte a străzii. Trebuia să se uite la una din ferestrele ei, dar de
unde să ştie el care e a domnului profesor Gyéres? Pînă atunci nu-şi pusese

22 Zrínyi Miklós — conducătorul oştilor maghiare în mai multe lupte

împotriva turcilor (1508—1566).
întrebarea aceasta. Nici nu se gîndise măcar că stătea şi el undeva...
— Hai în grădină!
Îl urmă în fugă. Intrară în grădină, fireşte prin partea dinspre colegiu,
şi pîndiră de după tufe fereastra profesorului. De astă dată Misi văzu bine
fereastra cu storul lăsat în jos. Era de altfel singura la care pînza storului
stătea întinsă. Prima fereastră din dreapta intrării, la parter,
— Îl aşteptăm?
— Da.
— Întîi ridică storul, pe urmă se spală, îşi dă cu colonie, îşi leagă
mustăţile şi după aia se îmbracă şi porneşte grăbit spre şcoală.
Misi, tremurînd de încîntare, se legăna de pe un picior pe altul. Nu şi-
ar fi închipuit niciodată că va trăi o aventură atît de extraordinară. Îşi vîrîse
o mînă în buzunar şi rîdea într-una. Auzi! Să pleci din clasă ca să te duci
atît de departe! Numai gîndul ăsta şi ţi se pare grozav!
— Mă Nyilas, ştii tu ce-i mai renumit în Debreţin? îl întrebă depdată
Orczy.
— Biblioteca colegiului! spuse Misi, privind spre ferestrele bibliotecii.
Vedea parcă dincolo de ziduri bolţile uriaşe, pline cu cărţi, şi la mijloc
masa aceea mică, la care sta el şi citea istoria ungurilor.
— Tufa aceea! Uite-o!
— Care?
— Tufa aia de colo! N-o vezi? Din faţa ferestrei căsuţei ăleia! A sădit-o
Rákóczi23, cu mîna lui! Deunăzi a fost pe la noi Lőrinc-báci şi ne-a spus că l-
a întrebat Jókai dacă mai există tufa asta de astragal. Îi era teamă să n-o fi
pustiit Debreţinul, aşa cum a pustiit „zăgazul Simonyi”, ştii.
Dar Misi nu ştia nimic.
— Ce e aia „zăgazul Simonyi”?
— Şirul de vile de la capătul străzii Péterfia, dinspre Pădurea Mare!
Colonelul Simonyi a sădit acolo un şir minunat de copaci uriaşi — vreo trei
sute... Dar anul trecut i-au tăiat pe toţi! Cînd a aflat asta, Jókai a plîns. Da!
A plîns şi a spus că nu mai pune niciodată piciorul în Debreţin, fiindcă
acum oraşul nu mai are nimic frumos. Singurele lui comori, zice, dăinuiau
încă de la ’48, „zăgazul Simonyi“ şi tufa asta de astragal. Ba tufa e şi mai
veche. Are vreo două-trei sute de ani... A sădit-o Rákóczi ăl dintîi, ăl mai
dintîi Rákóczi, ştii? Pe urmă a crescut şi s-a înfipt în fereastră! Hai s-o
vedem, xă n-a tras încă storul!
O luă la fugă pe stradă, iar Misi, uimit şi încîntat de cele ce aflase, se
luă după el.
Trecură de partea cealaltă, unde era o casă scundă, verzuie, cu
ferestrele aproape îngropate în pămînt, zăbrelite pe dinafară cu gratii groase

23Rákóczi Ferencz — conducătorul răscoalei populare din Ungaria împotriva

jugului habsburgic (1673—1735).
de fier. De gratiile uneia dintre ferestre se încolăcise trunchiul unui copac
întortocheat, vînjos şi gros ca mijlocul unui copil voinic. De altfel, nici nu
semăna a copac. Părea mai degrabă o funie groasă, răsucită în jurul gratiilor
de fier, de după care îşi scotea capul şi de pe care atîrna în fire lungi şi
subţiri ca o torţă stufoasă. Numai crengile le avea de astragal. Un prăpădit
de astragal ca cei care creşteau la ei acasă, în fundul grădinii!
— Ăsta e!
— Ăsta?
Făcu ochii mari. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că tufa aceea e
atît de vestită. O văzuse doar de multe ori şi de fiecare dată se mirase de ce-
o lăsaseră acolo, în mijlocul oraşului. Nici nu puteai să te uiţi prin fereastră
din pricina ei! Acum însă îi inspira respect şi începea să fie îngrijorat de
soarta ei. Fusese doar sădită de primul Rákóczi! Cînd se gîndea la „zăgazul
Simonyi”, îi venea să plîngă. După cîte îşi amintea, şi Török-báci îl ocăra
acum un an pe primar, că tăiase şirul de copaci dinspre Pădurea Mare.
— Cine ziceai, Orczy, că a plîns după zăgazul acela? Jókai?
— Da.
— Jókai Mór?
— Da. A scris foarte mult! E cel mai mare romancier.
— Am citit şi eu ceva de el...
— Şi eu!
— Tu ce-ai citit ?
— Eu — spuse Orczy — eu am două cărţi: „Stăpînirea turcească în
Ungaria” şi „Micul decameron”.
— Eu am citit „Contele nebunilor”, şi acum un an încă o carte, unde
scria că unui erou i s-a jupuit capul şi i s-a tras apoi, în loc, pielea de pe
capul unui ţap. Pielea asta s-a lipit, a crescut şi omul s-a pomenit cu două
coarne!
Orczy îl privi mirat.
— Adevărat? întrebă el, şi rîse,
— „Contele nebunilor” e mai frumoasă. Dar cea mai frumoasă dintre
toate e „Lunaticul din Debreţin”.
Dinspre colegiu, prin mijlocul drumului, venea agale o căruţă şi pe
trotuar treceau grăbiţi doi teologi înalţi, îmbrăcaţi în uniformele lor negre.
Ieşise soarele şi vîntul se liniştise.
— Umblă cu pantahuza... — îi şopti Misi lui Orczy.
— Cu ce? întrebă mirat Orczy. Cu ce zici că umblă?
Misi ştia ce înseamnă. În ultimele zile tot auzise vorbindu-se, fie pe
coridoare, fie în dormitor, că în anul acela porniseră teologii cam tîrziu cu
pantahuza.
— Cu pantahuza !... Adună.
— Ce?
— Pentru hrana comună ! De la târgoveţi...
 — Ce adună? .
— Ce li se dă. Porumb, grîu, făină, slănină...
Orczy rămase cu gura căscată de mirare.
— Studenţi?... Şi cerşesc?
Misi se simţi jignit.
— Nu e ruşine! Umblă după milă!
Orczy rîse.
— Mă, tare aş vrea să mă lase în căruţă, să-i văd şi eu!
— Era Tök Marci.
— Care-i ăla?
— E de la A. Tajthy îl cheamă, dar cei din internat l-au poreclit Tök.
În clipa aceea, cei doi teologi trecură pe lîngă ei. Copiii traseră cu
urechea la ce vorbeau.
— Ce porcărie! Ţăranii ăştia îţi scot ochii cu doi ştiuleţi de porumb
sau cu un ban acolo... Asta în cel mai fericit caz...
— Barem de-ar interzice-o odată, să se termine cu ea...
Teologii se depărtară.
Misi roşi. Pantahuza i se părea acum curată cerşetorie. Se uită după
ei stînjenit.
Orczy îi dădu un ghiont.
— Hai odată...
Trecură repede pe trotuarul celălalt.
Storul era ridicat, iar în fereastra deschisă sta, îmbrăcat gata, domnul
profesor Gyéres. Cînd îi zări, făcu ochii mari.
— Ce-i cu voi, ştrengarilor? strigă el. Aţi venit să vă uitaţi la fereastră?
În loc să învăţaţi, staţi la pîndă, hai?...
Băieţii lăsară vinovaţi capul în jos.
— Căraţi-vă imediat la şcoală! Las’ că am să văd eu îndată cum v-aţi
pregătit lecţiile!
O luară 1a fugă, tăiară drumul de-a dreptul prin curte, fără să mai
ocolească prin coridoare, şi ajunseră în clasă cu sufletul la gură.
— Sst, sst, sst! făcu Orczy; şi spaima lui îi molipsi repede pe ceilalţi.
Amuţiră cu toţii.
Cîteva minute fu o tăcere de mormînt, dar cum profesorul nu mai
venea, prinseră din nou curaj şi, încetul cu încetul, se stîrni un zumzet, un
vuiet surd, care aducea cu zgomotul dintr-un stup de albine.
Misi însă nu scotea o vorbă. Tremura vargă, nu mai avea chef de
nimic şi se simţea vinovat. Îşi aşezase cărţile în faţă şi aştepta. Îl aştepta pe
domnul profesor, care o să vină şi-o să-l asculte pe el mai întîi, întrebîndu-l
tot ce nu ştie; parcă şi vede cum o să se încurce. Şi atunci cum o să mai
aibă voie să-l mediteze pe Dorogi? Lăsă capul în jos şi se cufundă în
exercitium-ul latin. Îl citi de la un cap la altul, să vadă de nu ştie ceva, dar
înţelese tot: cunoştea toate cuvintele.
 Se trezi numai cînd se ridică în picioare clasa. Nici nu auzise uşa
deschizîndu-se. Profesorul ajunsese la catedră cînd îl zări el. Îl privi ca pe o
stafie, atît de neaşteptat se ivise!
— Să nu se mai întîmple niciodată una ca asta — rosti supărat tînărul
profesor, tuns scurt, cu favoriţi fîlfîitori care i se lăsau pe obraji pînă
aproape de falca de jos, ridicînd capul ca un cîine rău şi privind peste
creştetele băieţilor. Să nu vă mai prind că trimiteţi în recunoaştere iscoade
care să pîndească sosirea profesorilor!... Să ştiţi că de se mai repetă o dată,
vă aşteaptă eliminarea... Staţi jos!... Orczy !
După ce se aşezară toţi, Orczy se ridică sprinten.
— Împarte lucrările!
Misi răsuflă uşurat. Credea că o să urmeze predarea lecţiei!
Orczy ieşi din bancă vioi, uşor, elegant, luă teancul de caiete, îl puse
subsuoară şi le împărţi unul cîte unul. Lucrările erau aşezate în ordinea în
care stăteau în bănci, aşa că puse pe rînd fiecărui elev caietul în faţă.
— Nyilas!
Misi sări în picioare şi îngălbeni.
— Tradu în latineşte fraza aceasta: Şi acela... e hoţ... care fură...
încrederea oamenilor... Ei, cum o traduci? Repede, repede — şi domnul
Gyéres începu să bată tactul cu creionul. Cum se zice hoţ?
— Fur, furis.
— Da. Cîte propoziţii sînt aici? Repetă!
Misi repetă.
— Şi acela e hoţ: o propoziţie; care fură încrederea oamenilor: altă
propoziţie.
— Care-i propoziţia principală?
— Propoziţia principală e: Şi acela e hoţ.
— Ei, mai departe! Să nu trebuiască să-ţi scot fiecare cuvînt cu
cleştele... .Care e cealaltă?
— Cealaltă e: care fură încrederea oamenilor.
— Asta ce fel de propoziţie e?
— Propoziţie secundară.
— Ce fel de propoziţie secundară?
— Propoziţie secundară subiectivă.
— Ei, tradu!
— Etiam ille est fur.
— Mai departe.
— Qui...
— Ce cuvînt nu cunoşti? Om?
— Homo, hominis: om.
— Încredere?
Misi tăcu.
— Ei, încredere e: fiducia. Acum tradu toată fraza.
 — Etiam ille est fur, qui... fiduciam... hominum... furat.
— Furat? Ceea ce spui e cam furat! Deocamdată nu te apuca să
formezi cuvinte noi, mai ales în latină! Rapit.
— Etiam ille est fur, qui fiduciam hominum rapit.
— Apoi dacă-i aşa, să-ţi notezi fraza asta în caietul tău de însemnări şi
să te conformezi!
Misi se înroşi pînă în vîrful urechilor. Înţelese deodată fina aluzie a
profesorului şi se sperie. De spaimă, ochii i se bulbucară şi faţa i se alungi.
Profesorul însă nu se mai ocupa de el. Se dusese după Orczy şi-l ajuta să
împartă caietele. Misi rămase cu privirile pierdute, îndreptate spre tabla
prost ştearsă, cu pete mari de cretă pe ea. Se vedea parcă pus la stîlpul
infamiei, i se părea că toţi se uită la el, simţea cum îi arde faţa şi cum i se
face apoi galbenă ca ceara. Îi zvîcnea sîngele în cap, îl apucaseră ameţelile,
şi abia îl mai ţineau picioarele firave. Să înşele el încrederea domnului
profesor, a domnului profesor care nu l-ar fi crezut niciodată în stare de aşa
ceva! Să facă el una ca asta, cînd domnul profesor i-a procurat şi o
meditaţie! Acum o să-i retragă meditaţia. Mai mare ruşinea! Dacă păţeşte şi
ruşinea asta, nu se mai duce acasă, la părinţi, cît o trăi! Ce-o să zică
unchiu-său, Géza, cînd o afla?... Înceţoşat, tot mai înceţoşat îi trecea cîte un
gînd prin minte. Cît pe ce să leşine, ca atunci pe ogorul cu sfeclă, la prăşit. Îl
cuprinsese aceeaşi ameţeală, din care-şi reveni numai cînd îl trase Gimesi
de surtuc:
— Da’ stai jos odată!
Se aşeză. Dar în clipa următoare se sperie de ceea ce făcuse, fiindcă
domnul profesor nu-i spusese să stea jos. Acum însă nu îndrăznea să se
mai ridice. Nu ştia ce să facă. Era năucit complet şi se simţea îngrozitor de
prost.
— Ia să-ţi văd caietul! spuse Gimesi, supărat foc că luase numai un
doi pe trei.
Misă însă nu era în stare să mişte nici degetul mic. Privea obosit,
toate i se învîrteau înceţoşate în faţa ochilor, literele erau scrise parcă în
toate culorile curcubeului.
— Unu! se miră Gimesi şi lăsă caietul deschis. Apoi îl luă şi pe-al lui
Orczy, îl deschise şi, cum îşi aruncă privirile pe el, spuse: Doi pe trei ! Şi tu,
unu?... Cînd ţi-oi da o scatoalcă!...
Misi zîmbi uşor. Îi venea să-l îmbrăţişeze pe Gimesi, să se lipească de
el, să-şi aşeze capul în braţele lui, să uite tot, să adoarmă şi să nu se mai
trezească niciodată.
Toată ora o pierdură cu discutarea tezelor. El nu auzi însă decît
cuvintele domnului profesor: „Recunosc că a fost o lucrare grea. Nimeni n-a
fost în stare s-o scrie fără greşeală, în afară de Nyilas Mihály... Nu m-
aşteptam să scrieţi atîtea prostii. Iar şi-a dat clasa voastră un certificat care-
i face cinste: paisprezece cinciuri! Absurdum!“
 Misi, în loc să se bucure sau să fie mîndru, plecă capul — îi era
ruşine. Avea sentimentul că lauda asta nu era deloc spre cinstea şi folosul
lui, că toţi îl priveau roşi de invidie. Mai bine ar fi luat şi el un doi pe trei, să
fie ca toţi colegii lui, să nu i se mai rostească numele deosebit de al
celorlalţi. Se cutremură. Să nu se mai uite nimeni la el, să rămînă
neobservat, să nu-l mai ia nimeni în seamă... Să se poată ascunde în el, să
piuie ca un pui, să gîngurească, să scrie, să deseneze şi să se joace. Să nu
aibă nimeni nevoie de el. El nu cerea şi nu aştepta niciodată nimic de la
nimeni. Dar ceilalţi nu-i dădeau pace şi acum erau încredinţaţi că făcuse o
teză de nota unu numai ca să-i sfideze, deşi el nu se aşteptase la mai mult
de un doi pe trei. Că, nu-i aşa, n-avea de unde să ştie...
Sună şi profesorul ieşi, deşi nu terminase cu discutarea lucrărilor.
Înainte de plecare însă îi spuse lui Orczy:
— Orczy!... Pentru ora viitoare să-mi traduci ce-ţi dictez eu acum:
scrie!
Orczv luă creionul şi, îndoindu-se de mijloc, începu să scrie, cu
atenţie. Băieţaşul acela cu păr de aur, care stătea aplecat deasupra
caietului, începu să scrie cu atenţie, privind din cînd în cînd la profesor.
Părea atît de curajos, de sincer şi de voios!
— Legea... Nu: Nimănui... nu îi este îngăduit... să treacă... peste litera
legii... Să-mi traduci asta fără nici o greşeală pentru lecţia viitoare... Şi nu
numai atît. O să faci şi o lucrare pe tema asta!
Profesorul îşi luă apoi din cuier frumoasa lui pălărie şi plecă, vesel şi
parfumat.
Clasa începu să discute — şi cu ce zarvă — teza de latină. Se
încinseră discuţii înflăcărate. Se adunaseră cu toţii în jurul lui Nyilas,
curioşi să-i vadă lucrarea, şi se minunară că n-avea nici o greşeală. Doar o
singură virgulă uitase să pună. Luase nota unu! După el nu veneau decît
teze cu doi pe trei, chiar şi cele ale celor mai buni elevi din clasă. Pînă şi K.
Sánta luase doi pe trei!
Misi fu trist şi buimac toată ziua..
În viaţa lui plină de zbucium, o singură oră din zi era mai liniştită: cea
a lecturii de la domnul cel bătrîn. Se bucura că ajungea la timp, se bucura
că se aşază în scaunul de paie şi găseşte totdeauna gazetele frumos
orînduite, se bucura la gîndul că munceşte cinstit. Acum citea aşa de repede
şi aşa de bine, că bătrînul domn nu-l mai oprea niciodată să întrebe:
— Ce-ai zis? Cum?
Casa aceea de lemn era plăcută, ca şi bătrînul cu faţa albă şi
îmbujorată. Era atît de cumsecade, că o vorbă rea nu i-a spus niciodată...
În ziua aceea, cînd se întoarse, îşi găsi colegii de cameră adunaţi în
jurul sobei. În dormitor mirosea a pîine prăjită.
Vorbea domnul Nagy şi Misi îşi dădu numaidecît seama că povestea
despre viaţa elevilor de altădată. Ciuli urechea, dornic să nu scape nici un
cuvînt.
— După cum îţi spuneam, dumneata eşti lăncier, fiindcă pe vremuri
elevii din clasele mici aduceau căldarea pe două lănci lungi, puse pe umeri.
Înainte nu era internat, ca acum, cînd aştepţi doar să sune ca să dai fuga la
masă! Nu erau nici farfurii, nici faţă de masă...
— Doar blide de lut — şopti domnul Lisznyai — şi linguri de lemn!
— Ei, dar ce mîncau? continuă domnul Nagy. Pe cei din clasele mari îi
ţineau pe mîncare cei mici, pe care-i meditau. Părinţii celor mici trimiteau în
fiecare săptămînă cîte o pîine albă, care trebuia să le ajungă amîndurora
toată săptămîna, şi o oală de mîncare pentru şapte băieţi. În fiecare zi
primea un alt băiat o oală de mîncare. Aşa o duceau... Asta le era hrana...
Misi sta în întuneric şi asculta uimit.
— Dar unde mîncau?
— Păi, aici, în dormitor... Să zicem că noi am fi şapte şi că fiecare am
aduce zilnic, cu rîndul, o oală de mîncare. Fasole, ori varză, ori găluşte cu
brînză, nu cîte trei feluri cum ţi se dă azi la internat! O singură oală! Se
aşezau în jurul ei, fiecare cu blidul lui de lut, cu lingura şi cu cuţitul lui cu
plăsele de lemn, şi mîncau.
— Seara mîncau din aceeaşi mîncare?
— Dacă rămînea. Dacă nu, înghiţeau în sec!
— Pe asta o aduceau pe lănci?
— Nu, cu lăncile e altă poveste... Părinţii care locuiau mai departe nu
puteau trimite mîncare gătită. Ei trimiteau alimente. Pe vremea aceea nu era
însă nici poştă, nici tren, şi un domn din Sătmar, să zicem, cum ar fi
Kölcsey sau Kende, cînd îşi trimitea fiul la şcoală, trimitea şi un car cu boi
plin cu vreo zece măsuri de grîu, cu mazăre, linte şi şuncă. Tocmeau apoi o
femeie care să gătească — kokva îi zicea — şi ea le gătea cîte un fel de
mîncare în fiecare zi: acelaşi fel lunea, acelaşi fel marţea şi aşa mai departe.
De altfel, i se şi zicea semper.
— Vai ce interesant! spuse Böszörményi.
— Aş !... Pentru unul ca dumneata n-ar fi fost de loc interesant! zise
domnul Nagy. Fiindcă cine nu era nici bogat, nici bun la carte, nu primea
decît locuinţă! Preamilostivii cetăţeni ai oraşului trimiteau pe rînd cîte o oală
de păsat pentru elevii săraci.
Se prăpădiră de rîs.
— Cu pantahuza umblau numai în noiembrie. Colindau liceenii ţara
în lung şi-n lat, cerşind şi adunînd de-ale gurii.
— Urîtă viaţă!
— Pe atunci, cetăţenii dădeau însă mai cu dragă inimă, pentru că
erau mîndri de liceeni. Băieţii le cîntau, le jucau nevestele, şi cînd izbucnea
vreun foc undeva, tot ei hăcuiau casele! Ce rîzi? Să nu-ţi închipui că
stingeau focul ca pompierii noştri voluntari! Nu! Îşi luau gerundivele, adică
nişte bîte ca acelea care se pot vedea şi acum în Biblioteca Mare, şi dacă lua
foc o casă, dărîmau toate acoperişurile caselor din jur, ca să nu se aprindă.
— Ce caraghioşi!
— În Debreţin n-a fost apă niciodată. Ştiţi prea bine şi voi de cîţi ani
se tot chinuiesc să sfredelească fîntîna arteziană! Au ajuns la 870 de metri
şi de apă tot n-au dat! Piatră însă, cîtă vrei şi sfredelele se frîng pe capete.
De aceea se şi zice că Debreţinul are munţi, numai că-i ţine sub pămînt!
Misi rîse. Mai auzise el asta cu un an în urmă, în casă la Török, dar
atunci crezuse că e o glumă.
— Pentru pregătitul mîncării trebuia să aduci apa în nişte hîrdaie
mari, de la mare depărtare, pentru kokva, ori pentru pistrix. Asta era femeia
care cocea pîinea; aşa îi şi ziceau: cocătoarea. Pe vremea aceea, lor trebuia
să le faci pe voie, nu profesorilor! În fiecare an, kokva primea cîte o odă
scrisă spre veşnică amintire, pe o şuncă!
În camera liniştită şi caldă — nici măcar grija focului n-o aveau! —
ceea ce se povestea despre vremurile de demult li se părea ciudat, de
neînchipuit.
— Şi cum învăţau?
— Cărţile şi le făceau singuri, elevii mari pentru cei mici. Erau gravori
în aramă...
— Da, da, da! Mi-aduc aminte! Am citit şi eu ceva despre elevii gravori
în aramă. Era o ştiinţă frumoasă... — spuse domnul Lisznyai.
— Pe atunci, ştiinţa asta era de ajuns. Azi însă şi profesorul lor ar
rămine repetent!
În clipa aceea sună clopoţelul — lucru de care Misi se temea de mult
— şi, lăsînd baltă povestirea, se duseră la cină.
Îi părea foarte rău că nu auzise decît o mică parte din tot ce se
vorbise. Era nespus de trist. Se simţea străin de viaţa de acolo şi dori
deodată să fie mereu printre băieţi, să fie un adevărat elev, ca toţi ceilalţi.
În seara aceea, masa fu foarte bună. Li s-au dat găluşte cu brînză de
oaie şi mîncare pe săturate. Cînd sfîrşiră, Sándor Miháky îi puse dinainte un
bilet.
— Nyilas, ia uită-te, ţi-au ieşit numerele?
Misi, mirat, privi cu ochii larg deschişi peticul de hîrtie pe care cineva
mîzgălise cinci numere.
Se uită la el încremenit. Băgă mîna în buzunar, scoase punguţa şi o
deschise, cu gîndul să scoată din una din despărţiturile ei buletinul.
Îl cuprinse deodată o spaimă de moarte şi inima încetă să-i mai bată.
Nu mai era acolo!
Se uită la punguţă, se uită printre bani, dar buletinul lipsea!
Îşi scotoci în grabă buzunarele. Nu era nicăieri. Rămăsese cu ochii pe
peticul de hîrtie. Buletinul dispăruse.
Citi cele cinci numere :
— 17, 85, 39, 73, 45...
 Băieţii începură să se foiască. Se sculară de la masă. Se ridică şi el şi
puse punga în buzunar.
— Ei, a ieşit vreunul? îi tot dădea zor Sándor Mihály.
Nu fu în stare să-i răspundă nimic. Amuţise.
Noroc că băieţii se risipiră. Îndepărtîndu-se de Sándor Mihály, o luă la
fugă şi se vîrî printre ceilalţi, ca să nu-l zărească. Dar nu se simţi în stare să
rămînă printre ei. Se înăbuşea în mijlocul colegilor lui, care rîdeau atît de
veseli, rozînd cîte o coajă de pîine rămasă de la cină. Alergă în prima curte,
întotdeauna pustie.
Mai tîrzîu urcă la etajul al doilea, dar nu îndrăzni să intre în cameră.
Se ascunse pe coridor, cuprins de un tremur care-i scutura tot trupul. Nu-şi
putea aminti nimic. Nici măcar dacă se potriveau numerele. Cînd i se păru
însă că le recunoaşte, un fior îi cutremură tot corpul.

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
în care ciudăţenia e că în jurul omului îndurerat toate sînt atît de
fireşti şi de vesele, încît aproape că nu mai face să trăieşti dacă viaţa ia
atît de puţin parte la suferinţele tale.

Ora ele geografie n-o ţineau în clasă, ci sus, la etajul al doilea, în sala
de ştiinţe naturale. A doua zi dimineaţa, prima oră aveau geografia, şi cum
nu trebuia deci să coboare în clasă, Misi mai putu zăbovi cîteva minute în
dormitor. Se frămînta, se simţea deznădăjduit, nenorocit. Toată noaptea se
zvîrcolise. Nu închisese un ochi! Aţipise el de cîteva ori, e drept, dar se
deşteptase îndată. Nu-l lăsase conştiinţa să doarmă. Nu înţelegea, şi pace,
ce se întîmplase cu lozul. Fusese o noapte îngrozitoare. Dimineaţa se sculă
buimăcit, istovit, şi numai cînd îşi dădu pe faţă cu apă rece ca gheaţa se mai
dezmetici puţin.
Cînd intră în sală, era mare zarvă. Se aşeză repede, fără să scoată o
vorbă, în banca întîi, la locul lui. Se ghemui, se ascunse de ceilalţi. Nu voia
să-l vadă nimeni. Se chinuise atît în noaptea aceea, încît era tras la faţă şi
verde ca mucegaiul. Numai la lecţii nu-i stătea lui capul acum. Era pe
jumătate mort! Nici nu ştia ce cărţi luase cu el!
Orczy, la catedră, cu spatele spre cancelarie şi cu faţa spre clasă,
vorbea ca un actor pe scenă. Băieţii îl ascultau cu gura căscată şi rîdeau de
se prăpădeau la fiece cuvînt, dar în aşa fel ca să nu facă zgomot prea mare.
— Eşti om de omenie... — spunea Orczy, imitîndu-l pe bătrînul
profesor.
Băieţii aveau obiceiul să-şi bată joc de dascălul lor de geografie şi să-l
maimuţărească. Mai toţi ştiau să-i imite glasul, dar ca Orczy nu se pricepea
nimeni! Plecînd capul şi clipind bătrîneşte din ochi, Orczy spuse din gît, cu
un glas ciudat :
— Eşti om de omenie, fătul meu!
Rîdeau cu toţii privindu-l. Rîdeau pînă şi băieţii din cealaltă parte a
clasei, deşi din pricina zgomotului nu-l auzeau. Vedeau însă că-l imită pe
bătrîn şi asta li se părea şi hazliu, şi curajos, pentru că bătrînul putea să
intre dintr-o clipă într-alta în clasă.
Orczy începu să povestească apoi una din preabine-cunoscutele istorii
ale bătrînului, care călătorise în tinereţea lui prin Egipt — fusese
preceptorul unor fii de grofi — şi nu scăpa oră să nu pomenească de ţara
Eghipetului.
— Cînd m-am fost călătorit eu prin ţara Eghipetului — spunea Orczy
cu glas fonfăit ca al bătrînului — numai ce văd doi zgripţori de crocodili,
mari şi fioroşi ca nişte zmei!...
Clasa rîdea în hohote.
— ...Şi numai ce cască gura zgripţorii de crocodili!... Dar eu pun mîna
pe puşca mea cu o singură ţeavă, şi pac, pac! trage-i din ea două focuri
deodată!...
Băieţii începură să ţipe, să zbiere, cei din banca din faţă aplecaţi
înainte, cei din spate întinşi peste băncile lor, aşa că intraseră aproape în
Orczy, care se apucă să povestească mai încet, dar cu gesturi şi mai vii:
— Şi, ce să vezi dumneata! Golobişul flintei mele face o dată paff,
izbeşte drept în ochiul drept pe unul din zgripţorii de crocodili, sare de acolo
în ochiul stîng al celuilalt, iese şi de acolo şi sare în ochiul stîng al primului
zgripţor de crocodil şi de acolo se înfige în ochiul drept al celuilalt! Într-un
cuvînt, fătul meu, dintr-o împuşcătură — paf! — le-am scos ochii la amîndoi
zgripţorii de crocodili, de s-a fost sfîrşit cu ei!
Băieţii rîdeau să se prăpădească, nu alta. Cei din partea cealaltă
începuseră să se apropie de catedră, şi toţi căscau gura la Orczy, care se
opri însă deodată din povestit şi, pornind pe alt ton — aşa făcea şi bătrînul
profesor — spuse:
— Ei, ei, fătul meu, da’ obraznici oameni mai sînteţi! Ce vă obrăzniciţi
într-acoace?
Cuvintele acestea avură un efect şi mai mare, findcă nu era lecţie să
nu-l audă pe bătrîn spunîndu-le de zeci de ori: „Obraznic om!“
— Domnule profesor, se vede că aţi visat! spuse un băiat mai din
fund.
Orczy strigă la el:
— Mă, om obraznic!... N-ai ce căuta între oameni de oameni! Vină şi
stai aici, lîngă mine...
Acum rîse şi Misi. Se aşeză în bancă, deschise gura, închise ochii,
dădu capul pe spate şi rîse, rîse mult, ca în vis.
Între timp intră în clasă şi profesorul, un bătrînel puţintel la trup. Se
urcă anevoie la catedră: băieţii zburară într-o clipă la loc. Numai Misi nu se
clinti.
Rîdea cu gura pînă la urechi şi cu capul plecat într-o parte. Băgase el
de seamă că se întîmplase ceva în clasă, dar era atît de obosit — plînsese
doar toată noaptea! — încît râmase mai departe în bancă rîzînd, rîzînd
mereu, dar cu un gol dureros la stomac.
După ce se făcu tăcere, îşi reveni şi el. Îşi frecă faţa cu mîna, se
scărpină în ceafă şi căscă de-i dădură lacrimile. Deodată îl auzi pe profesor
— pe cel adevărat — că-l strigă la catedră:
— Nyilas Mihály!
Chemarea aceasta căzu ca un trăsnet asupra lui. Misi nu fu în stare
să se ridice în picioare. Nu-i venea să creadă că va fi ascultat. Zăbovi atîta,
încît clasa începu să freamăte. Toţi se foiau în bănci şi se uitau la el.
Într-un tîrzîu, se ridică şi el, galben ca ceara şi, speriat, se uită la
profesor cu ochii lui negri, pătrunzători. Obrajii i se supseseră cu totul, iar
sprîncenele, mici, aspre, îi erau încordate ca două arcuri.
Regula era să ieşi fără vorbă la tablă, unde era întinsă harta Franţei,
şi să spui lecţia. De o parte şi de alta, Orczy şi Gimesi, speriaţi şi miraţi, se
uitau la el, curioşi să vadă ce are de gînd. Numai cînd se ridică Gimesi ca
să-i facă loc, ieşi din bancă.
Porni spre tablă cu paşi şovăitori şi se opri în faţa hărţii.
— Ei, dragul meu, ce aţi avut de învăţat pe ziua de azi?
Misi tăcu. Închise ochii o clipă şi simţi că totul se învîrteşte cu el.
Trebui să-i deschidă, de teamă să nu cadă. Apoi, şovăind, se întoarse spre
hartă şi în faţă îi apăru, tulbure, imaginea Franţei, care se întindea ca o
năframă înzorzonată, cu colţul dantelat zvîrlit pe mare şi cu petele cafenii
ale munţilor curgînd de la dreapta spre mările din miazăzi.
— Ei, Franţa, nu-i aşa... — începu profesorul. Cum e Franţa asta? Are
două aspecte, nu-i aşa? La răsărit e mai deluroasă, la apus, mai mult
şesuri... La sud... Ce e la sud?... Cum se cheamă lanţul acela gros de munţi
din sud?...
Clasa asculta încordată. Nimeni nu înţelegea ce-i cu Nyilas. Parcă
amuţise. Nu scotea o vorbă.
Tăcea, tăcea cu încăpăţînare. Între timp, îşi reaminti treptat-treptat ce
făcuseră ora trecută. Nici atunci nu prea fusese atent. Încetul cu încetul
începu să recunoască pe hartă Pirineii şi îşi aminti de trecătoarea
Roncevalles... „Roncevalles, Roncevalles”, repetă el în gînd.
— Lanţul acesta mare de munţi separă cu totul pămîntul Franţei de
cel al Spaniei... Care e singurul loc pe unde se poate trece, prin
trecătoare?... Ron... Ron... Trecătoarea Roncevalles...
„Roncevalles, Roncevalles!“ spunea Misi în gînd.
Bătrînul profesor, mic şi sfrijit, pus parcă la uscat în uscătoarea vieţii,
însă la faţă trandafiriu şi alb ca un porumbel, se supără dintr-o dată. Aşa îi
era obiceiul.
 — Ei, dragul meu, da’ obraznic om mai eşti mata!...
Îşi dădu însă numaidecît seama pe cine are în faţă.
Omul acela obraznic stătea totuşi în banca întîi! Îi păru rău că-l luase
gura pe dinainte şi, vrînd să repare ceea ce a spus, se ridică de pe scaun, se
îndreptă spre hartă şi explică, el toată lecţia, cuvînt cu cuvînt, ca în ora
precedentă. Vorbi cam un sfert ele ceas. Misi spunea dinainte în gînd
numele dealurilor pe care se pregătea să le rostească bătrînul. Munţii Jura,
podişul Côte d’or şi Langres... Ardennes, Cevennes... Toate îi veneau în
minte, dar îşi încleşta gura cu tot mai multă încăpăţînare. Să-l fi tăiat în
bucăţi şi nu le-ar fi spus!
— Aici e Aurignac-ul, unde — continuă bătrînului — acum, în 1852,
un cantonier a descoperit cel mai interesant şi mai străvechi mormînt din
epoca preistorică, mormînt în care s-au găsit, împreună cu schelete
omeneşti, oase de animale preistorice, oase de urşi de peşteră, de hiene, de
lei, mamuţi şi rinoceri, ceea ce ne dovedeşte că omul a trăit în aceeaşi epocă
cu aceste animale !
Misi îl privea uimit. Bătrînul le vorbise despre acelaşi lucru şi ora
trecută! Tot despre omul primitiv din Neandertal, dar nu-l ascultase
niciodată atît de aproape. Bătrînul domn spusese „acum, în 1852“, ca şi
cum 1852 ar fi fost anul trecut, şi îi vorbea lui, care se născuse cu aproape
treizeci de ani mai tîrzîu, ca şi cum toată era aceea primitivă se apropia de
el! Deodată, în faţa lui se înfiripă un tablou tulbure: omul primitiv se
ascundea într-o peşteră în care se mai afla un urs, un leu, un mamut... Dar
mamutul cum încăpuse în peşteră?...
Încordarea şi atenţia care i se vădeau pe faţă îl cuceriră pe profesor,
care, aplecat cu totul asupra lui, începu să-i explice:
— Fireşte, asta în epoca preistorică!... Fiindcă istoria nu mai cunoaşte
un asemenea mod de viaţă. Numai că istoria a început doar de ieri-alaltăieri,
o dată cu piramidele din Egipt. Dacă acestea au fost ridicate acum patru-
cinci mii de ani, craniul acela care a fost găsit, pe undeva, pe aici, pe lîngă
Düsseldorf... — na, că doar i-am spus numele de nenumărate ori...
Bătrînul se chinuia să-şi aducă aminte. Misi şopti:
— Neandertal.
— Da, da, acolo... — zise bătrînul domn şi-i atinse cu mîna lui mică şi
subţire umărul. Craniul de la Neandertal a fost găsit într-o rocă diluvială! Şi
încă în cel dintîi strat al ei... Iar geologii socot că de atunci, de cînd s-a
aşezat stratul diluvial şi peste el stratul aluvial, au trecut două-trei sute de
mii de ani!... Ei, dacă omul din Neandertal are trei sute de mii de ani —
poate şi mai mult, dar să zicem trei sute de mii! — al cîtelea urmaş i-a fost
cel care a cărat pietre pentru piramide?... Deci, să nu se mai spună cu atîta
uşurinţă că cutare ori cutare lucru s-a petrecut demult... în trecutul
îndepărtat... Ceea ce ţie ţi se pare că s-a întîrnplat demult, în copilăria ta,
pentru mine s-a petrecut doar ieri, fiindcă eu eram profesor de treizeci de
ani cînd te-ai născut tu... Iar ceea ce mi se pare mie petrecut demult — de
pildă începutul istoriei poporului maghiar — tot de ziua de azi ţine, pentru
că statul maghiar are numai o mie de ani!... Dacă privim lucrurile din punct
de vedere istoric, pentru noi Árpád a trăit de mult, iar în comparaţie cu el,
războiul peloponesiac este dintr-o perioadă străveche. Faţă de el însă,
construcţiile babiloniene sînt şi mai vechi! La ele se termină istoria... Doar
patru-cinci mii de ani putem cunoaşte după vestigiile scrise ori cioplite!...
Iată, de pildă, peninsula Floridei, alcătuită din corali, care, după socoteala
lui Agassis, s-a format în o sută treizeci şi cinci de mii de ani, iar maxilarul
omenesc găsit în ea — asta juducînd după adîncimea stratului în care a fost
descoperit — poate avea vreo zece mii de ani... Dar maxilarul acesta e şi
maxilarul omului de azi... Aşadar, acum zece mii de ani, omul era format:
doar condiţiile de viaţă erau altele... Cu craniul de la Neandertal e însă altă
poveste! Acela-i mai aproape de craniul maimuţei... Acum compară cei trei
sute de mii de ani, cu cei trei mii... E totuna dacă ai trei sute de florini ori
numai trei?... Iată cît de puţin ştim noi despre istoria veche a omenirii! Doar
preţ de trei florini!
În clasă se auziră rîsete, chicoteli. Dar Misi era atît de vrăjit şi se uita
cu ochi atît de înflăcăraţi la bătrînul pe a cărui frunte pielea moale, ofilită,
palidă, întinsă pe oase, era împînzită de vinişoare albastre, încît nu auzi
nimic. Ce mîini uscate şi tremurătoare avea profesorul lor! Îl obosise
expunerea. Simţi nevoia să se aşeze. Îşi tîrî picioarele pînă la scaun şi,
plecînd capul într-o parte, rămase un timp cu privirile în gol.
Atunci, de pe la mijlocul clasei, se ridică un băiat şi spuse:
— Domnule profesor, vă rog...
Bătrînul se uită la el tulburat, aproape speriat.
— Ce? Ha? tresări el şi-şi duse mîinile pîlnie la urechile lui mari,
fluturătoare ca nişte lilieci. Era cam tare de urechi. Ce vrei?
— Domnule profesor, vă rog, n-aţi trecut încă absenţele!
— Ha?
— N-aţi trecut încă absenţele în catalog! strigă băiatul cît îl ţinu gura.
Bătrînul luă nervos şi agitat catalogul, îl deschise, supunîndu-se ca
un om care ştie că trebuie să-şi îndeplinească la timp îndatoririle, dar pe
care nu-l prea ţin puterile. După ce deschise catalogul, notă absenţele.
— Ce zi e azi?
— Joi! strigă în cor toată clasa.
Profesorul notă cu scrisul lui tremurat ce trebuia să noteze, apoi, aşa
cum se afla, cu capul plecat spre catalog, continuă :
— Nu încape îndoială că omenirea a avut epoci anterioare istoriei,
despre care n-a rămas nici o mărturie, nu numai scrisă, dar nici măcar în
tradiţiile transmise din gură în gură! Trebuie să fi trecut multe sute de mii
de ani pînă cînd ultima creaţie desăvîrşită a lumii animale — omul — s-a
putut dezvolta atît ca să poată lăsa posterităţii semne sigure, în afară de
orice dubiu, despre existenţa sa... Un semn cît se poate de sigur sînt, de
pildă, uneltele de piatră şi de os, făurite de mîna omului. Mai sînt vasele de
argilă primitive şi ornamentele primitive, care, evident, n-au fost arse în
cuptoare, ci de-a dreptul în foc... Şi mai sînt apoi, îndeosebi, acele străvechi
morminte despre care vorbim acuma... Aceste străvechi morminte ne
demonstrează clar două lucruri: că viaţa în societate şi morala sînt instincte
care se moştenesc fără de greş la om, ca şi instinctele altor animale, ale
albinelor şi furnicilor, de pildă.
Tăcu.
Îşi sprijini capul în palmă şi în clasă dăinui mult timp un zumzet
potolit, pe care el nici nu-l băgă de seamă. Uitase cu totul de Misi, de
Franţa, de clasă... Era adîncit în propriile sale gînduri: lucra la un studiu
despre istoria veche a Debreţinului. La un moment dat spuse chiar:
— Aceste epoci nu se încheie atît de matematic, cum cred oamenii
care nu sînt de specialitate. Iată aici, la Debreţin, ungurii folosesc şi azi
anumite unelte din epoca de piatră! Păstorii şi ţăranii noştri din Hortobágy
se folosesc şi azi de surcălău, care nu-i altceva decît o unealtă făcută dintr-
un os de oaie, ascuţit la un capăt, găurit la celălalt, cu care desfac nodurile.
Iar în toate casele ţărăneşti se află agăţat sub oglindă un sulhac, făcut dintr-
un os de aripă de gîscă găurit. Cu el se bagă brăcinarul la izmene...
La cuvântul acesta, clasa izbucni în rîs. De altfel, cei mai mulţi dintre
băieţi nu mai erau de mult atenţi. Îşi vedeau de treburile lor personale:
schimbau nasturi, ascuţeau creioane, şuşoteau, rîdeau, îşi răsfoiau lucrările
scrise. Ba cîţiva îşi făceau chiar exerciţiile la matematică.
— Amintesc aceste lucruri numai fiindcă trebuie să fim foarte atenţi la
aprecierea epocii căreia îi aparţin obiectele arheologice. În insulele Malaieze
au fost descoperite mai multe popoare care folosesc unelte de fildeş şi piatră
pînă şi azi, cînd ţările cu o industrie dezvoltată îşi trimit pretutindeni
produsele pe preţ ieftin, căutînd pieţe de desfacere pentru mărfurile lor. Ce
poate fi azi mai banal ca un brici? Cu toate acestea am văzut chiar eu în
Egipt (şuşoteli, mişcare) că la băile publice bărbierii te rad după ce-ţi ung
faţa cu noroi dolomit (chicoteli), nu cu brice de oţel, ci cu nişte cuţite din
piatră de obsidian, adică cu nişte cuţite făcute din cremene de ogor, din care
poţi strînge traiste întregi în Ţara Ungurească! La hotarul Debreţinului, de
pildă, găsim din belşug această piatră la Kovásvölgy24, căruia mulţi îi zic —
greşit — Kovácsvölgy25... în partea dinspre miazăzi, pe colinele de nisip de pe
lîngă drumul ce duce la Diószeg — care au fost împărţite măieriştilor prin
1852 şi care de atunci se numesc Pămînturi blestemate...
În clipa aceea sună clopoţelul.
Profesorul îşi scoase agenda şi, cu ciotul lui de creion — dacă avea doi

24 Valea Cremenei.
25 Valea Fierarului.
centimetri! —îi puse lui Nyilas un unu mare.
Barta Imre se ridicase în picioare, să vadă.
— Foarte bine, dragul meu! spuse profesorul. Poţi să te duci la loc.
Cum ieşi bătrînul din clasă, izbucni o larmă de nedescris.
— Oricum, mare porcărie! ţipa Szegedi Feri. O vorbă n-a scos, şi tot i-
a dat unu!
Mulţi rîseră. Apoi mai toţi dădură buzna pe uşă afară; porniră spre
clasa de jos, de la parter, învîrtindu-se şi sărind.
Szegedi voise să-l jignească, îl privise urît... Misi îl auzise, dar nu
spuse nimic. Socotea că are dreptate, deşi ştia bine că profesorul îşi dăduse
seama că l-a urmărit cu atenţie şi că l-a înţeles...
Tannenbaum sări în apărarea lui Misi:
— Ba a răspuns bine! N-o fi spus el nici o vorbă din lecţia de azi, dar a
spus asta... paleontalul... sau cum îi zice...
Îşi puse cărţile jos şi deschise cartea de geografie, îşi notase pe ea cu
creionul cuvîntul pe care-l spusese Misi.
— N-a dat decît din umeri, aşa a răspuns! zbieră Szegedi.
Gimesi, ţîfnos, tăbărî pe el:
— Dacă dai tu din umeri, te-nvîrteşti de un patru, dar dacă dă Nyilas
din umeri, capătă unu! Aşa-i, şi n-ai ce-i face!
— Cei din banca eminenţilor ţin unul cu altul! ţipă Szegedi şi scuipă
spre el.
Gimesi, cu toate cărţile subsuoară, se repezi la el ea un căţeluş, ca un
ied, şi-i izbi cu capul de-l răsturnă pe catedră;.apoi se luară la trîntă. Cărţile
lui Gimesi zburară care încotro cînd îşi întinse mîinile subţiri, mici şi albe
şi-l apucă pe Szegedi de gît, începînd să-i zgîlţîie. În schimb, Szegedi îi căra
la pumni în cap, şi cum Gimesi era tuns chilug, loviturile răsunau ca într-o
tobă; el nu simţea însă nimic. Ba îl mai şi zgîrie pe Szegedi de-i sîngeră faţa.
Atunci Barta Imre sări peste bănci şi-i despărţi.
— Ajunge! spuse.
— O să mi-o plătiţi voi! strigă Szegedi plin de sînge, uitîndu-se la Misi.
Apoi adăugă, făcînd spume la gură: Te prind eu odată pe la noi...
Lui Misi îi crăpa obrazul de ruşine. Apoi îşi aminti că Szegedi locuia în
cartierul în care avea el meditaţia...
— Da’ ce-am făcut? spuse el şi începu să plîngă.
— Cînd l-oi apuca odată de urechile alea jegoase, i le rup, nenorocitu’!
spuse Gimesi, strîngîndu-şi cărţile de pe jos.
— Neandertal! strigă Tannenbaum, care găsise în sfîrşit însemnarea.
Neandertal, Neandertal!
Nimeni nu pricepea de ce se înfuriase Gimesi în halul ăsta. Era mai
mic decît Szegedi, dar îl scărmănase numărul unu. Intrară în clasă. Întîi
Gimesi, după el Tannenbaum — cu care în ultima vreme se împrietenise
bine de tot — apoi, trist şi tăcut, Misi. Cînd îl văzu pe Gimesi, cineva din
clasă strigă: „Trăiască!“ Iar cei dimprejur adăugară rîzînd: „Trăiască ciupe!“
— Ei, nu fiţi măgari! le spuse Gimesi, zîmbind. Îl plăcuse gluma, deşi
cuvîntul „ciupe“ îl cam înfuria. Odată, în timpul orei, spusese că la ei, în
Ardeal, nu se zice ciupeşte, ci ciupe. Fireşte, asta fusese o născocire de-a
lui, dar se încăpăţînase s-o susţină cu atîta tărie, că de atunci băieţii îl
strigau uneori „ciupe“. Lui Misi îi era frică, pentru că urma ora de latină, şi
dacă avea să fie chemat la lecţie, ştia că nu va scăpa prea uşor. Deodată i se
păru ciudat un lucru: Sándor Mihály sta de vorbă cu Orczy! După aceea,
Orczy veni la el şi-l întrebă:
— Măi Misi, ţi-au ieşit numerele?
Misi plecă capul.
— Măi, mie poţi să-mi spui, că noi, ştii, avem o bucătăreasă bătrînă
care se pricepe grozav la loterie. De fiecare dată joacă, şi după aia două
săptămîni, pînă are loc tragerea, tremurăm cu toţii de emoţie. Eu sînt
specialist în loterie, pe mine să nu mă minţi, că văd prin tine ca prin sticlă.
Dar sună şi intră domnul profesor Gyéres. Din pricina scandalului de
după ora de geografie nu găsi pe nimeni la locul lui. Domnul profesor se opri
şi, privindu-i de sus, făcu întrebător cu mîna înmănuşată: „Ei, ce-i asta?”...
Atunci porniră încet cu toţii către locurile lor.
Profesorul se duse la catedră şi deschise jurnalul de clasă.
— N-aţi avut oră?
— Ba da, domnule profesor — strigară unii. Iar alţii adăugară:
Geografia!
— Ce oră?
Orczy se ridică în picioare şi spuse tare:
— Vă rugăm să ne iertaţi, domnule profesor...
Izbuti să-i atragă atenţia asupra lui, deşi nu el era însărcinat să
anunţe absenţii. Domnul profesor Gyéres făcu semn celorlalţi să se
liniştească şi se uită spre Orczy.
— Am avut ora de geografie!
— Şi domnul profesor n-a notat-o?
— Ba da, a notat-o. A notat-o, domnule profesor!
Domnul profesor Gyéres flutură foaia jurnalului de clasă, arătînd că
nu scria nimic pe ea. Orczy dădu atunci fuga la catedră şi mai întoarse
cîteva, foi. Într-adevăr, geografia era notată cu două zile mai încolo!
Domnul profesor Gyéres zîmbi, îi mulţumi lui Orczy şi-l trimise la loc.
Îl ascultă pe Szente, un băiat din ultima bancă, a cărui ocupaţie era
să lege mingi. Dar chiar de la a treia propoziţie, profesorul fu nevoit să se
ducă la el, unde rămase pînă la sfîrşitul orei, făcînd analize sintactice cu cei
din ultimele bănci, aşa că ei putură schimba în voie cîte o vorbă.
— Unde-i buletinul? îl întrebă Orczy pe Misi, înghiontindu-l în coaste
cu nodul degetului mijlociu.
— I l-am dat înapoi bătrînului, dacă vrei să ştii!
 — Dar mai ţii minte numerele?
— Nu!
— Destul de prost. Doar era important...
Tăcură o vreme, fiindcă în ora profesorului Gyéres nu se puteau duce
„conversaţii particulare”, cum le spunea el; dar mai tîrzîu, Orczy se aplecă
iar spre Misi:
— Mă, cu asta se pot cîştiga bani mulţi! Cînd i-am spus unchiului
meu Rudolf că am să joc şi eu la loterie şi că am să cîştig cu un creiţar
patru florini, cu care am să-mi cumpăr o pereche de patine nichelate, din
cele cu botul de berbece, ştii ce mi-a răspuns? „Amice, cînd oi juca eu la
loterie, vreau să cîştig bani mulţi, nu patru florini şi nici o mie, ci bani!“...
De aceea, află de la mine că nici tu nu ştii despre ce e vorba!...
Misi nu-i răspunse. Se ghemuise în el ca un arici mic. Asta-i mai
lipsea, să afle că şansele de cîştig sînt atît de mari... Şi Orczy, care pînă
atunci nu suflase o vorbă, acum îl chinuia...
Fu mai bucuros să se tragă lîngă Gimesi, pe care îl iubea în ziua aceea
nespus de mult; fiindcă, nu-i aşa, doar pentru el se bătuse... Văzîndu-l că
tot duce mîna la cap, îl întrebă:
— Te doare?
— O, că mult mă sinchisesc eu de el! Să mă scoată numai din sărite,
că ţi-l lipesc odată de perete de...
Văzînd că Gimesi era prost dispus, se retrase, de teamă să nu-l
jignească compătimindu-l, deşi sufletul lui era alături de el.
După oră, Orczy, care ştia că Gimesi e mai prieten cu Misi decît cu el,
se duse şi-i spuse:
— Gimesi! Măi Gimesi, vezi, află tu de la Misi ce numere a jucat îa
loterie!
— De ce, a cîştigat? se miră Gimesi.
— De unde să ştiu, dacă el habar n-are ce numere a pus!
— Ce vorbeşti? şi Gimesi căscă mari ochii lui mici, fără sprîncene,
umezi şi oblici, ca de japonez.
Îl privi cu o amarnică neîncredere şi mirare.
— Cînd i-oi cără eu nişte pumni în spinare, să vezi cum o să ştie! Cu
ăsta însă n-o poţi scoate niciodată la cap, e încăpăţînat ca un catîr! Dar las’
că-i vin eu de hac! Îi pun o piedică, îl dau peste cap şi-i car la pumni pînă-l
înmoi...
Misi nici nu se clinti. Zîmbea trist şi tăcea... Vai, cît ar fi dat să nu-i
mai pomenească nimeni de loterie!...
— Spui ori nu spui?! ţipă Gimesi.
— Lăsaţi-mă-n pace!
— Vezi că eu nu-s bătrînul Naso! spuse Gimesi tot mai nervos şi tot
mai tare. Ai cîştigat sau n-ai cîştigat?
— N-am cîştigat.
 — Spune numerele... Hai, spune-le!... Nu vrei? Las’ că le scutur eu din
tine, de-or să sară pocnind unul după altul!
În glumă, dar cu ochii aprinşi, îl apucă pe Misi de grumaz şi începu
să-i zgîlţîie.
— Ei, nu fi prost! şuşoti Misi cu atîta gingăşie şi dragoste, încît îl
podidiră aproape lacrimile.
— Spui ori nu ?
— Nu.
Atunci, Gimesi îl apucă de cap şi-l izbi furios de bancă.
De mirare, lui Misi i se tăie răsuflarea.
— Nu spui, ai? Nu spui? şi Gimesi, înnebunit parcă, începu să-l
pocnească cu capul de bancă.
Capul lui Misi era însă atît de sensibil, încît la cea mai mică atingere îl
şi apucau durerile. De aceea sări în picioare şi-l lovi cu cotul în piept pe
micul şi slăbuţul Gimesi; băiatul căzu lat între şirurile de bănci, unde
rămase o vreme nemişcat, abia răsuflînd. Misi, îngrozit de ceea ce făcuse, se
aplecă, palid şi tremurînd, să-l ajute să se ridice, dar în clipa aceea Gimesi
izbucni în sus, se repezi la el ca un hîrciog şi începu să-l lovească în cap tot
aşa cum îl lovise pe el Szegedi mai înainte.
Băieţii făcură toţi cerc în jurul lor. Misi nu se înfierbântă însă decît
după a treia, a patra lovitură. La început nu luă lucrurile în serios, dar mai
apoi îşi pierdu cumpătul, sări la Gimesi, îl izbi cu pumnul în faţă, îl
cuprinse în braţe şi dădu cu el de pămînt: îi simţea între palme gîtul slăbuţ
pe care-l strîngea şi-l apăsa, de mai să-l frîngă. Ce-i drept, în timpul ăsta
dădea şi Gimesi, îl şi zgîria, dar faţă de loviturile lui era o nimica toată. Misi
îi puse în cele din urmă genunchiul în grumaz. Cînd îi văzu însă sub
genunchi chipul mic si slab, cînd îl văzu zbătîndu-se cumplit, înrăit şi
neînduplecat, în mîinile lui, ca un curcan, izbucni în plîns, sări la o parte,
intră în bancă, îşi îngropă faţa în palme şi plînse mai cu foc.
Gimesi, ruşinat de moarte şi gîfîind a răzbunare, se ridică cu chiu cu
vai. Băieţii, strînşi toţi roată, priveau în tăcere bătaia. Orczy striga într-una:
„Aţi înnebunit? Despărţiţi-i“, dar fiii tîrgoveţilor, care nu se băteau niciodată,
stăteau în jurul lor şi aşteptau serioşi şi cu un calm dumnezeiesc să vadă ce
are să se mai întîmple.
— Nu urla aşa! mormăi calm Gimesi, căruia îi sîngera o zgîrietură de
sub ochi.
Misi, dîndu-şi toată silinţa să se stăpînească, se potoli.
— Dar de ce s-au certat? De ce s-au certat? întreba tot mai
deznădăjduit Tannenbaum.
— Naiba ştie! spuse K. Sánta şi se duse în bancă să-şi scoată caietul
de matematică pentru ora următoare.
Era şi el un adevărat fiu de târgoveţ. Nimic nu-l scotea dintr-ale lui.
Varga János, care stătea în spatele lor, se aplecă spre Gimesi:
 — La urma urmei, ce-a fost asta?
— Ce să fie? Purtare de ţărănoi! spuse Gimesi şi-şi tampona cu
batista vînătaia de sub ochi.
Auzindu-l, Misi se cutremură. Cuvintele prietenului său îi răniră
inima, îl ardeau. Îşi zise cu hotărîre că n-o să mai vorbească în viaţa lui cu
Gimesi.
Clasa parcă turbase. În fund, pretutindeni, numai bătăi. Fără nici o
pricină, băieţii se luau la palme, rîdeau, ţipau. Ziua aceea a fost o zi a
nebuniilor!
Cînd intră domnul profesor Báthori şi îi văzu pe cei ce se încăieraseră
tăvălindu-se pe sub bănci, privi în jur, uimit şi în acelaşi timp furios, apoi
izbi în masă cu bastonul — un baston de stejar, strîmb la un capăt. Ca prin
minune, toată clasa se potoli.
Într-o clipă, fura toţi la locurile lor. Băieţii tăceau mîlc, încercau să se
ascundă unul în spatele celuilalt. De domnul profesor Báthori se temeau ca
de foc...
Misi uită şi el de supărare. Încremenit, nu-şi putu lua ochii de la
profesor nici după ce se aşezară.
— Mîinile pe bancă! strigă profesorul, şi palmele izbite de bancă
răsunară ca nişte rafale.
Domnul profesor Băthori îşi plimbă privirile peste ei, ca un leu, şi
spuse:
— Să vă vedem... De n-o fi ordine...
Se aşeză, trase jurnalul de clasă şi îşi notă în el lecţia. Apoi se ridică,
luă creta, o înfăşură cu eleganţă în hîrtie, o apucă cu două degete şi spuse:
— Regula... de trei!...
Ora aceea de încordare şi atenţie fu binevenită. Energia profesorului,
care vorbi cît ţinu ora ca un căprar, scurt, hotărît, aspru, îi linişti pe toţi.
Ultima oră aveau gimnastica.
Scăpaţi ca din puşcă, năvăliră hăulind în sala de gimnastică.
Era o sală mare, la parter, tot cu ferestrele spre curtea din dos, podită
în partea din faţă cu scînduri. În fund, cam o treime din ea era pardosită cu
scoarţă de cer, pe care puteau călca şi sări în voie; cînd cădeai de pe capră,
nu-ţi frîngeai gîtul.
Lui Misi nu-i plăcea acolo. Pe cît de bine se simţea în clasă, pe atît de
prost se simţea aici, unde era printre cei mai slabi. Îl mai durea apoi şi
faptul că, fiind aşezaţi după înălţime, era al cincilea din coadă. După el mai
veneau Gimesi, Titkos Gyuri — un adevărat fiu de târgoveţ, încălţat cu
cizme, serios, încruntat, un băieţaş mărunţel şi negricios, pe cît de scund,
pe atît de bătrînicios, cu care nu te puteai bate pentru că dacă-i spunea
cineva: „Cînd ţi-oi trage una!” el îl şi pîra la profesor. Nu că i-ar fi fost frică
sau că ar fi vrut să facă rău altora, dar simţea nevoia să fie veşnic sub
scutul autorităţilor. Iată pentru ce Misi era prieten cu el la ora de
gimnastică. Îi plăcea printre altele că Titkos umbla ca la el acasă, în cizme şi
costum maghiar sur, cu fireturi negre. El n-ar fi putut-o face, fiindcă nici în
sat la ei nu era socotit ţăran, ci un fel de corcitură, nici ţăran, nici domn.
Sau, mai degrabă, după cum începuse să-şi dea seama, ţinea şi de unii, şi
de alţii, în aceeaşi măsură. Ce mult ar fi dorit să treacă iar la locul lui de la
începutul anului! Între timp îşi schimbase locul. Cînd îi aşezase profesorul,
după el venea la rînd Titkos, apoi Gimesi. Dar cum ţinea foarte mult la
preaiubitul lui Gimesi, la bătăuşul pe care acum nu mai avea ochi să-l vadă,
acesta, de îndată ce s-a întors profesorul cu spatele, l-a şi înhăţat de mîna şi
l-a tras fără multă vorbă lîngă el. La început, Titkos s-a cam îmbufnat, şi se
temeau să nu-i pîrască, dar în curînd nici lui nu i-a mai păsat, pentru că
ajunsese lîngă Simonffy Pisti, nepotul primarului, alături de care se simţea
ca lîngă nimeni altul. Simonffy era un copil teribil, îşi băga nasul în toate şi
se lega de toţi. Alerga într-una, ca un ogar. Avea la colegiu o mulţime de fraţi
mai mari şi în pauze dădea fuga cînd la o clasă, cînd la alta. Cînd îl căutai,
era ba la a cincea, ba la a patra, şi pretutindeni se simţea ca la el acasă.
Fiind tare mititel, băieţii din celelalte clase îl răsfăţau şi, cum îl vedeau
apărînd, îl ridicau pe umeri, îi dădeau ţigări şi se jucau cu el cum te joci cu
o păpuşă. Cînd se întorcea din clasele cele mari, avea totdeauna ceva de
povestit.
— Ştiţi ce i-a zis moş Răcanu lui Csuka dintr-a patra?
— Ce? îl şi înconjurară băieţii.
— Csuka mîzgălea cu creta pe tablă cînd deodată intră în clasă moş
Răcanu şi-i trage una cu bastonul. Apoi zice: ..Cum te cheamă, mă,
blestematule?“ El spune: „Csuka”26... „Csuka? Bine, asta se vede după
gură... Dar celălalt nume?“
În clipa aceea răsună un glas puternic:
— Alini-aţi !
Intrase profesorul de gimnastică. Venise din odaia alăturată, pe o uşă
deasupra căreia erau trei E de tipar. Se făcu alinierea. Într-o oarecare
măsură fuseseră aliniaţi chiar de mai înainte.
— Îndreptaţi rîndul!... Ce-i acolo?... Care-i ăla care scoate burta?...
Drepţi!...
Stătură ţepeni, milităreşte.
— În cerc... înainte, marş!... Unu, doi! Unu, doi!
Porniră unul după altul prin sala lungă.
— Bate talpa!... Unu, doi! Unu, doi!... Unu, doi, fluiericea ei de treabă!
Pas alergător!... Un-doi, un-doi, un-doi!...
După ce fugiră roată de vreo două ori, auziră în sfîrşit:
— Stai!
Ajunseseră tocmai la locurilor lor:

26 Csuka — ştiucă, în limba maghiară.

 — Pe loc repaus !
Întotdeauna aşa începea ora.
Lui Misi îi era silă de toată treaba asta. Ora de gimnastică i se părea
de la început pînă la sfîrşit o mare prostie. Se înşirară să sară la o capră
mică. Pentru cei mari era uşor, dar ei, cei mici, rămîneau cocoţaţi pe spatele
caprei şi trebuiau să îndure adîncul dispreţ al profesorului.
Profesorul de gimnastică, domnul Szüts Istók, era un ora mărunţel,
îndesat, plin, ţanţoş şi cu mustăţi mici, negre. Vorbea ca un plutonier şi
avea umerii atît de laţi şi braţele atît de groase, că hainele stăteau să crape
pe el:
Cînd Misi, îndurerat că-şi pierduse buletinul şi că se mai şi bătuse cu
Gimesi, văzu că nu e în stare nici să alerge pînă la capră, nici să sară peste
ea, dădu să se furişeze pe alături. Dar profesorul îl prinse:
— Încă o dată!
Trebui să se întoarcă şi’ să pornească din nou, dar nici de data
aceasta nu izbuti să-şi ia avînt şi se rezemă ele capră.
— Încă o dată !
Se întoarse agale să încerce şi a treia oară.
— Fu-ugi!
Porni în fugă, dar încetini pasul şi luă deodată o hotărîre eroică: se
opri, ieşi din rînd şi se trase deoparte. Nici pînă la capră nu se mai osteni să
se ducă.
Szüts Istók rămase cu gura căscată.
— Înapoi! Înapoi, înapoi îţi spun!... zise făcîndu-i semn cu degetul
îndoit.. Ce fel de ambiţie e asta?... Încă o dată! Să te văd cum fugi!
Misi încremeni. Istovit de emoţii, rămase cu încăpăţînare pe loc.
— Un-doi ! bătu cu piciorul Szüts Istók.
Misi nici nu-i răspunse, nici nu se urni.
Atunci ieşi din rînd Orczy şi spuse:
— Domnule profesor, vă rog, Nyilas Mihály e bolnav.
— De ce vorbeşti neîntrebat?
Orczy, fireşte, era închipuit, şi credea că lui îi este îngăduit să se
ridice în apărarea celor neajutoraţi şi nenorociţi. Numai că la gimnastică nu
era primul şi datorită picioarelor lui puţin agere preţuia în ochii lui Szüts
Istók cam cît Nyilas Misi.
Orczy însă nu se lăsă:
— Pardon, domnule profesor!
Pufnind nervos ca un mistreţ, Szüts Istók se holbă la el, dar cînd văzu
că băiatul avea cămaşă mai bună decît ceilalţi şi că era pieptănat mai
îngrijit, ajunse la concluzia că avea în faţa lui o „maimuţă boierească”.
Partea proastă era că profesorul, cînd vedea o „maimuţă” din astea, se
înfuria mai rău ca un taur aţîţat cu o bucată de pînză roşie. Faptul că
domnişorul acela îndrăznise să-l ia în rîs îl socotea un fel de jignire adusă
lui personal, o învinuire că nu-şi terminase studiile, că era băiat de ţăran şi
că bea într-ascuns de stingea. Aşadar, asupra lui îşi revărsă toată mînia.
— Vino încoace! hîrîi el roşu-vineţiu la faţă.
Orczy păşi înainte curajos, cu pieptul în afară.
— Aici! răcni Szüts Istók şi arătă înaintea sa.
Orczy se apropie, mai temător de data asta. Îşi dăduse seama că s-ar
putea să încaseze o palmă şi gîndul ăsta îl cam speria. Era uimit şi revoltat
şi tare i-ar fi fost neplăcut să păţească ruşinea asta.
Acum, însă, nu mai avea altă ieşire. Îl privea pe profesor ţintă în ochi,
drept, curajos, fără să se clintească. Clasa aştepta cu răsuflarea tăiată să
vadă ce-o să se întîmple.
Stătură aşa o vreme. Orczy simţi că ameţeşte, dar nu dădu înapoi.
Szüts Istók însă, răzgîndindu-se, îşi zise că băiatul n-avea, la drept vorbind,
nici o vină. Numai că era clei la gimnastică, viermele... Aşadar, într-un
tîrzîu, după ce îi spuse răguşit: „Ca să-ţi intre în cap şi să nu-ţi mai bagi
altă dată nasul în treburile altora... domnişorule!”... şi chiar ridicase mîna
să-l lovească, începu deodată să-şi netezească mustăţile aşa cum fac flăcăii
la arie cînd vor să sperie pe cîte cineva că-i trag o palmă.
— Ei... mă, limbricule!... spuse el. ĂAla de colo! Să iasă din rînd!
Dacă-i bolnav, ducă-se dracului... Dar ai să-mi sari tu în locul lui... Hai!
Ain, ţvai...
La drept vorbind, Orczy ar fi îndurat mai degrabă o palmă decît
pedeapsa asta. Cum să sări capra fără să cazi? Cu toate acestea, porni în
fugă spre capră. În faţa ei i se micşoră însă avîntul şi nu fu în stare să sară.
Păţise la fel ca Misi. Nici nu se cădea ca un elev eminent ca el să fie bun la
gimnastică.
— Ei, felicitările mele! spuse Szüts Istók. La ce naiba mi-or mai trimite
limbrici ca tine?...
Orczy, ruşinat, dar rîzînd, se întoarse cu faţa spre băieţi şi o şterse la
loc. Szüts Istók, uitîndu-se clupă el, dădu cu ochii de Misi, care intrase iar
în rînd.
— Ieşi din rînd!
Misi nu se mişcă. Voia să spună că nu-i bolnav, dar deodată simţi că-l
ia cu ameţeală şi se duse împleticindu-se spre perete. Se rezemă cu palmele
de el, dar îşi pierdu cunoştinţa şi căzu la pămînt.
Szüts Istók îl privi mirat.
— Turnaţi-i un pahar de apă în cap! strigă el către Simonffy Pisti, care
se afla mai aproape şi de care ştia că, deşi mic, era un bun gimnast. Vezi pe
masă, în camera mea!
Pisti dădu fuga şi se întoarse cu un pahar pe jumătate plin cu apă. Îşi
muie mîna în ei şi începu să-l stropească pe Misi pe faţă.
— Barta! Kelemen!... Aşezaţi-l pe grămada aia de funii!
Fireşte, într-o oarecare măsură era mîndru de ajutorul gimnaştilor
buni. Orczy, Gimesi şi Simonffy trebuiră să se ducă la loc, pentru ca cei mai
buni elevi ai domnului profesor să-l poată aşeza pe Misi.
Barta era tare impresionat. Îi părea rău de ceea ce i se întîmplase lui
Misi, fiindcă îl respecta.
Pînă la urmă însă, Misi îşi reveni. Se simţea bine pe grămada de funii.
Se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele de peretele rece, rămînînd
aşa, sleit de puteri, frînt. Sala de gimnastică se învîrtea cu el şi toată ora
căscă, scuturat de friguri. După o vreme, îi zări pe Orczy şi pe Gimesi
vorbind între ei şi ochii i se umplură de lacrimi. Ce buni erau cu el azi!
...Amîndoi se bătuseră pentru el!
În timpul acela, Gimesi îi spunea lui Orczy:
— Eu ştiu ce are... A pierdut buletinul şi numerele i-au ieşit.
— Ce vorbeşti! se miră Orczy..
— Numai că eu ştiu ce numere a avut! Le-am notat cînd a fost la noi!
L-am întrebat pe Sándor Mihály, şi după cîte am văzut, numai 22 n-a ieşit!
Celelalte patru sînt toate.
Orcy spuse :
— Dacă i l-a furat cineva?... Se prea poate...
Gimesi căscă ochii mari. Nu se gîndise Ia asta.
Szüts Istók observă că-şi şuşotesc ceva şi, cum în ora de gimnastică
trebuia să stea fiecare la locul lui şi să-şi aştepte rîndul, se uită aspru şi
stăruitor la ei. Chiar după ce se duseseră la loc îi mai ţintui cu prvirea lui
tăioasă ca briciul.
Lui Misi i se prelingeau lacrimile de-a lungul nasului drept în gură. Le
înghiţea şi plîngea înfundat, cuprins din cînd în cînd de ameţeală şi leşin.
Ce mult ar fi dorit să-şi poată pune capul în poala maică-si! Dar unde era
ea, sărmana... biata lui mamă!...

CAPITOLUL AL OPTULEA
în care se vede că lui Misi nu-i place să se ocupe alţii de el, mai ales
atunci cînd îl apasă vreo supărare; să-l lase în pace; în asemenea
împrejurări e bine să te gîndeşti acasă şi la necazuri mari; e bine să uiţi
de necazurile mici, cînd ai altele mult mai mari.

După-masă, Misi se aşeză la locul lui cu gîndul să se apuce de

învăţat. În dormitor nu era decît domnul Nagy. Se întinsese pe pat şi citea.
Misi trase sertarul, dar deodată îşi aminti de scrisoarea către părinţi, care
zăcea acolo începută de cel puţin o săptămînă. O scoase repede, apoi luă
cerneala şi pana.
Bunii şi iubiţii mei părinţi!
Să nu vă supăraţi, bunii şi iubiţii mei părinţi, că de atîta vreme nu v-am
scris, dar, bunii şi iubiţii mei părinţi...
Atît apucase să scrie. Privi îndelung scrisoarea. Dacă n-ar fi fost acel
„dar” ar fi putut s-o continue. Aşa însă, ce să le scrie? De ce nu le scrisese
pînă acum? Să mintă, nu îndrăznea. Simţea neîncetat dogorindu-l şi
arzîndu-i grumazul cuvintele mamei sale: „Băiatul meu, să te porţi
întotdeauna ca şi cînd aş fi şi eu de faţă... Închipuie-ţi că privirile mele sînt
aţintite mereu asupra ta. Aşa n-ai să faci nici o faptă urîtă”.
Îi simţea privirea blîndă şi teama îl înfiora. Se uită descurajat la
scrisoare.
Domnul Nagy se foi în pat, iar Misi, hotărîndu-se să continue
scrisoarea, înmuie repede pana în cerneală şi începu să scrie :
...nu am avut timp, fiindcă în fiecare zi după-masă, de la cinci la şase,
citesc unui domn bătrîn, care e orb şi-mi plăteşte zece creiţari pe oră. Numai
că trebuie să plec cu o jumătate de ceas mai devreme ca să nu întîrzii, iar cînd
mă întorc, se dă masa la internat. Apoi seara trebuie să învăţ. Miercurea şi
sîmbăta iar nu pot să scriu, fiindcă trebuie să-i ajut unui coleg de clasă să
înveţe la latină şi matematică. De aceea n-am putut să vă scriu pînă acum,
bunii şi iubiţii mei părinţi.
Aici se opri şi trase adîne aer în piept. O scosese destul de frumos la
capăt. Zîmbi uşor, încîntat. Nici maică-sa n-ar avea nimic de spus, nu-i aşa?
Afara sufla vîntul şi bătea în fereastră cu zloată. Parcă o vedea pe
biata maică-sa cum ducea lăturile la purcel. Se rezemă cu coatele de masă
şi privi, privi pînă ce i se înceţoşară literele înaintea ochilor. Îîşi aminti de
anul trecut cînd se dusese acasă. Într-o bună zi venise la ei „unchiul
András”, fratele maică-si, mecanic de meserie, om tare cumsecade, bun şi
deştept. Vorbea atît de frumos, de parcă ţinea o predică! Dorise chiar să se
facă preot, dar dacă nu l-au dat părinţii la şcoală... Glasul lui minunat,
puternic, le acoperă întotdeauna pe celelalte. Nu spune decît lucruri
frumoase, înţelepte, ca şi cînd ar vorbi de la amvon credincioşilor. Unchiul
András a rămas la ei toată iarna, fiindcă nu avea slujbă. Punea lemne pe
foc, se aşeza pe scăunel şi citea. Cît a ţinut iarna n-a făcut decît să citească
romane, ziare şi cărţi de mecanică. Din pricina lui, mama trebuia să facă
bucate mai alese, că de-alea proaste nu mînca. Uneori bea şi vin. Îl trimitea
pe el la cîrciumă după o jumătate, şi-l bea singur. Cîteodată spunea:
„Bertalan, hai, ia şi tu un păhărel!“ Dar taică-său răspundea: „Nu beau, că
apoi nu mai pot lucra”... Fiindcă el toată iarna cioplea tălpi de sanie. Odată,
pe o vreme tare urîtă, pe viscol, se chinuia cu un trunchi mare, care trebuia
despicat cu icuri. În timp ce se muncea de-l treceau sudorile, ieşi şi maică-
sa şi, văzînd cum se chinuie bietul bărbatu-său pe o vreme atît de haină,
dădu fuga iar înăuntru şi-i spuse lui András: „Cum te rabdă inima să stai şi
să priveşti, cînd el, săracul, se necăjeşte singur, cu un trunchi atît de
mare!... Du-te de-i ajută!“... Unchiul András, abia clintindu-se, a ridicat
privirea de pe carte şi-a zis îmbufnat : „Ba nu mă duc de loc... Nici prin gînd
nu-mi trece!...” Şi s-a aplecat iar deasupra cărţii. Dar n-a stat mult aşa,
fiindcă peste puţin timp s-a sculat, pufnind, şi a plecat de-acasă.
Maică-sa n-a mai spus nimic. A ieşit doar din cameră şi-a început să
plîngă. El, Misi, se învîrtea în jurul ei. Ar fi fost tare bucuros să dea o mînă
de ajutor! S-a dus afară, măcar să privească dacă altceva nu era în stare să
facă. A stat acolo în ger, vînăt de frig, pînă l-a văzut tată-său şi i-a strigat:
„Ce cauţi aici? Nu vezi c-ai îngheţat? Şterge-o în casă!“ Dar el nu s-a clintit.
Cu toate că s-ar fi dus bucuros, fiindcă afară era îngrozitor de frig şi dîrdîia
de-a binelea. Nimeni nu şi-a dat seama de jertfa lui! Nici taică-său, nici
maică-sa, nimeni! Şi asta l-a durut mai mult ca orice. Curînd după aceea s-
a certat şi cu fraţii mai mici, care făceau gălăgie în casă: „Tăcere!“ şi l-a
zgîlţîit pe micul Ferike de ziceai ce-i aia!
La gîndul că acum el stătea în dormitorul încălzit, la colegiu, îi dădură
lacrimile. Se aplecă şi se frecă la ochi cu pumnii. Oare cum o duceau cei de
acasă? Aveau lemne de foc? Aveau pîine? Bunica şi-o mai fi cumpărînd şi
acum cîte un kilogram de cafea? Fiindcă ei nu-i place laptele gol, iar de supă
de chimen nici nu vrea să audă! Ea îşi are cafeaua ei, din care nu dă la
nimeni. Şi-o prăjeşte şi şi-o rîşneşte singură, şi atunci se umple casa de
mirosul acela, pe care nu poate să-l sufere nimeni din casă, pentru că nici
unul n-ajunge să guste măcar o ceşcuţă de cafea. Bunica şi taică-său nu
ştiu ce-i suferinţa, fiindcă ea îşi poartă singură de grijă, iar el lucrează pe
rupte. Cînd e vesel, cînd e supărat, dar şi supărarea îi trece repede. Cine
suferă e maică-sa, care munceşte pentru toţi, deşi e tare mică, sărăcuţa,
firavă şi slabă; nu e făcută pentru atîta muncă. Doar mizeria o sileşte să tot
robotească. Altfel îi place şi ei să citească, să gătească, să facă curăţenie, să
coasă pentru copiii şi pentru fetele din sat, că-i miroase totdeauna casa a
stambă nouă!...
Misi rămase aşa mult timp în faţa scrisorii. De oboseală, nu mai putea
sta nici pe scaun. Ar fi vrut să se culce, dar nu îndrăznea, fiindcă n-aveau
voie. Suferise atît de mult în ziua aceea, era atît de istovit, că nu mai putea
sta în capul oaselor. Îşi lăsă puţin capul pe braţ şi şi-l sprijini de masă, nu
cu gîndul să doarmă, Doamne fereşte! Dar într-o clipă i se şi închiseră ochii.
Avusese de gînd să cugete puţin la scrisoare, dar, cînd colo, adormi!
Îl visă pe taică-său, care se făcea că-i spune: „Ia dă-mi tu buletinul
acela să mă duc după bani!“
La început se bucură, pentru că el nu se putea duce, apoi îl apucă
groaza deoarece ştia că pierduse buletinul. Alergă de colo-colo, prefăcîndu-
se că-l caută, trase toate sertarele, şi al şifonierului, şi al lăzii, şi al maşinii
de cusut, se învîrti prin casa lor mică, scotocind mereu în sertare, dar tată-
său, care nu-l slăbea din ochi, îi spuse chiar înfuriat:
— Poate că l-ai uitat undeva!
Tremura în faţa lui. Chipul lui taică-său, negricios, cu fruntea mare,
de înţelept, îl privea aspru. Abia dacă era cu ceva mai înalt decît el, dar îl
privea stăruitor şi autoritar cu ochii lui frumoşi, albaştri.
Atunci el plecă,capul şi spuse :
— Nu-l am.
— Unde-i? Cine ţi l-a furat?
Misi răspunse încet, aproape nedesluşit:
— Böszörményi!
— Böszörményi?
— Din răzbunare! A dat vina pe mine că i-am furat briceagul şi că l-
am aruncat după lada de gunoi, iar acum, ca să-mi facă în necaz, mi-a furat
buletinul şi l-a rupt! L-am văzut eu că rupe ceva, dar n-am ştiut că e
buletinul. Acum îşi bate joc de mine.
Tată-său se gîndi o clipă, apoi întoarse capul şi spuse:
— Bine, mă duc să ascut securea! Hai de învîrte roata tocilei!
În aceeaşi clipă se făcea că mîna tocila repede — repede de tot şi
auzea şuierul securii cînd o atingea.
Îi era frică să nu-l despice taică-său în două pe Böszörményi. Altfel, de
ce-ar fi dat securea la tocilă? Îl scuturau frigurile îngrozitor, cînd deodată îl
văzu pe Böszörményi pe stradă, în Debreţin, în piaţa mare. Rîdea, fiindcă nu
ştia că o să fie tăiat în două. Avea în cap o căciulă. Taică-său ridică atunci
securea sus, sus de tot, cît pe ce să atingă vîrful turnului Catedralei, gata
să-l lovească pe Böszörményi, dar el i se agăţă de braţ şi strigă din răsputeri
: „Tatăăaăă!“...
De groază, se trezi şi se întrebă speriat dacă n-o fi băgat ceva de
seamă domnul Nagy.
Dar domnul Nagy citea mai departe, lungit în pat. ÎI privi o bucată de
vreme cu ochii tulburi, sticloşi.
Înţelese că n-a fost decît un vis, deşi văzuse totul atît de limpede, de
parcă se petrecuse aievea.
Nu-şi luă ochii de la domnul Nagy pînă cînd acesta nu se mişcă şi-l
observă. Atunci, speriat, temîndu-se să nu-i spună ceva, plecă repede ochii
şi se uită la scrisoare. Dar şi asta îi făcea râu. Îl apuca groaza la vederea
literelor, semne ale vieţii lui hăituite şi neliniştite.
Domnul Nagy se ridică în capul oaselor şi spuse:
— Vai, Nyilas, e îngrozitor!... Ştii ce citesc?... Istoria veche a poporului
maghiar! Drumul oamenilor noştri de ştiinţă spre străvechea patrie a
ungurilor.
Misi ridică privirea, curios. Era un subiect, poate singurul, care îl
putea interesa în ceasul acela. Îl cuprinsese deodată o sete cumplită, o
dorinţă fără margini de a afla ce voia să spună domnul Nagy.
— Noi vieţuim aici, în mijlocul Europei, ca un copil găsit care... nu-şi
cunoaşte părinţii şi nici nu are curajul să şi-i caute, dar care e mistuit de
curiozitate să afle totul despre ei. Acuma, vezi, trăim aici, în centrul Europei,
şi mica noastră Ungarie seamănă cu o inimă. Pînă şi cele două cămări ale
inimii sînt desenate pe ea!
Lui Misi i se păru nespus de frumos şi adevărat ceea ce spunea
domnul Nagy. Nu prea ştia el cum e împărţită inima, dar nu se află cuvînt
mai frumos ca acesta: „inimă”. Era fericit că Ţara Ungurească seamănă cu o
inimă. Se gîndi apoi la viaţa lui, cu toate mizeriile şi necazurile ei.
Îl podidiră lacrimile; i se părea că domnul Nagy îi vorbea chiar despre
viaţa lui, despre soarta lui. Era silit să trăiască acolo, în Debreţin, în oraşul
acela atît de întins şi atît de străin, în colegiul acela mare, unde n-avea pe
nimeni care să-l ajute. Orice i s-ar fi întîrnplat, nimeni n-avea să-l apere,
niciodată...
— Dar n-a fost aşa întotdeauna — spunea domnul Nagy. Odinioară
exista în Urali, lîngă Volga, o Magna Ungaria, Ungaria Mare. La început, pe
vremea cînd ne-am strămutat în patria noastră de azi, aveam continuu
legături cu patria străveche. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul
scrie că în timpul lui, în secolul al X-lea după Hristos, ungurii aveau
obiceiul să trimită soli la rudele lor rămase în răsărit. Le vizitau, se
interesau ce fac şi primeau des veşti de la ele.
Misi îşi dădea silinţa să înţeleagă. El nu învăţase încă istoria; avea s-o
înceapă doar în clasa următoare, dar tot ştia cîte ceva despre istoria
maghiarilor, cît aflase la şcoala primară. Ştia cît ştiau şi cei de acasă,
întrucît copiii de ţărani cresc, se fac mari şi nu mai aud în viaţa lor de
istorie. Cu atît rămîn.
— Dar şi după aceea trebuie să fi avut legături, fiindcă ştiau unii de
alţii. Spune-mi, ai auzit de călugărul Julián? Nu?... Pe vremea regelui Béla
al IV-lea, acest călugăr Julián a pornit împreună cu patru tovarăşi de-ai lui
să-i convertească la religia creştină pe vechii maghiari, care, fireşte, erau
încă păgîni. Şi a ajuns la ei, dar după multe greutăţi; au mers prin
Constantinopol, pe jos... Un drum îngrozitor... De acolo, în Caucaz! Adă
harta să-ţi arăt!
Misi aduse repede atlasul Kozma şi căutară împreună harta Rusiei.
— Au plecat pe aici în jos, parte pe lîngă Dunăre, de la
Székesfehérvár, ori poate cu barca, pînă la Belgrad, apoi au luat-o spre
Constantinopol pe jos. Acolo s-au îmbarcat pe o corabie, au străbătut Marea
Neagră şi în treizeci şi trei de zile au ajuns în peninsula Crimeea. După
aceea au mers iar pe jos, pînă la Volga. Din Crimeea însă, doi dintre ei s-au
întors, pentru că n-au mai putut îndura mizeria, foamea şi hăituirile.
Ceilalţi doi au pornit mai departe. Undeva, pe Volga, a dat peste ei o boală
molipsitoare, în urma căreia s-a prăpădit ultimul dintre tovarăşii
călugărului Julián. Îl chema Gellért, dar nu era sfîntul Gellért. Sfîntul
Gellért n-a fost ungur, ci italian, un misionar care a venit la noi şi a trăit cu
două sute de ani înaintea lui Julián. Cum zic, călugărul Julián merge pe jos,
pribeag prin ţara tătarilor, în sus, pînă la Kazan. Prin locurile acelea se afla
pe atunci ţara bulgarilor. Tot ţinutul era numai stepă, noroadele din pustă
locuiau în corturi de piele şi se ocupau cu păstoritul, cum fac astăzi cei din
Hortobágy, fiindcă păstorii de vite trăiesc şi acum cum trăiau cei de acolo
odinioară... Şi cum îţi spun, prin locurile acelea s-a întîlnit din întîmplare cu
o unguroaică cu care s-a înţeles la vorbă şi care l-a îndrumat spre Ungaria
Mare... Porneşte el la drum şi peste o zi şi jumătate ajunge cu bine la
unguri... Acolo tare s-au bucurat văzîndu-l. L-au chemat din casă în casă, l-
au ospătat cu mîncare şi băutură, l-au întrebat ba una, ba alta, despre fraţii
pribegiţi departe. L-au întrebat: „Unde sînteţi, pe unde vă duceţi amarul?
Avem ştire că aţi dobîndit moştenirea lui Attila! Vedeţi de-o păziţi cu
cinste”... şi altele ca acestea... Dar n-a putut să rămînă multă vreme acolo,
că l-a chemat domnul ungurilor, şi i-a spus: „Întoarce-te, consîngene, în
ţara voastră şi spune regelui, fratelui meu, că eu, domnul ungurilor vechi,
mă rog pentru sănătatea lui, îl îmbrăţişez şi-l sărut şi-i trimit veste să se
pregătească degrabă pentru primejdia cea mare, că vin tătarii de la răsărit şi
or să pustiască lumea întreagă. Am primit şi eu poruncă să mă alătur lor cu
toţi oştenii mei şi chip de împotrivire nu este. El să-şi adune însă oştile şi
prietenii, ca să înfrunte cum se cuvine pe tătar”... Aşadar, bietul Julián a
pornit de îndată, la 21 iunie, spre ţară, dar nu pe drumul pe care venise, ci
pe altul, mai scurt, după cum l-au îndreptat cei din Ungaria Mare. A mers în
sus pe Volga cu corabia, apoi pe Oka, cincisprezece zile încheiate, după
aceea a apucat pe hotarul dintre olatul ruşilor şi cel al mordvinilor, a
străbătut ţara rutenilor şi, trecînd prin pasul de la Verecke, a venit acasă. A
ajuns a treia zi de Crăciun, bolnav, şi s-a înfăţişat la rege, la Béla al IV-lea,
şi i-a spus ce aflase. Şi cîte i-a spus s-au întîrnplat întocmai: tătarii au venit
peste patru ani şi au pustiit tot... Dar şi de astă dată Ţara Ungurească a
izbutit să-i oprească pe tătari să înainteze în Europa. Ne-am vărsat sîngele,
bătîndu-ne cu rudele noastre din răsărit, ca să-i apărăm pe străinii din
apus, care timp de o mie de ani ne-au rămas tot străini şi ne-au urît.
Priviră cîtăva vreme harta în tăcere. Apoi domnul Nagy desfăcu harta
Asiei.
— Uite, aici a fost probabil primul leagăn al ungurilor. Aici se pare că
au trăit ei la începutul erei istorice (şi îşi trecu degetul peste partea de sud-
vest a Siberiei, cuprinsă între lacul Aral, la sud, Urali, la apus, Obi, la nord
şi munţii Aitai, la răsărit). Aici au trăit laolaltă noroadele fino-ugro-ostio-
maghiare şi huno-avare... Pe vremea aceea era linişte şi pace în toată lumea.
Erau stăpînitori mari, imperii mari... Atunci au luat naştere epopeele şi
poveştile străvechi. În cîntecele eroice era vorba de epoca străveche, de mit,
de facerea lumii şi de formarea poporului. Poveştile astea erau însă numai
un prilej de petrecere şi desfătare pentru curţile marilor stăpînitori. Au
trebuit să treacă cîteva mii de ani de la ultima migraţie a popoarelor —
pentru că să nu-ţi închipui tu că aceasta a fost singura migraţie a
popoarelor din Asia care au invadat Europa în perioada descompunerii
Imperiului roman. A mai fost una şi înainte, cînd popoarele turanice au
răsturnat pînă în Franţa străvechea lume despre care nici nu există
documente scrise! Şi cine ştie cîte n-or mai fi fost, căci odinioară, aici unde
vezi puzderia asta de insule dintre Asia şi Australia, nu era mare, ci pămînt,
uscat! Se putea trece pe jos sau călare din America în Australia şi în Asia,
ori prin alte locuri care se află azi în fundul mării... Fiindcă ştii, nu-i aşa, că
pînă şi azi pămîntul e foc pe dinăuntru, şi că are doar o scoarţă subţire
deasupra! S-a întîrnplat ca atunci cînd ard cărbunarii mangalul şi se surpă
o dată cu cărbunii şi pămîntul pus deasupra... Ai văzut vreodată cum se ard
cărbunii?
— Da, unchiul meu e fierar şi am văzut. Am fost odată cu el la
pădurea din Bereg...
— Va să zică, înţelegi ce vreau să spun! Ai văzut că la un moment dat
se surpă pămîntul pe grămada de cărbuni. La fel se surpă uneori şi scoarţa
pămîntului. Atunci, fireşte, apa se prelinge în surpături. Aşa s-a făcut că
partea aceea de pămînt de la sud a ajuns deodată sub apă. Fiindcă
străvechea cultură n-a fost aici, în Europa, ci acolo, la sud, unde-s malaezii
astăzi! Ştii? Ei au făurit cea mai veche cultură. Acum sînt toţi sălbatici, dar
odinioară ştiau pînă şi astronomie... A venit însă potopul, care a acoperit
chiar şi munţii cei mai înalţi. Atunci au pierit toţi oamenii... Ei, dar asta s-a
petrecut foarte demult. Doar în cărţile religioase se aminteşte de el. Ceea ce
ţi-am povestit, despre unguri, că trăiau odinioară în „stepa kirghiză” de azi,
împreună cu alte popoare înrudite, s-a petrecut mult mai tîrzîu, pe vremea
grecilor... Înţelegi ?
— Da.
— Apoi, vezi, după ce a luat sfîrşit şi lumea grecească, după ce a
trecut perioada marii culturi, a venit barbarul Alexandru cel Mare, care a
cucerit toată Grecia, că pe vremea aceea, aici, ca şi pretutindeni, se copsese
parcă întreaga lume, şi trebuia să putrezească! În Asia Mică, pînă departe,
în răsărit, se întindea imperiul persan şi imperiul indian, apoi sus, imperiul
tătarilor. Veneau pe urmă popoarele fino-ugrice, apoi popoarele care locuiau
în Europa de sute, ba chiar de mii de ani. De-a lungul fluviilor se întindeau
seminţiile slave, hărţuite în cruciş şi-n curmeziş de seminţiile germanice.
Atunci, cum îţi spun, acest Alexandru cel Mare s-a aruncat asupra lumii cu
o mînă de soldaţi şi a dărîmat toate imperiile răsăritene. L-a bătut pe
Darius, a străbătut podişul Iranului pînă la fluviul Indus şi, ca un trăsnet ce
cade peste o pădure, le-a răsturnat pe rînd şi le-a doborît. Toate acestea s-
au petrecut numai în cîţiva ani, pentru că el pe urmă a murit. Dar i s-a dus
vestea în toată lumea. Popoarele turanice, de aici, de sus, au aflat cît sînt de
slabi iranienii. Ordinea paşnică a lumii s-a răsturnat. Popoarele tătare din
pustiul Gobi au pornit spre sud să ocupe China cea bogată, iar popoarele
turanice, Persia. Apoi noroadele acestea îndrăzneţe de păstori au prins gust
şi nu se mai gîndeau decît la prădăciuni. China a avut minte şi a ridicat
împotriva lor un zid peste care să nu poată trece tătarii călare. A împrejmuit
tot hotarul de miazănoapte al ţării cu un zid de piatră înalt de doisprezece
metri... A fost o muncă îngrozitoare, s-a lucrat o sută cincizeci de ani la
ridicarea lui. Treabă ca asta nu putea să facă decît seminţia chineză,
seminţia furnică... Dar tătarii nu s-au mai mulţumit cu lapte de iapă după
ce au cunoscut gustul sîngelui şi au pornit către apus, spre Europa, că şi ea
era tot atît de vestită în bogăţii ca şi China. S-au împins unul pe altul
înainte. Pe vremea aceea, finii s-au rupt de popoarele ugro-maghiare şi au
pornit spre nord, iar laponii şi mai spre nord. S-au înghemuit, săracii, pe
ţărmul Oceanului Îngheţat, unde mai trăiesc şi astăzi... E probabil însă că şi
ungurii au cutreierat ţinuturile acelea, pentru că, ştii, Kézai Simon, care a
scris istoria ungurilor în timpul ultimului rege din casa Arpadienilor, spune
într-un loc că ungurii au trăit o vreme undeva unde e întotdeauna ceaţă, iar
vara nu ţine decît trei luni, dar şi atunci soarele nu se vede decît trei ore pe
zi, de la şase la nouă. Asta e de fapt descrierea climei de la Polul Nord. Ceaţa
aceea veşnică e aurora boreală... Într-adevăr, acolo, vara nu ţine decît trei
luni... De unde s-ar fi ştiut lucrul ăsta acum şase sute de ani dacă n-ar fi
existat amintirea unei experienţe personale, păstrată prin tradiţie din tată în
fiu?... Ei, dar au avut minte, că, deşi au rătăcit pe acolo, n-au rămas prea
mult timp. Nu i-a plăcut maghiarului prin ţinuturile acelea... Avea să-i fie
mai bine între Dunăre şi Tisa... Stătură deci ungurii şi, după ce chibzuiră,
porniră cu vitele pe malul celălalt al fluviului Ural şi coborîră în jos pînă
aproape de Volga... Aici, pe undeva, trebuie să se fi rupt ei în două părţi.
Bătrînii, cum s-ar zice conservatorii, au zis: „Pentru noi e bun şi pămîntul
ăsta!“, dar tinerii, trufaşi, au pornit mai departe, au trecut Volga, au ajuns
la Don, l-au trecut şi pe el înot pe burdufuri şi au ajuns în mlaştinile
Maeotis 27. Astea de colea, uite: peninsula Crimeii! Cînd nu se mai simţiră
nici aici la largul lor — că ăia niciodată nu-şi mai găseau locul! — au ieşit la
Nipru. Acolo au făcut alianţă cu împăratul bizantin; apoi i-au bătut
pecenegii şi i-au împins peste Nistru, iar partea aceea s-a numit mai tîrziu
Etelköz. De-aici n-au mai avut de făcut decît un pas ca să treacă munţii
Carpaţi. Şi i-au trecut, după cum vedem, pentru că ne aflăm pe meleagurile
acestea pînă şi în ziua de azi... Toate bune şi frumoase, atît doar că n-ar mai
trebui să muncim...
Misi îşi uită cu totul de necazul şi supărarea lui şi rîse cu poftă.
— Aşa ar fi drept! spuse domnul Nagy zîmbind. Nu ne-am războit
destul atîtea mii de ani? Mergi de la lacul Aral, de-a lungul Uralului în sus,
pînă la Oceanul îngheţat de Nord, apoi de-a lungul Uralului în jos, pînă la
Marea Caspică, de la Marea Neagră, Lebedia, Etelköz, pînă aici, în Panonia!
Iar aici, timp de zece veacuri, nu treceau zece ani fără război... Nu s-a mai
pomenit atîta pace ca acum, auzi, din patruzeci şi opt... Patruzeci şi patru
de ani de pace!... Trebuie înscris în istorie, ori, cum se zice pe aici, pe la

27 Lacul sau Marea Maeotis era vechea denumire a Mării de Azov. (n.r.)
Debreţin, pe horn cu funingine!
— Dar spre apus n-avem rude? întrebă Misi.
— În Europa apuseană?! exclamă domnul Nagy, Cum o să avem?...
Acolo locuiesc popoarele latine, germanice, slave, cu totul străine... Francezi,
spanioli, italieni... Ce avem noi cu ei? Sau nemţi, englezi, suedezi, danezi,
norvegieni, olandezi! Cu totul străini...
— Dar asta e îngrozitor! zgîi ochii la hartă Misi. Nici o rudă!
— Rudele? La ce folosesc rudele?... Rude ne sînt finlandezii, dar ei,
sărmanii, sînt departe şi în robie, într-o robie de o sută de ori mai grea ca a
noastră. Rude ne sînt şi estonii, zurienii, samoezii, mordvinii, ceremizii,
votiacii, ostiacii, dar asta doar aşa, neam după Adam!
Misi zise, glumind:
— Tata are obiceiul să spună: sigur că sîntem neamuri, că şi maică-
mea, şi maică-ta sînt femei!
— Cam aşa... — încuviinţă domnul Nagy. Magna Ungaria, care apare
şi azi în multe hărţi cu numele de Iugria, dispare o dală cu năvălirea
tătarilor. Invazia mongolă a luat ca un val, a împrăştiat în toate părţile
întregul popor, răpindu-i orice independenţă. Pe timpul regelui Matei Corvin
se mai ştia cîte ceva de ei, fiindcă Matei Corvin a trimis soli să le dea de
urmă. Avea de gînd să-i aşeze aici, în ţară, că şi aşa era puţină maghiarime.
Dar pe atunci se şi închegase imperiul rusesc şi ţarul, care era ortodox, nu
i-a lăsat nici să se întâlnească măcar, pentru a-şi trimite veşti unii altora!
Apoi a venit prăpădul de la Mohaci28, robia turcească, şi nimeni nu s-a mai
gîndit la ei. Nici măcar Iui Bethlen Gábor29 nu i-a mai dat prin gînd să
încerce prin soliile trimise la turci a căuta în Caucaz şi pe Volga urma
rudelor străvechi ale maghiarilor.
Domnul Nagy făcu o pauză lungă:
— Apoi întrebarea nu e: de unde să ne facem rost de rude, ci: pînă
cînd are să aibă Europa nevoie de noi? Şi pînă acum a fost destul de
frumoasă Ungaria, dar nu-i surîdea nimănui să trăiască pe un veşnic cîmp
de luptă... Ţinutul acesta parcă de aceea e colorat în roşu, fiindcă a fost
întodeauna o mare de sînge. Au venit pecenegii, au venit cumanii, au venit
tătarii, turcii, şi ungurii fie că i-au asimilat şi a scăpat Europa de ei, fie că i-
au bătut şi au apărat cu sîngele lor Apusul. Nu-i vorbă, nici Germania,
Franţa sau Anglia n-au avut parte numai de zile bune, dar cu toate că se
hărţuiau între ele, aveau răgaz să contribuie la făurirea culturii generale a
omenirii. Dar Ungaria? Noi n-am avut niciodată timp să discutăm chestiuni
ştiinţifice, fiindcă a trebuit să purtăm războaie cu turcii, cu tătarii, cu

28 În lupta de la Mohaci, din anul 1520, oştile ungaro-ceho-croate au fost

zdrobite de către turci.
29 Bethlen Gábor — domnitor al Ardealului; a trăit între anii 1580 —1629.
nemţii... E adevărat că popoarele balcanice au avut o soartă şi mai rea...
fiindcă au trăit sub veşnică ocupaţie. În timpul turcilor nu erau de fapt decît
teritorii care întregeau imperiul turcesc. Sîrbii, bulgarii, dalmaţii şi românii
dădeau ienicerimea. Din cinci în cinci ani le luau copiii pentru a-i face
ieniceri! Turcilor de baştină nici nu le era îngăduit să se facă ieniceri! Pînă şi
funcţionarii de stat erau tot din neamurile balcanice. Chiar şi printre marii
viziri, puţini erau turci sadea. Dar ungurii au fost întotdeauna piatră de
încercare şi dig de apărare... Ce se va întîmpla însă în viitor?... Un lucru este
sigur, că pentru meritele trecutului n-o să ne menţină nici ţara... nici
neamul... Trebuie să tragă un folos de pe urma noastră. Care-o fi folosul
acela nu ştiu, dar, fireşte, frumos ar fi dacă fiecare maghiar s-ar distinge şi
ar face lucruri folositoare întregii omeniri...
Cuvintele acestea îl impresionară adînc pe micul Nyilas. Nu se gîndise
niciodată că ţările şi popoarele trebuiau privite în unitatea lor, socotite ca
avînd o viaţă a lor. Acum privea însă harta ca şi cînd ar fi avut în faţă zece-
doisprezece oameni cu muşchi încordaţi şi cu pumnii strînşi, gata de luptă.
— Atunci de ce ne-am unit cu Austria?
— Ne-am unit?! întrebă ironic domnul Nagy. Nu ne-am unit deloc!
Austria ne-a înghiţit, şi-atîta tot! Numai că sîntem o îmbucătură cam prea
mare pentru ea. Uită-te pe harta Europei: Austria ne înconjoară ca o gură
mare, dar nu ne poate înghiţi. N-are trup... N-are guşă în care să ne mistuie!
Toată e doar gură, o gură căscată, monstruoasă!
Priviră amîndoi harta, gînditori. Căutau calea eliberării.
— N-avem de ales! oftă elevul cel mare. Trebuie să ne aşteptăm
soarta... Apoi, fie ce-o fi! Dacă Austria nu ne-a înghiţit pînă acum, n-o s-o
facă nici de acum încolo, fiindcă are mai multe necazuri decît noi. Un pic să
fie clintită din loc, că şi sare în aer şi se desprind din ea trei-patru ţări!
Acum pier piedicile naturale! Le face de petrecanie trenul! De munţi o să-şi
bată joc ichorul (după cum ştii, Jókai a profeţit că romanul secolului
următor se va desfăşura sub semnul maşinii de zburat: bătăliile se vor da în
aer). Această binecuvîntată pustă, dacă oamenii o vor cultiva cum trebuie,
va deveni o grădină în mijlocul Europei. Ca grădiniţele din preajma caselor
ţărăneşti. Într-o parte o să fie stepa rusească cu cîmpiile ei întinse, iar la
stîngă, regiunile industriale şi miniere, cultura germană, franceză. Iată cu ce
poate ajuta poporul maghiar generaţiile viitoare! Trebuie să facem aici o
adevărată patrie a egalităţii, libertăţii şi fraternităţii! Atunci n-o să mai avem
nicăieri duşmani, deoarece duşmanii atacă bizuindu-se pe jaf. Acolo însă
unde e egalitate şi frăţie, nu mai există duşmani. Dar astea, frăţioare, sînt
lucruri prea grele pentru mintea ta fragedă...
Micul Nyilas asculta încordat. Era impresionat mai mult de focul
lăuntric ce se revărsa din cuvintele colegului său mai mare, decît de
înlănţuirea convingătoare a ideilor lui.
Dar elevul cel mare, înainte de a sfîrşi, socoti că trebuie să
recapituleze ceea ce spusese:
— Dacă naţiunea noastră nu aduce nici un folos străinătăţii, lumii
întregi, e limpede că doar calitatea de maghiari nu ne poate ajuta să cucerim
inima unor popoare străine. Calitatea de maghiar e bună, ca şi sentimentul
familial. Trebuie să fim uniţi, deoarece toţi gemem deopotrivă sub povara
acestei calităţi, de a cărei răspundere nimeni nu poate fugi! Aşadar, întăriţi
de această forţă, trebuie să creăm ceva cu care să ne mîndrim faţă de
străinătate... Înţelegi? Faptul că eşti maghiar să nu însemne pentru
străinătate că eşti un mic tîlhar printre alţi tîlhari mai mari, ci că eşti un om
muncitor şi serios alături de ceilalţi oameni din lumea muncitorilor. Să se
poată conta pe asta! Să ne privească cu mîndrie şi să spună: uite micul
popor maghiar ce-a făcut din ţara lui! A suferit atîta, sub turc, sub tătar, şi
cu toate acestea, de îndată ce-a putut, s-a şi apucat de treabă, a creat... a
învăţat şi a muncit... a iubit şi a muncit fericit!... Nu este altă cale decît
dragostea de muncă şi de învăţătură, voia bună şi puterea de a construi...
Ce pot învăţa alţii, pot şi maghiarii!...
În momentul acela se auzi clopotul din curte. Elevul cel mare îşi puse
pălăria şi ieşi.
Rezemat în coate, Misi mai rămase o vreme cu ochii la hartă. Acum
începea s-o îndrăgească. Peticelele colorate căpătaseră viaţă! I se părea că se
mişcă, ca un furnicar, şi de atunci, în lungile lui meditaţii, pajiştea rotundă,
frumoasă şi dragă a Ungariei strălucea tot mai frumos înaintea ochilor lui.
Întărit şi odihnit, îşi văzu mai departe de scrisoare.
Îşi descrise viaţa şi colegii de clasă care-i erau dragi. Mai scrise despre
profesori, lăudindu-i şi ridicîndu-i în slavă pe toţi. Acum nu-şi mai amintea
decît de ce era bun şi frumos în viaţa lui. I se părea că renăscuse şi făcu
legămînt sfînt să muncească şi să înveţe, ca să poată răspunde la lecţii aşa
de frumos, încît să-l admire toată şcoala. I se părea că în el se întruchipează
seminţia maghiară ameninţată de duşmanul cu gura căscată şi se simţea
aproape mîndru de sărăcia părinţilor lui, de obârşia lui, deoarece socotea că
ea îi va da putere să îndure orice necaz, orice greu, şi pentru el devenise un
simbol, că, de va înfrânge necazurile, întreaga seminţie maghiară va
învinge...
După ce termină scrisoarea, o băgă în plic — mai avea încă două
plicuri mici pe care i le pusese chiar mamă-sa în ladă. Pe unul era o pată de
unsoare de cînd cu pachetul, lucru de care îi era ruşine. Şovăi chiar dacă
să-l rupă sau nu, dar roşi, socotind că nu are dreptul să-şi ascundă
greşelile. Las’ să-i fie de învăţătură! Să aibă altă dată mai multă grijă de
lunurile lui!
Strînse din dinţi şi încruntă din sprîncene, scrutând viitorul
îndepărtat. Aşa ieşi din dormitor, cu sintaxa latină subsuoară.
Agăţă cheia de uşor, după obicei, şi se duse să înveţe în Grădina
Botanică.
 Învăţă cu sîrguinţă pînă se pomeni că bate ceasul de două ori. Era
patru jumătate! De altfel, se făcuse şi întuneric. Abia atunci îşi aminti că
trebuia să se ducă la domnul cel bătrîn. După-amiaza aceea fusese tare
ciudată. I se părea că e undeva, departe de toţi şi de toate, singur, doar cu el
însuşi, ca şi cum nu ar fi fost de nicăieri şi al nimănui.
În ziua aceea, ca niciodată, nu-l bucura lectura pe care o avea de
făcut. Îl supăra să tot citească fără să înţeleagă nimic, să turuie doar, să
turuie într-una cuvinte fără rost. În zadar încerca el să fie atent, că, de la al
doilea sau al treilea rînd, din nou totul i se părea fără nici o noimă. Pe
domnul Nagy cît de bine îl înţelesese după-masă, deşi nu învăţase încă nici
geografie, nici istorie! Cît îi era de plin sufletul de tot ce-i spusese! Articolele
acelea de ziar, însă, nu le înţelegea, şi pace!
Deodată, domnul cel bătrîn întrebă:
— Nu s-au tras încă numerele?
Îi îngheţă sîngele în vine, i se puse un nod în gît; simţea că
înţepeneşte şi că se face tot mai palid... După cîteva clipe de tăcere,
aducîndu-şi aminte că, spre norocul lui, bătrînul era orb, înghiţi în sec şi
spuse:
— N-am citit încă nimic în ziar.
De fapt nu minţea, pentru că, deşi se publicau numerele în ziar, el nu
văzuse încă ziarul.
— Nu?
— Nu.
— Ei, fir-ar să fie!... Nici azi nu scrie?
Misi răsfoi ziarul şi căută lista cu numerele câştigătoare.
— Nu — făcu el, oftînd uşurat.
— Nici în celălalt ?
Cercetă şi celălalt ziar de la un capăt la altul.
— Nu.
— Ei, zi-i mai departe.
Continuă cititul, dar sufletul îi era plin de nelinişte. Domnul cel bătrîn
se interesa mult de povestea cu loteria. Dacă va întreba şi pe alţii?
Plecă de la el trist şi amărît. Nu mai avea nici un chef. După-masă
începuse să uite necazul acesta sşi i-ar fi plăcut să creadă că trecuse totul...
Dacă pierduse biletul!... Unde să-l mai găsească? Dar băieţilor ce le-o fi
păsînd!... Că necazul e doar al lui... al lui şi al bătrînului domn.
Porni spre casă încet, cu capul în piept, şi cum ajunse la şcoală, se
duse de-a dreptul la sala de mese. Sándor Mihály, cum îl văzu, strigă:
— Nyilas ! Orczy şi Gimesi au fost sus în dormitor!
— Sus? întrebă speriat Misi.
— Da! Te căutau pe tine...
Se aşeză la locul lui şi începu să-şi şteargă furculiţa, pentru că aşa
era obiceiul, să-ţi ştergi furculiţa cu şervetul, deoarece la bucătărie nu prea
spălau bine vasele şi tacîmurile.
Era tare speriat. Ce căutaseră la el Gimesi şi Orczy? Desigur că
veniseră în legătură cu loteria!
— De ce n-ai fost după-masă la ore? îl întrebă mai tîrzîu Sándor
Mihály, întinzîndu-se după solniţă.
Îşi sără şi-şi piperă bine pîinea, după obiceiul elevilor, ca să-şi facă
poftă de mîncare.
— După-masă? făcu Misi şi privi năuc înaintea lui.
— Da. A întrebat şi domnul profesor de tine !
— Păi azi nu-i sîmbătă? spuse, apoi roşi ca focul.
Uitase cu totul că aveau şcoală! Cum de nu-şi amintise?
Asta mai trebuise, să uite în halul ăsta de şcoală!
Nu-i putu explica nici şefului de cameră de ce nu se dusese la ore. În
cele din urmă se hotărîră să spună că a fost bolnav. Domnul Lisznyai era
tare supărat. Zicea că nici nu mai rămîne în camera unor deştepţi ca ăştia!
De cînd se ştie pe lume, n-a mai pomenit să uite cineva în halul ăsta de
şcoală! Băieţii rîdeau. Böszörményi mai ales. Şi ce rîs ciudat avea!
— Nu m-ar mira să-şi uite şi capul într-o bună zi! spuse el ironic.
Noroc că îi e lipit de gît, altfel ar rămîne fără el.
Lui Misi i se păru că Böszörményi îi vorbise aşa, de sus, peste umăr,
plin de înţelesuri. În dormitor, e drept, nu pomenise încă nimeni de buletin,
dar Böszörményi îşi dădea desigur seama că odată şi-odată tot o să se afle.
Misi era convins că numai el furase buletinul...
Seara îşi scrise lucrarea la limba maghiară.
— Ce să spun? Ce te-a durut? îl întrebă domnul Lisznyai a doua zi
dimineaţă.
— Nu ştiu. Nici domnul Nagy nu s-a dus la oră.
— Cei dintr-a opta n-au avut nimic prima oră — îl lămuri domnul
Lisznyai. Da’ văd că tu n-ai nevoie de adeverinţă!
— Ba da... — murmură Misi.
Crezuse că în clasă îl vor lua toţi în rîs, dar, spre marea lui mirare,
nu-l băgă nimeni în seamă.
Doar Orczy îi făcu semn încă de la uşă:
— Am vorbit cu bucătăreasa noastră! Întrebarea e la ce loterie au ieşit
numerele: la cea din Budapesta, la cea din Viena, Brünn, Praga ori Linz? La
care ai jucat?
Misi tăcu mîlc.
— Nici atîta nu ştii?
Da, nici atîta nu ştia.
— Cîştigul trebuie să fi fost de cel puţin o mie, două de florini. Dacă ai
jucat la cea dlin Brünn, să ştii că e de cel puţin două mii de fiorini!
Misi rămase cu gura căscată. Două mii de florini!... Asta era ceva cu
totul nou!... Două mii de florini!... Nici nu-şi putea închipui cît însemna
suma asta... Părinţii lui dăduseră pe căsuţa lor de la ţară trei sute de florini,
cu grădină cu tot... Două mii de florini... I se părea ca un fapt din „O mie şi
una de nopţi”...
Veni şi Gimesi. Nu părea de loc supărat de cele petrecute în ajun; se
apropie şi-şi vîrî capul între ei.
— Bucătăreasa noastră spune că Misi a cîştigat două mii de florini, pe
cuvîntul meu! zise Orczy. Jumătate o să ia bătrînul; dar tot o să-i mai
rămînă şi lui un miar!...
Gimesi bătu cu pumnul în bancă:
— Frăţie, asta nu mai e glumă!
Orczy rîse:
— Dar vă sfătuiesc să nu spuneţi nimănui nimic. Să rămînă totul între
noi trei, că dacă prinde hoţul de veste, s-a zis!
Misi se uită la el mirat: de unde ştia el că era vorba de un hoţ?
Îşi înghesuiră capetele unul într-altul şi începură să şuşotească.
Orczy spuse:
— Trebuie să ne legăm că ne vom sfătui împreună! Hai să mergem
după ore în curtea din dos şi să chibzuim totul cu socoteală!
— Bine! zise Gimesi. Propun să-l luăm şi pe Tannenbaum cu noi!
— Nu mai e nevoie de nimeni! se împotrivi însă Orczy. Deocamdată să
rămînem doar noi trei!
— Bine! zise Gimesi. Mi-e totuna!
— Trebuie să avem însă grijă să nu afle nimeni — adăugă Orczy.
Cum se sfîrşi ora, o şi şterseră tustrei în curtea din dos, unde se afla o
anumită construcţie de scînduri, mohorîtă şi rău mirositoare. În colţul ei,
lîngă gard, cei trei băieţi îşi înghesuiră capetele unul într-altul şi începură
să se sfătuiască.
— Mai întîi şi-ntîi, trebuie să asigurăm păstrarea secretului — începu
Orczy. Să alegem dintre noi un preşedinte.
— Foarte bine! Eu te votez pe tine — spuse Gimesi.
— Şi eu! zise şi Misi, deşi nu înţelegea de ce era nevoie de un
preşedinte.
— Bine, dacă vreţi voi, fie! primi Orczy. Dar nu accept decît dacă juraţi
pe cinstea voastră că mă veţi asculta în toate! Cu o supunere oarbă!
— Foarte bine!
— Foarte bine!
— Nu trebuie să fim văzuţi prea des împreună — fu de părere Orczy —
fiindcă ar da de bănuit. Eu am acum o oră liberă. În ora asta am să fac
planul de lucru şi statutul.
Şi cu aceasta îşi dădură mîna.
Pe Misi îl cuprinsese un simţămînt tare ciudat. Avea fierbinţeală şi-i
bătea inima cu putere la gîndul că povestea cu buletinul lui ajunsese un
lucru atît de misterios.
 Ora următoare avură muzica, dar de data aceasta în zadar vorbi şi se
fandosi domnul profesor Csoknyai, că pe Misi îl scuturau frigurile şi îl lua
cu ameţeală. I se părea chiar de mirare că Gimesi îşi vede de-ale lui tot atît
de nepăsător şi de firesc ca de obicei. Ba îşi făcea de lucru cu caietul, ba îşi
ascuţea creionul, ba îşi scotea cărţile şi le punea la loc, într-un cuvînt, se
mocoşea ca în oricare altă oră de muzică. Misi era înfrigurat, năucit.
După ce se termină ora, veni şi Orczy.
— Nu ştiţi ce mi s-a întîmplat! spuse el rîzînd. Mă plimbam prin curte,
pe lîngă fîntînă, cînd mă pomenesc că vine un profesor — ştii, bătrînul acela
cu păr alb căruia îi zic băieţii Imre-báci — şi-mi spune: „Ei, tinere, dacă n-ai
oră, nu-ţi pierde vremea pe aici! Vino sus în bibliotecă!“ Şi m-am dus în
biblioteca cea mare a colegiului — e plină toată cu cărţi! — şi mi-a dat o
carte grozavă să citesc. De acum încolo mă duc la el ori de cîte ori voi avea
oră liberă!
Misi se uită la Orczy cu invidie. Şi el fusese odată la bibliotecă şi-şi
amintea de asta ca de o mare fericire. Doamne, ce poate fi mai frumos decît
o cameră plină pînă în tavan cu cărţi!
— Acolo m-am gîndit la toate şi am alcătuit statutul. Uite-l, l-am scris
în trei exemplare, să avem fiecare cîte unul.
Statut! Lui Misi şi lucrul acesta i se păru plin de vrajă. De unde ştia
Orczy să facă aşa ceva? Se uită la el cu stimă, ca la un geniu.
Statutul suna astfel:
STATUT. 1. Numele: Loteriştii. 2. Membrii sînt legaţi
prin frăţie de sînge. 3. Nu există nici o taină între ei. 4.
Preşedinte, secretar, notar. 5. E interzisă darea de
informaţii străinilor.
— Asta e tot!
— Eu vreau să fiu notar — îi şopti Misi lui Gimesi.
— Propune-mă tu secretar, că eu secretar vreau să fiu.
— Gimesi să fie secretar — îi şopti Misi lui Orczy.
— Păi, secretar trebuie să fii tu, că doar e secretul tău !
Misi nu mai avu ce să spună.
— N-am dreptate? îl întrebă Orczv pe Gimesi. O dată ce e secretul lui,
el e secretar!
Gimesi se bosumflă.
— Un secretar trebuie să ştie să ţină un secret, pe cînd ăsta a
trăncănit atîta, de-a aflat toată şcoala!
— Adevărat rîse Orczy. Dacă şi-ar fi fost lui un bun secretar, noi n-am
fi ştiut acum nimic!
— Asta nu-i bun decît de notar! Să noteze ce fac alţii!
Misi nu se simţi jignit, ci rîse. Se bucura că va avea în sfîrşit ce scrie
în Cronica Csittvariană...
 CAPITOLUL AL NOUĂLEA
în care numai Dumnezeu ştie ce-o să se întîmple; micul elev se bucură
că după o săptămînă atît de grea a venit în sfîrşit sîmbăta; simte că
ziua aceea va pune capăt unei serii de lucruri, pentru că o dată cu
sfîrşitul săptămînii trebuie să se sfîrşească şi necazurile.

— Tot nu ştii cine ţi l-a furat? îl întrebă Orczy în şoaptă de cum intră
dimineaţa în clasă.
— Nu.
— Nici nu ţi-ai pus întrebarea asta ?
— Păi...
— Eu ştiu.
Pînă atunci, lui Misi îi cam fusese ruşine că aleseseră un preşedinte şi
i-ar fi crăpat obrazul dac-ar fi aflat băieţii. Dar acum preşedintele acesta îl
uimi! Nu se aşteptase să afle cine e hoţul!
— Adică ştiu cum să începem cercetările!
— Ce?
— Trebuie să notăm cu cine stai în cameră.
— Da... — îngînă Misi.
— Scrie-le, te rog, numele pe hîrtie !
Misi începu să caute o foaie de caiet, dar Orczy îi puse dinainte o
hîrtie de plic:
— Uite, scrie pe asta!
Era o hîrtie fină, gălbuie, şi lui Misi îi plăcea grozav hîrtia frumoasă. O
luă şi, în timp ce scrise pe ea numele şefului de cameră şi ale celorlalţi
colegi, se minună de ideea lui Orczy.
După ce isprăvi, o împinse în faţa lui Orczy, care, vesel şi vioi,
povestea o anecdotă celor din spate. Cum văzu că Misi a terminat, se
întoarse la loc şi se aşeză lîngă el.
— În ce clasă e Lisznyai?
— Într-a opta.
— Şi Nagy József?
— Tot a opta.
— Andrási e ăla de la A?
— Da. Andrási şi Böszörményi sînt la A. Sándor, Csicsó şi cu mine, la
B.
— Sándor? întrebă Orczy.
Se ridică în picioare şi-l căută din ochi pe Sándor Mihály, dar, ca de
obicei, nu-l găsi la locul lui. Tîndălea lîngă banca întîi. De vorbit nu vorbea
cu nimeni, dar căsca gura la ce povesteau băieţii ba ici, ba colo.
Cînd Orczy îi făcu semn, Sándor veni repede.
— Voi staţi alături la masă, nu-i aşa?
 — Unde? În dormitor?
— Acolo, da.
— Ia spune-mi, Misi îşi ţine lucrurile în ordine? Nu-i dezordonat?
Sándor rîse.
— Vezi bine că nu şi le prea ţine în ordine, dacă şi-a pierdut buletinul!
Orczy tăcu o clipă, apoi întrebă:
— Ce buletin?
Şi-i făcu semn cu genunchiul pe sub masă lui Misi să tacă.
— Sîmbăta trecută zicea că a jucat cinci numere la loterie şi că a pus
un florin, dar acum nu-şi mai găseşte buletinul primit la debit.
— Nemaipomenit! se miră Orczy. Să ştii că l-a pierdut!
— O fi, că de cîte ori caută cîte ceva, se scotoceşte prin toate
buzunarele şi tot nu dă de ce caută!
Intră şi Gimesi în clasă. Trecu pe la spatele lui Sándor, care îi stătea
în drum, şi se aşeză la locul lui. Era vioi şi-i rîdeau ochii.
— Las’ c-am să-l scotocesc eu prin buzunare! spuse el.
Orczy îl întrebă deodată pe Sándor:
— La matematică ţi-ai făcut problema ?
— Mi-am făcut-o.
— Vrei să mi-o arăţi şi mie?
Sándor dădu fuga după caiet.
Orczy se aplecă atunci cît putu mai mult spre cei doi prieteni şi le
spuse:
— Cînd fac cercetări, să nu vă amestecaţi nici unul dintre voi, aţi
înţeles? Puteţi strica totul! Misi s-a purtat cît se poate de bine, n-a scos o
vorbă. Clasa nu trebuie să ştie că facem cercetări! Băieţii n-ar mai vorbi
atunci decît despre asta şi pînă la prînz ar afla şi profesorii. Voi ţineţi-vă
gura, cînd lucrează preşedintele!
Gimesi dădu din cap în semn că a înţeles şi se va supune. Misi, agitat,
îi explică lui Orczy în şoaptă:
— Niciodată n-am ţinut buletinul în buzunar! Îl aveam în punguţă şi
de acolo mi-a dispărut!
Orczy, prefăcîndu-se a fi foarte atent la problema de matematică a lui
Sándor Mihály, spuse:
— Rezultatul e greşit.
Sándor căscă ochii mari:
— Unde-am greşit ?
— Fă înmulţirea asta din nou. E greşită.
Vorbiră după asta de problemele de la matematică. De buletin nici nu
mai pomeniră.
După ce intră profesorul, Orczy puse sub caiet hîrtia pe care scrisese
Misi numele colegilor de cameră şi o privi îndelung. Din cînd în cînd se
întorcea spre Misi.
 — Cine e domnul Nagy? Cocoşatul acela mărunt?
— Da. E un om tare cumsecade — adăugă Misi repede, ca nu cumva
să-l bănuiască Orczy şi pe el.
Orczy răspunse:
— Om vedea noi la urmă!
În pauză, pe Orczy îl apucă pofta de sărit şi de zburdat. La un
moment dat, spre mirarea lui, Misi îl zări stînd de vorbă cu Csicsó.
Aşteptă, curios să-i spună şi lui ce a aflat, dar Orczy, deşi se întoarse
de vreo două ori spre el, nici nu aduse vorba despre asta. Rîdea mereu, era
vesel şi glumea cu toţi.
După ce sună de intrare şi se aşezară cu toţii la loc, Misi îl întrebă
încet, dar nerăbdător:
— Ce-a spus Csicsó?
Orczy rîse:
— Te rog să ştii că nu ţi-e îngăduit să-l întrebi nimic pe preşedinte...
De data aceasta îţi spun însă că Sándor şi cu Csicsó nu sînt suspecţi. Sînt
doi nătăfleţi. În pauză însă am să-l iau din scurt pe Böszörményi ăla.
Mai tîrzîu, în timpul orei, îl întrebă .
— Ce-a fost între voi?
— Între noi? murmură Misi, roşind pînă în vîrful urechilor.
— Da, a fost ceva...
— N-a fost nimic — şopti Misi şi se uită speriat la profesor, de teamă
să nu-i facă observaţie că şuşoteşte.
Apoi îşi aminti că Orczy ştia unde e dormitorul lor. Fusese la ei
alaltăieri, cînd îl căutase şi nu-l găsise. Se hotărî atunci să-i spună, aşa că
se aplecă înfrigurat la urechea lui şi-i şopti:
— Cînd am primit pachet de acasă, mi-a mîncat crema de ghete şi de-
atunci nu mă mai sufere!
— Aha! făcu Orczy şi chicoti, amintindu-şi de povestea cu pachetul, de
care aflase şi el.
În pauza de la zece, în curte, băieţii începură să se joace de-a „e mică
grămada”. Era o zi senină, cu ger uscat, dar băieţilor nu le era frig: îşi
puseseră paltoanele. Cei de la A ieşiseră şi ei buluc şi, zbierînd cît îi ţinea
gura, intrară în joc. Trînteau un băiat, apoi, luptîndu-se, pe al doilea, pe al
treilea şi pe al patrulea. După aceea strigau: „E mică grămada, să fie mai
mare!“ — şi băieţii din jur năvăleau ca albinele şi săreau pe grămada de
copii căzuţi jos. Movila de băieţi creştea, creştea, mereu, pînă cînd începea
cel de dedesubt să se vaite, şi atunci se risipeau îndată, speriaţi.
Misi îl văzu de vreo două ori pe Orczy vorbind în şoaptă cu Gimesi,
dar se sfii să-i urmărească; cuprins şi el cu încetul de iureşul jocului, se
aruncă pe grămadă.
Chiotele şi ţipetele acopereau şi ciripitul vrăbiilor care mişunau cu
miile în salcîmii dezgoliţi. Misi, înfierbîntat de hărmălaie, se pomeni deodată
că nu mai are pe nimeni deasupra lui. Era jos, la pămînt, şi cineva îi striga:
„Tot nu te ridici, ştrengarule?“ şi se pomeni cu o lovitură de baston în
spinare.
— Care-i obraznicul? ţipă el cît îl ţinu gura şi-l izbi cu piciorul în
burtă pe bătăuş.
Dar cînd întoarse capul, încremeni: dădu cu ochii de domnul
Hertelendy, profesorul de latină, cu mustaţa ţepoasă şi cu barba zbîrlită,
care-şi ţiinea bastonul ridicat ameninţător deasupra capului său. Dar nu-l
mai lovi. Misi, speriat însă de moarte, abia avu putere să se ridice în
picioare.
Colegii de clasă rîdeau de se prăpădeau, nu alta, că i-a făcut-o
bătrînului.
Rîse şi el după ce profesorul porni spre cancelarie; ba începu chiar să
se bată ca un sălbatic, cu trei băieţi deodată. Un foc, străin lui, i se
aprinsese în sînge. Se simţea în stare să pună la pămînt toată clasa. Láng îi
provocă şi de data asta pe toţi la rînd:
— Îţi arde de bătaie, amice? Ia hai încoace, să ne încercăm puterile!
Dar în faţa lui dădu înapoi. Nu primi provocarea şi o luă la fugă pînă
dincolo de fîntînă, unde, spre marea lui mirare, dădu peste Orczy, care sta
de vorbă cu Böszörményi. Cînd îi văzu, se sperie şi mai tare, fu cît pe ce s-o
ia la fugă înapoi, dar se răzgîndi şi se duse în clasă, ocolind curtea pe partea
cealaltă.
I se părea tare ciudat că, după ce îndemnase băieţii la joc, Orczy sta
acum liniştit şi vorbea cu Böszörményi lîngă fîntînă. Böszöményi era un
sălbatic, un balaur, şi-i plăcea să ia parte la „e mică grămada”. Misi începu
să creadă că Orczy îi îndemnase pe băieţi să joace jocul ăsta pentru ca,
aflînd, să vină şi Böszörményi de la A. Voia, pesemne, să intre în vorbă cu el
fără să bată la ochi.
Tare i-ar fi plăcut să-i audă ce spun, ce l-a întrebat Orczy şi ce a
răspuns celălalt. Orczy începu să crească în ochii lui...
Acum era tare curios ce se va întîmpla în următorul sfert de ceas.
Cum îl va scoate el oare pe Andrási din clasă? Îi era ruşine că se lăsase
păcălit ca un copilaş şi nu-l urmărise. Îşi spuse însă că acum va şti să se
stăpînească.
Orczy nu-i vorbi de loc în timpul orei. O singură dată îi ceru o gumă,
şi el fu fericit că i-o poate da pe-a lui, care era de prima calitate. Marca Leul!
Şi-o cumpărase chiar în săptămîna aceea. Se simţea mîndru că-i mai
rămăsese o mulţime de bani: avea un florin şi cincizeci de creiţari în
buzunar, deşi cheltuise treizeci de la întîi ale lunii.
Cum sună de ieşire, Orczy dădu fuga afară. Pînă şi paltonul şi-l
îmbrăcă pe coridor. Misi se grăbi să-l ajungă, dar întîrzie fiindcă nu-şi
pusese din timp caietele în bancă; dacă le lăsa afară, praful se-alegea de ele
sub picioarele băieţilor!
 Cînd ajunse în curte, nu-l mai zări pe Orczy nicăieri.
Toate cele zece minute îl căută ruşinat; îl preocupa atît de mult Orczy
şi cu toate astea nu era în stare nici măcar să ghicească ce şi-a pus în gînd
acesta!
În curte se întîlni cu Gimesi. Pornise pe urmele lor, fiindcă îi dăduse
de gîndit graba cu care plecaseră din clasă. Nu ştia unde s-au dus şi-l
întrebă îndată :
— Unde-i Orczy?
— Habar n-am.
— Nu eraţi împreună?
Misi îl privi stingherit. Credea că Orczy e mai prieten cu Gimesi decît
cu el, că se sfătuiesc în taină şi că se feresc să nu-i audă.
— Parcă adineauri v-am văzut şuşotind...
— Nu şuşoteam de loc! spuse Gimesi, sincer. Orczy mi-a spus numai
să-l chem din clasă pe Bay!
— De la A?
— Da.
— Pe Bay?
— Da.
— Ce vrea cu Bay?
— Ştiu şi eu?
Se uitară unul la altul şi începură să rîdă.
— M-a întrebat cum mă am cu Bay. Bine zic, că mi-e văr! Atunci
cheamă-l încoace. L-am chemat şi au pornit amîndoi, ferindu-se de mine şi
şuşotind.
— Ce?
— De unde vrei să ştiu? N-am urechi atît de lung! Ei stăteau uite colo,
iar eu aici. De auzit, nu puteam să aud nimic. Dar am văzut că Bay s-a
întors repede în clasă. Pe urmă a început eu Jármy „e mică grămada, să fie
mai mare”, şi am intrat şi eu în joc. După aia l-am văzut pe Orczy stînd de
vorbă cu băiatul ăla gras ca un porc... Ştii care...
— Andrási? exclamă plin de uimire Misi. A vorbit şi cu el?
— Cu cine a mai vorbit?
— Misi îşi aţinti privirile în gol; dîndu-şi seama că nu trebuie să
spună tot ce ştie, îşi feri privirile. Era hotărît să-l urmărească pe Orczy, dar
să nu spună nimănui ce va afla.
Pedelul şcolii, un om scund, încălţat cu cizme, străbătu curtea şi
trecu pe lîngă el. Se ducea să tragă clopoţelul.
Se uitară după el. Gimesi spuse:
— Ţii minte, acum un an, ce împodobit a fost clopoţelul?
— Cînd?
— La examenul de maturitate. Vai, da’ prost mai eşti! Clasa a VIII-a!
Nu-ţi aduci aminte cum au împodobit cei dintr-a VIII-a clopotul, la
examenul de sfîrşit de an, cu flori, cu crenvurşti, cu cîrnaţi, cu şunci şi
portocale?
— Aş...
— Nu crezi? Zău, am văzut asta cu ochii mei! Fii atent, în iunie, cînd o
da examen clasa a VIII-a, să vezi că o să-l gătească. Aşa-i obiceiul. E o
tradiţie a colegiului.
Porniră încet spre clopot. Era prins în perete chiar în faţa clasei a VIII-
a. Se uitară la pedel cum îşi întinde mîna scurtă şi cum, apucînd de capătul
sîrmei groase, începe să tragă clopotul acela mititel.
Cînd se întoarseră ca s-o ia la fugă spre clasă, îl văzură pe Orczy
ieşind, spre marea lor mirare, din clasa a VIII-a.
Orczy fu şi el mirat cînd îi văzu. Se priviră o clipă în ochi; apoi bufniră
în rîs. Orczy rîdea mai încet, dar Gimesi, să se prăpădească de rîs, nu alta.
Numai Misi era serios. Ştia că Orczy vorbise cu cei doi băieţi dintr-a VIII-a.
Se dusese la frate-său, care era într-a VIII-a, şi cu prilejul ăsta îi văzuse şi
pe domnul Lisznyai şi pe domnul Nagy.
Orczy alergă spre ei, vioi.
— Vă aduc la cunoştinţă că n-aveţi voie să-l spionaţi pe preşedinte!
Pe urmă porni în fuga mare spre clasă.
Cînd se văzură iar singuri, se uitară unul la altul. Gimesi izbucni în
rîs, ca de obicei, cu ochii închişi, ca cocoşul la soare; rîse cu poftă şi de data
asta.
— Preşedinte! I s-a suit preşedinţia la cap! Dacă-i vorba aşa, eu sînt
secretar sau ce dracu?! Ce fel de secretar sînt dacă nu cunosc nici măcar
atîtica din secret?
Spunînd acestea, arătă unghia degetului mic.
Misi însă tăcea. El îl lua în serios pe Orczy şi îi era frică să nu afle tot.
Se gîndea îngrozit la lada de gunoi şi la briceagul cu plăsele în formă de
peşte, aruncat după ea.
Urma ultima oră. Orczy se aplecă deodată spre el:
— Misi!
— Ei?!
— Dacă te-o întreba cineva de buletin, să spui că i l-ai dat înapoi
bătrînului!
Misi îl privi surprins. Doar aşa îl minţise şi pe el, atunci cînd îl
întrebase întîia oară de numere. Pe urmă avusese de gînd să-i spună că l-a
pierdut. Acum îşi dădea însă seama că Orczy ştia într-adevăr tot, şi plecă
ochii.
După un timp, Orczy îi mai şopti o dată:
— Oricine te-ar întreba, tu s-o ţii morţiş că l-ai dat înapoi!
Misi dădu din cap tulburat.
Dar în clipa aceea i se păru că buzele lui Orczy tresăriseră. Parcă
zîmbise victorios. Se fîstîci, roşi tot şi îşi muşcă buzele. Se trădase. Orczy
aflase acum, de la el, că nu-i dăduse înapoi bătrînului buletinul! Scrîşni din
dinţi furios şi se uită întunecat la caiet, dar nu mai desluşi nici literele, nici
frazele.
Se simţea umilit. Fierbea de mînie şi enervare că fusese atît de prost!
Acum îl ura pe Orczy. }i venea să-i dea un ghiont în coaste, să-l vadă căzînd
sub bancă!
În schimb pe Gimesi îl iubea nespus de mult: bietul şi micul Gimesi!
Ce băieţaş bun era! Cum sta el de liniştit acolo, fără să bănuiască măcar ce
se întîmplă! Ceea ce făcea Orczy i se părea o aventură, o poveste
haiducească. Gimesi, însă, era un băieţaş mic şi prăpădit. Cîtă nevinovăţie
se citea pe faţa lui mică şi albă! Şi-apoi, era al treilea din clasă...
Acum înţelegea el de ce voise Orczy ca el să fie secretar şi Gimesi
notar! Dacă ar fi fost secretar, ar fi avut mai multă încredere în el...
Oare după oră îi va spune ceva? A doua zi era duminică, trebuiau deci
să se sfătuiască... Poate că le va spune unde să se adune. Îşi închipuia că-i
va duce în cine ştie ce loc misterios, în vîrful unui turn ori în pădure, sub
un copac mare. După aceea se gîndi că-i va chema poate la el acasă şi o
mulţime de amintiri şi de gînduri renăscură în el: simţi mirosul cerii din
care turnase statuile, văzu faţa de masă ca neaua întinsă pentru gustare şi
ceştile de porţelan cu desene delicate. Apoi îşi aminti de fetiţa cu păr blond
şi i se îmbujorară obrajii. Domnişoara aceea mică, bucălată, cu părul
blond... cuviza... visul lui tainic... închise ochii şi parcă o văzu aievea cum
dă mîna cu mama lui Orczy, frumoasă ca îngerii din cer...
În clipa aceea se pomeni cu un bilet în faţă:
Mîine după-masă la ora patru fix, la noi.
— Semnează — îi şopti Orczy.
Nu înţelese de ce trebuia să semneze.
— Scrie-ţi numele!
— De ce?
Orczy îşi pierdu răbdarea:
— Semnează! E o circulară! S-o semneze şi Gimesi!
Iscăli tulburat; apoi i-o trecu lui Gimesi:
— Iscăleşte-te!
Gimesi semnă fără o vorbă. Îi dădu hîrtia înapoi.
Orczy, ca de obicei, cum sună, îşi strînse cărţile şi plecă de îndată ce
ieşi profesorul. Nici măcar bună ziua nu spuse.
El dădu mîna cu Gimesi.
— Servus!
— Servus! Vii după-masă la noi? îl întrebă Gimesi.
— Păi, nu pot...
— De ce?
— Trebuie să mă duc la meditaţie.
— Aha!
 Plecă fără să mai salute. Aşa, ca să-l imite pe Orczy... Pînă atunci nu
fusese niciodată atît de bădăran. Rămînea întotdeauna ultimul, îi lăsa pe
toţi să-i treacă înainte, n-avea secrete faţă de nimeni, era de ajuns să fie
întrebat ca să spună tot, oricui şi oricînd, şi voia să le facă tuturor pe plac.
De data asta însă, ceva îl împingea să fie închis, să fie singur, să nu se lase.
Urcă scările în fugă, sărind cîte două trepte deodată; cînd ajunse sus,
la etajul II, abia îşi trăgea sufletul. În dormitor nu era încă nimeni. Deschise
uşa cu cheia, pe care o găsi agăţată la locul ei.
Se bucură că nu era nimeni în cameră. Putea rămîne cel puţin o clipă
singur. Îşi puse cărţile în sertar, trase adine aer în piept şi nu se mai gîndi
la nimic, deşi simţea că-l nelinişteşte ceva.
După aceea veni şeful camerei, îmbrăcat doar în haină. Aşa umbla el
întotdeauna. Nu-şi punea niciodată paltonul iarna, cînd cobora în clasă.
Sosiră şi cei de la A, apoi Csicsó şi, în sfîrşit, Sándor Mihály, care şi pe scări
căsca gura la ce vorbesc ceilalţi.
Se simţea stingher faţă de ei. Cine ştie dacă nu băgaseră de seamă că
Orczy face cercetări? Fugi repede din cameră în aripa veche a colegiului şi
alergă pe sub bolţile ei străvechi pînă la fereastra din fund, cu zăbrele de
fier, vopsită cu catran şi prăfuită. De acolo privi spre turnul Catedralei, în
jurul căruia zburau corbi negri. Li se auzea pînă la el croncănitul! Misi
întinse braţele. Ar fi vrut să se înalţe, să zboare, dar simţea că braţele, dorul
lui, se izbeau de aceste vechi bolţi. Se înăbuşea între zidurile acelea ca într-o
temniţă. O clipă nu putea rămîne singur, cu toate că trăia singur, fără un
tovarăş, un prieten, fără să aibă cui spune o vorbă. Cui să-şi deschidă el
inima? Se agăţă de gratiile de fier. Abia dacă le putu cuprinde cu mîna. Să fi
fost tare ca Samson, cum le-ar mai fi scuturat să se dărîme clădirea, să
cadă toate pietrele pe capul lui...
Trezit de clopoţelul de la internat, fugi înapoi în cameră. Cînd se
apropie de uşă, văzu clanţa mişcîndu-se şi se pomeni în faţă cu cei şase
elevi care dădeau buzna afară; şi din celelalte camere se revărsă mulţimea
de elevi. Trecu în goană printre ei, îşi luă paltonul şi porni în fugă pe urma
lor.
Din toţi acei elevi care vorbeau, discutau şi flecăreau fără să le tacă o
clipă gura, nu-i spuse nici unul măcar atît:
— Servus!
Imediat după masă se duse în grabă la Dorogi.
Cum trecu de poarta înaltă, de scînduri, caracteristică caselor din
Debreţin şi prin care nu poţi vedea nimic din ce se petrece dincolo de ea,
cum păşi în curtea aceea ţărănească, goală, pustie, îl izbi în faţă un vînt
aspru de iarnă, care-i tăie răsuflarea pînă să străbată pridvorul lung şi să
intre în casă.
În antreiaş, chiar în clipa cînd deschise uşa dinspre curte, intră şi
Bella, venind din bucătărie. Cum îl văzu, fata strigă de bucurie şi-l
îmbrăţişă.
— Bine ai venit, dragul meu!
— Sărut mîna... — spuse Misi, tremurînd.
— Aveţi mult de învăţat? întrebă fata.
— Da.
— Mult, mult de tot?
— Destul...
Bella întoarse capul rîzînd şi rămase cu privirea pierdută în gol.
— Atunci, poftim... domnule Misi!
Şi-i făcu semn cu mîna stîngă spre uşă.
Misi deschise uşa şi intră.
Mama băiatului stătea ca de obicei în camera cea mică, la locul ei,
într-un fotoliu vechi, lîngă o mescioară aşezată între cele trei paturi. Cînd
trecu prin faţa ei, Misi o salută încet, iar ea, fără să-i răspundă, îl urmări cu
o privire fixă, aspră, aproape duşmănoasă, de care nu scăpă pînă ce nu ieşi
pe cealaltă uşă.
În cameră nu era decît Ilonka. Cum îl văzu, pufni în rîs.
Cam încurcat că se vede singur cu ea, Misi zise:
— Vă rog, Sanyika nu-i aici?
Fata strînse din buze: o umfla din nou rîsul.
— Nu-i aici? întrebă el iar.
Fata izbucni în rîs:
— Vezi bine că nu-i!
Misi se înroşi foc, iar ea fugi trîntind uşa. De-ar fi avut putere şi un
braţ atît de lung cît să o poată prinde, s-ar fi repezit după ea prin uşa
închisă, ar fi luat-o de păr şi ar fi scuturat-o zdravăn!
„O să-i spună probabil şi lui Sanyi!“ gîndi el şi se aşeză lîngă masa pe
care erau puse cărţile.
Îşi scoase creionaşul din buzunar şi începu să mâzgălească pe
marginea unui caiet. În cameră era cald, linişte, te trăgea la somn, iar de
alături se auzea tic- tacul ceasornicului. Scrise dintr-un condei:
Simonyi, armaşul,
Cînd era de-o şchioapă,
Sus, în Turnul Roşu,
S-a suit o dată.
De cînd îi tot umblau prin cap versurile acestea! Cine ştie cînd îi
răsăriseră în minte aceste patru rînduri! Partea proastă era că nu se simţea
în stare să contiune. Nu putea ticlui urmarea, fiindcă n-avea niciodată timp
să se gîndească la ea. Voia să spună în versuri cum s-a urcat colonelul
Simonyi în Turnul Roşu şi a luat puii de pasăre, cum l-au lăsat prietenii lui
să cadă şi n-a păţit nimic. De vreo două luni se tot gîndea la asta. Voia să
facă o baladă. Una ca: Lui Hunyadi László, regele jurat-a... Într-o noapte, o
povestise toată în versuri, dar nu s-a putut scula să le scrie şi pînă
dimineaţa le-a uitat.
Şi acum, deodată, scrise mai departe:
’Nalt mai era turnul,
’Nalt era grindişul.
Şi gemea de vrăbii
Tot acoperişul!
Tare se bucura, era ceva neaşteptat! Nici nu băgase de seamă cum le
scrisese, fiindcă nu se gîndise de loc la asta.
Scot o lodbă, dînsul
Pe ea prinde a mere,
O ţineau băieţii!
Hei, la revedere!
Fleoşc! Făcu o mutră acră. După cum pornise de frumos, credea că o
să meargă tot aşa de uşor pînă la sfîrşit, dar „Hei, la revedere” o pusese doar
din prostie, fiindcă nu-i venise altceva în minte. Acum, la revedere poezie! Ce
l-o fi apucat? Ştia el să facă versuri?
Mere... Ce rime are „mere”? Ciubere, cuiere, fiere, zbiere... Stai!
O ţineau băieţii
Şi-ncepeau să zbiere...
La început se bucură puţin, apoi i se păru totul caraghios.
Au întins o lodbă
Şi păşi voinicul.
O ţineau băieţii,
Laie poşidicul.
Privi visător înainte ţintă; apoi trase cu creionul peste ea şi scrise din
nou:
O scîndură-ntins-au
Ţindii derbedei
Şi mi-l aşezară
La capătul ei..
Nu-i bine ! Trase cu creionul şi peste asta.
Atunci simţi că se apleacă cineva peste umărul lui. Îşi dădu seama,
după căldura care-l învăluia, că era Bella.
— Dumneata scrii versuri?
Misi mototoli într-o clipă foaia de caiet şi-o strînse desperat în pumn.
Fata îi prinse, însă, de încheietura mîinii şi, rîzînd, încercă să i-o
scoată.
Degeaba dădu el să se lupte — în clipa aceea îşi simţea puterile
pierdute — că fata era mult mai tare ea el. Deznădăjduit, se adună ghem şi-
şi apăsă pumnul în piept. Bella însă îl strînse şi mai tare, ca să i-l desfacă.
Nici unul, nici altul nu ştia cum şi de unde începuse lupta asta neaşteptată
şi de ce unul voia cu orice preţ să vadă poezia, pe cîtă vreme celălalt nu i-ar
fi dat-o nici mort.
 Se luptară ei aşa cîteva clipe, muteşte.
— Hai, dă-mi-o, Misiké! Dragă Misiké! Scumpule! Iubitule! îl imploră
fata. Dacă nu mi-o dai, mor!
Băiatul însă rîse triumfător şi-şi vîrî pumnul în buzunar. Se
îmbujorase la faţă, ochii negri i se măriseră şi îi scînteiau.
Scutura clin cap îndărătnic şi fericit: „Asta nu!“
— Misiké, dragule, iubitule — se ruga fata, mîngîindu-l pe obraji —
trebuie să mi-o dai! De-ai şti cît sînt de curioasă să văd ce poezie ai scris
dumneata, dragule, micuţule, iubitule! Hai, Misiké, dă-mi-o, dragul meu
Misiké!
— Nu se poate... — zîmbi băieţaşul.
— Despre ce e vorba în ea? Despre trandafiri, despre miresme de
mixandră?... Spune, dragul meu... poetul meu mic, micuţ, mititel...
Misi rămase cu gura căscată. Îi venea să rîdă în hohote. Despre
trandafiri? Şi despre trandafiri se pot scrie versuri?... Dar rîse doar în sinea
lui...
— Dacă nu mi-o dai, mă supăr! gînguri fata.
Băiatul scutură din nou cu încăpăţînare din cap.
— Bine! Să ştii că m-am supărat!
Şi luîndu-şi lucrul de mînă, se aşeză de partea cealaltă a mesei, lîngă
fereastră.
— Să ştii că m-am supărat! mai zise ea o dată; apoi nu mai scoase o
vorbă.
Misi se aşeză la locul lui, dar supărarea fetei îl întristă. Dacă l-ar mai
fi rugat o dată, s-ar fi îndurat şi i-ar fi arătat poezia. Intră însă Sanyika.
Nu-şi spuseră bună ziua. Sanyi se aşeză tăcut la locul lui, în faţa
surorii sale, şi băgă îndată de seamă că i-a rupt cineva o foaie din caiet.
Făcu ochii mari, se uită la dreapta, la Misi, apoi în stîngă, la Bella. Nu spuse
nimic, dar îi privea nedumerit, cu o mutră acră. Cum pe Misi nu-l îndemna
inima de loc să-i spună ce se întîmplase, aduse vorba despre lecţii... La
început merse greu. Explicaţia era grea, întortocheată, dar cînd îşi îndreptă
o dată ochii spre Bella şi li se întîlniră privirile, văzu că fata se uită la el atît
de blînd şi de încurajator, încît gîndurile i se limpeziră numaidecît şi putu
să spună corect, clar şi simplu care era principiul de bază al regulei de trei.
După aceea, de cîte ori spunea ceva frumos şi bine, se uita cu coada
ochiului la Bella ; îi simţea privirea drăgăstoasă, mîngîietoare, şi era fericit.
Cînd Bella aprinse lampa, tăcură un timp. Misi văzu la scăpărarea
chibritului că fata are o faţă visătoare, blîndă, cu totul neobişnuită... De
obicei era vioaie, veselă, uneori chiar ironică. Acum era blîndă şi
drăgăstoasă, ca o adevărată soră, şi el nu mai simţise pe nimeni, niciodată,
atît de aproape de sufletul lui... Doar pe maică-sa... Fericirea ce-l năpădi îl
făcu să uite într-o clipă tot ce era urît şi rău în viaţă, deşi îl apăsa gîndul că
în curînd va trebui să plece. Fără să-şi dea seama de ce, în ziua aceea se
temea să dea ochii cu domnul cel bătrîn; se îngrozea la gîndul că începea iar
povestea cu buletinul...
Ştia însă că n-are ce face. Sta şi vorbea, vorbea mereu în camera
aceea liniştită şi caldă, unde nu-l întrerupea nimeni şi unde nu-l deranja
nimic, dar deodată îl cuprinse deznădejdea şi întristarea. Trebuiau să
traducă o propoziţie din latină: originea glorioasă a poporului roman
stîrneşte în inima fiecărui cetăţean un simţămînt înălţător.
Îi trecu un gînd prin minte şi-i dădu glas:
— Originea poporului maghiar, însă, nu stîrneşte în inima cetăţenilor
maghiari nici un fel de simţămînt înălţător!
Bella ridică mirată ochii:
— De ce?
— Fiindcă maghiarii nu ştiu nimic despre originea lor! Nu ştiu şi nici
nu-şi dau osteneala s-o cunoască!
— De ce, Misiké?
— Fiindcă socot că nu merită, pentru că nu se trag din cine ştie ce
neam nobil, ci din nişte păstori săraci, din stăvari şi ciurdari, din ţărani. De-
aia nici nu se sinchisesc de rudele lor, pentru că au rămas pînă în ziua de
astăzi nişte sărăcii, nişte ţărani.
— Care rude, Misiké?
— Cum care? Au şi maghiarii rude! Nemţii şi englezii ştiu că sînt rude
între ei; italienii ştiu şi ei că sînt rude cu francezii, dar maghiarii habar n-au
cu cine se înrudesc! Cu finlandezii, cu turcii, cu bulgarii ori cu cine?
— Ei şi? Parcă rudelor noastre le pasă de noi?
— Nu le pasă! Pentru că săracii nu ţin la rudenie. Numai bogaţii. Au
neamuri şi pălmaşii săraci, nu numai grofii, atîta doar că ei nu se sinchisesc
de ele, că n-au cu ce le primi în ospeţie.
— Dar de unde ştii dumneata atîtea despre rudele maghiarilor?
— Prea multe nu ştiu. Am aflat doar cîte ceva de la mama şi de la
unchiu-meu, care e profesor, apoi de la domnul Nagy, care mi-a vorbit chiar
ieri despre asta, şi la orele de geografie, de la domnul profesor. Am mai citit
despre ei şi în „vechile basme maghiare”. Cînd au venit ungurii din Asia ca
sâ cuprindă împărăţia străbunului lor Attila, o parte din ei, fraţii lor, au
rămas pe loc, şi cei plecaţi nici nu s-au gîndit să-i cheme la ei!
— De ce să vină şi ceilalţi?
— Pentru că ţara asta era mare pentru ei. N-ar fi fost oare mai bine să
fie toţi maghiarii împreună? Numai că cei bogaţi nu vor să mai ştie de rudele
sărace şi un grof, oricît de mare i-ar fi moşia, nu-şi cheamă rudele sărace să
stea la el!
Bella se uita mirată la băiatul căruia îi ardeau obrajii. Avea privirile
înflăcărate, vorbea cu însufleţire şi cu atîta sinceritate, de parcă şi-ar fi
mărturisit cele mai tainice gînduri singurei fiinţe care l-ar fi putut înţelege în
lumea aceasta.
 — Adevărat! şopti fata, căzînd pe gînduri. Bogatul nu mai vrea să
audă de ruda săracă...
Misiké tăcu o vreme.
— Dacă s-ar descoperi acum — spuse el mai tîrzîu — cărţi şi
documente vechi în care ar scrie că în vremea descălecatului o ramură a
maghiarimei s-a dus mai departe, în apus, şi că din ea a luat naştere
populaţia Franţei, să vezi cum ar mai începe ungurii să vorbească şi să scrie
de marile noastre rude francezii şi englezii! Deşi finlandezii sînt poate mai
frumoşi şi mai buni decît francezii ori decît englezii! Şi eu cred că dacă ar fi
fost tot atît de norocoşi, ar fi putut avea şi ei o cultură asemănătoare.
— Măcar o rochie mai ca lumea de-aş avea! oftă Bella. M-aş putea
duce atunci la mătuşă-mea, ducesa, să-i sărut mîna şi să-i spun cine sînt.
În clipa aceea intră în odaie, trîntind uşa în urma ei, Viola, fata
bătrînă, şi o dată cu ea intră şi frigul — afară trebuie să fi fost un ger
cumplit. Viola spuse:
— Ei, s-a făcut şi asta! I-am plătit ţăranului! I-am dat un acont de
zece florini, dar cît a mai trebuit să mă mai tocmesc cu el! Sînt nişte
nesuferiţi! Am înghiţit multe, dar ştiu cel puţin că o să avem o bucată de
pămînt pe care se va face tot ce ne va trebui un an întreg! Cum, nu te
bucuri?
Bella se îndreptă de mijloc, se rezemă de speteaza scaunului, închise
ochii pe jumătate şi spuse doar:
— Ba da...
— Fireşte! Cum să nu te bucuri?
Apoi Viola se întoarse spre băieţi:
— Ei, cum merge cu învăţătura? Cînd vi se dau notele? Dar vacanţă
cînd luaţi, că acum se apropie Crăciunul! Peste trei săptămîni intrăm în
sărbători! Încă două săptămîni, şi gata cu sîrguinţa!
Misi lăsă capul în jos. N-avea cu ce se lăuda. Nu era sigur că Sanyika
ştia mai mult decît în ziua cînd începuseră lecţiile împreună...
— Mai sînt multe de învăţat — rosti el liniştit.
— O să-l mai ajute şi Bella.
De astă dată, Bella rămase liniştită la locul ei şi spuse doar:
— Da.
— O să-i ajute, şi lui şi nouă. O să ne ajute pe toţi cu ce-o putea —
completă Viola, scoţîndu-şi de la gît blăniţa neagră de pisică şi dezbrăcîndu-
şi paltonul.
— Bine — făcu Bella, dar aşa de încet, încît abia o auziră. Am să vă
ajut pe toţi, cît voi putea...
Misi se uită la ea mirat. Cînd o văzu cu ochii plini de lacrimi, simţi că
ceva îi săgetează inima.
— Of, Doamne, încă şapte ani de-acum înainte! spuse Viola. O să ne
gîrbovim cu toţii sub povara acestor ani! Dar nu-i nimic. Nu-mi pare rău nici
de mine, nici de alţii. Numai copilul ăsta să aibă parte de viaţă bună.
Misi se ridică — trebuia să plece la domnul cel bătrîn. De altfel, nici n-
ar mai fi putut răbda să rămînă acolo.
— Era să uit... — zise Viola. Ăştia sînt ai dumitale...
Şi-i puse in mînă doi florini de argint.
Misi luă banii, mirat: nici nu-şi dăduse seama că o o lună de cînd
începuseră lecţiile. Mulţumi încet, cuviincios, stînjenit oarecum — ca pentru
un dar — deşi era atît de bucuros, că-i venea să-i sărute mîna.
Cînd plecă, Bella îl conduse:
— Nu-mi laşi poezia? întrebă ea foarte încet şi foarte drăgăstos.
Încurcat, Misi vîrî mîna în buzunar şi scoase hîrtia mototolită de care
uitase, cu gîndul să i-o dea, dar ceva îl opri. Simţea că poezia lui era tare
slabă şi se temea ca fata să nu fie dezamăgită şi să rîdă de el. Spuse:
— Vă rog să nu vă supăraţi...
Bella îl mîngîie pe obraz şi el plecă grăbit.
Alergă tot drumul repede, tot mai repede, şi nu-şi domoli pasul decît
în apropierea colegiului. I se părea că viaţa lui e foarte prost organizată, fără
reguli şi fără rost. Nu ştia ce-i lipseşte, nu înţelegea ce i se părea atît de idiot
şi de alandala. Pentru că oamenii, la urma urmei, sînt deştepţi şi pot pricepe
şi lămuri o mulţime de lucruri. Atunci de ce există două familii atît de
nenorocite ca familia lui şi a lui Dorogi?
Pe Bella o simţea acum foarte aproape. Îl mişcaseră bunătatea,
dragostea şi dorinţa ei de a-i citi poezia, şi acum îi părea rău că nu i-o
dăduse. Îi era chiar ruşine, pentru că i se părea că pînă în ziua aceea nu
aflase Ia nimeni atîta bunătate. Ştia că dacă băieţii vor da peste poezia lui,
vor rîde şi-l vor lua peste picior Pe cîtă vreme Bella fusese toată după-
amiaza atît de drăguţă cu el! Ce păcat că şi ai ei scăpătaseră! Ajunseseră
mai rău decît părinţii săi, căci ce însemna averea pe care o pierduseră ei,
faţă de a acestora! Odată, cînd bunicul lui Dorogi plecase într-o călătorie,
închiriase un tren întreg! Asta, ei, desigur, n-ar fi fost în stare s-o facă...
Dacă ar avea bani, bani mulţi — bunăoară o desagă sau o cameră întreagă
— le-ar răscumpăra toată averea şi le-ar dărui-o. Dar nu Violei! De ce să
facă mai departe pe zgripţuroaica? Pentru că Viola, bogată, era în stare să le
ceară mai mult şi să poruncească. Nici tatălui lor nu le-ar da-o! De ce să bea
toţi banii şi să-i risipească? Nici pe mîna lui Sanyi nu i-ar lăsa. Ăsta nu
merită nimic! Doar o bătaie bună pentru toate ştrengăriile lui! Nici hlizitei
aceleia mici şi nici mumiei lor de mame, ci numai Bellei, ca să-i dovedească
cine-i el; ca ea să poată domni peste ceilalţi, să aibă haine frumoase, palat,
slugi, şi ca toată lumea să-i facă pe voie. Să fie regină în oraş... Dar poezia
nici atunci nu i-ar da-o.
Rîdea în sinea lui, vesel şi încîntat.
Ce bine ar fi să aibă bani mulţi! Dacă ar avea în buzunar un florin
vrăjit, care să se întoarcă în buzunarul lui ori de cîte ori l-ar cheltui, i-ar
cumpăra Bellei tot ce se află în prăvăliile din oraş. I-ar trimite acasă
mătăsuri: Ba nu! Cu un singur ban vrăjit i-ar trebui prea multă vreme! Mai
bine ar fi să găsească aici, pe stradă, la picioarele lui, un portofel plin cu
hîrtii de o mie, pe care să nu vie nimeni să i-l ceară. Sau să se preschimbe
în aur tot ce ar atinge... Nu chiar toate lucrurile, ca să nu păţească ce-a
păţit regele Midas30, ci numai ce şi-ar dori el. Atunci i-ai trimite Bellei flori
de aur... Sau ce-ar fi să găsească străvechea comoară de aur, despre care
spun oamenii din sat de la ei că ar scoate limbi de flăcări albăstrui? S-ar
apuca să sape, să o scoată la lumină. Sau ce-ar fi să-i iasă înainte o zînă şi
să-i spună: „Doreşte-ţi trei lucruri şi ţi se vor împlini”. Atunci şi-ar dori două
lucruri, iar a treia dorinţă ar fi: „Să mi se împlinească alte trei dorinţe!“...
Dînd frîu liber închipuirii, născocea mii şi mii de feluri de a descoperi
comori. Şi toate comorile pe care le găsea i le închina Bellei, toate i le punea
ei la picioare...
Cînd ajunse la domnul cel bătrîn, era istovit şi citi greu. Pe ultima
pagină a unuia dintre ziare văzu, spre spaima lui, o scurtă ştire: tragerea la
loterie!
Se vede că tresări atît de tare, încît băgă şi bătrînul de seamă.
— Ei, ce e? Ce s-a întîrnplat?
— Nimic... Loteria... Numerele...
— Ei, au ieşit?
— Nu.
— Nu? Ei, atunci dă-le naibii!
Misi citi informaţia:
— Budapesta : 5, 95, 4, 11, 92. Viena : 12, 37, 43, 7, 88. Praga : 71,
7, 46, 83, 18. Linz : 34, 45, 76, 13, 2.
Bătrînul tăcu o bucată de vreme, dar lui Misi îi bătea inima cu putere.
Din fericire, rezultatul loteriei din Brünn nu era dat, Dumnezeu ştie de ce.
— Da’ noi la care am jucat? întrebă bătrînul.
— La Budapesta... — şopti Misi.
— Da. Şi ce-a ieşit la Budapesta?
— 5,95,4,11,92...
— Ei! Nici un număr nu ne-a ieşit... — spuse nervos bătrînul domn.
Dar după o clipă schimbă vorba: Ce mai scrie în ziarul acela?

30 Midas (sau Mida) — rege frigian, căruia zeul Dionysus i-a făgăduit, drept
răsplată pentru că se purtase bine cu Silenus, care se rătăcise din cortegiul
lui, să-i îndeplinească orice dorinţă. Lacom de bogăţii, Midas a cerut ca tot
ce va atinge să se transforme în aur. Voinţa i s-a împlinit. Cînd a vrut însă
să se ospăteze, n-a putut pune nimic în gură, căci, de îndată ce le atingea,
băutura şi bucatele se transformau în aur. Însetat şi înfometat, Midas i-a
cerut zeului să-l scape de darul său împovărător. Dionysus l-a îndemnat
atunci să se scalde în apele Pactolului, după care bogatul rege redeveni
muritor de rînd.
 Şi Misi începu să-i citească mai departe.
Era mîndru că o scosese atît de bine la capăt. La început, nici nu-i
trecuse prin minte să tăgăduiască. Fusese hotărît ca, dacă domnul cel
bătrîn îl lua la întrebări, să-i spună adevărul. Dar ce uşor e să minţi!
Începutul e greu, că pe urmă... Mai bine aşa! De ce să-şi fi făcut singur
necazuri cînd putea atît de uşor să scape?
În seara aceea, bătrînul nici nu mai pomeni de loterie. Cînd Misi ieşi
în curte, gerul îi tăie răsuflarea. Îşi strînse bine paltonul pe el şi se întoarse
grăbit la colegiu.

CAPITOLUL AL ZECELEA
în care micul elev trăieşte zile triste şi grele, priveşte în viitor cu capul
vuind şi se vede mînat de o putere necunoscută pe drumuri pe care de
bună voie n-ar fi apucat niciodată.

A doua zi dimineaţa îl trezi zgomotul pe care-l făceau elevii la spălător.

Duminica dimineaţă trebuiau să se spele şi pe picioare. Întîi se spălau cu
toţii pînă-n brîu, apoi fiecare pe rînd lua ligheanul de lut şi se spăla şi pe
picioare. Băieţii, care făcuseră o lăcăraie în toată odaia şi ţipau cît îi ţinea
gura, începuseră chiar să se mire că Misi nu se trezeşte de atîta tărăboi şi
făceau haz că el va fi ultimul care se va spăla pe picioare şi deci va trebui să
cureţe după aceea ligheanul.
Pînă să termine şi el, băieţii plecară.
Trăseseră clopotele. Erau obligaţi să se ducă la slujba bisericească din
oratoriu.
Misi se îmbrăca grăbit, dar băiatul de jurnă la curăţenie în cameră îi
arunca tot praful în ochi. Să plece odată, ce sfîntul! Să plece şi să nu-i mai
stea în drum!
— Lasă-mă-n pace! îi întoarse el vorba. O să plec cînd o să termin.
— Vezi să nu te fac eu să pleci mai repede! zise băiatul, arătîndu-i
mătura.
— Încearcă numai! Hai, încearcă!
Nu fusese niciodată atît de arţăgos. Băiatul celălalt îi şi puse mătura
în mînă.
— Dacă nu mă laşi să fac curat, mătură-ţi singur. N-o să casc gura
aici, să aştept după toţi!
— Bine!
Şi băiatul care făcea curăţenie aruncă jos mătura de tătarcă, ruptă,
jumulită, îşi trînti pălăria pe cap şi plecă.
Cu atît mai bine! Aşa, cel puţin, era singur în cameră şi se putea şi el
îmbrăca liniştit! Tare ar fi dorit să fie frumos în ziua aceea! Îi era ruşine cu
hainele lui strîmte, ponosite, roase, cu pantalonii aceia nesuferiţi, nici lungi,
nici scurţi. Ah, de-ar avea şi el o pereche de pantaloni eleganţi, ca ai lui
Orczy, scurţi şi încheiaţi cu nasturi sub genunchi! Ori, mai bine, pantaloni
lungi, ca ai lui Gimesi! Pantaloni lungi, cum poartă oamenii mari! Pantaloni
lungi ar fi vrut şi Orczy să aibă. Odată a şi plîns, că i-a rugat pe părinţii lui
să-i dea voie să poarte, dar ei i-au răspuns că încă nu e timpul, numai cînd
o fi într-a V-a. Pe vremea cînd i-a vorbit Orczy de asta, el nu înţelegea de
unde şi pînă unde o astfel de dorinţă. În toamnă, Orczy i-a mai povestit că,
trecînd odată cu profesorul Gyéres pe lîngă vitrina în care erau pardesie şi
haine bărbăteşti, s-au oprit să se uite la ele şi că domnul profesor Gyéres,
văzînd un pardesiu de primăvară, frumos, cenuşiu, asemănător la culoare
cu porumbelul sălbatic, a spus:
— Nu mi-ar strica nici mie unul nou!
La care Orczy i-a răspuns că, într-adevăr, pardesiul scurt şi de
culoare închisă pe care îl purta era cam tocit. Atunci, Misi nici lucrul acesta
nu-l înţelesese: lui i se părea atît de elegant domnul profesor Gyéres, încît
începuse să nu-l mai sufere din această cauză! Apoi, Orczy mai spusese:
„Dar Gyéres a adăugat: Ei, nu-i nimic, pardesiul unui domn într-adevăr
elegant nici nu trebuie să fie nou!“ Ascultase atunci totul cum ar fi ascultat
orice altceva, orice lucru care nu l-ar fi interesat şi, deşi nu uitase nimic din
tot ce auzise, nu înţelesese cum poate să dea cineva atîta importanţă
hainelor. Tatăl lui, chiar dacă avea pantaloni peticiţi şi cizme scîlciate în
picioare, rămînea cel mai fercheş om din sat. Sta atît de drept şi era atît de
dîrz şi de energic, avea o faţă atît de luminoasă şi de curată, încît toţi
bogătanii aceia înalţi, oacheşi, slabi, osoşi şi posomoriţi, în stare să cumpere
tot tîrgul Turului, cu şatre cu tot, par nişte ţărănoi pe lîngă el.
Acum însă ar fi vrut să aibă haine şi ghete noi; hainele lui nu mai
făceau doi bani şi ghetele i se scîlciaseră; într-un rînd, cînd plecaseră la
drum împreună, taică-său îi spusese:
— Măi băiete, cum calci tu? Ia vezi să nu te pocnesc peste glezne! Ce,
eşti strîmb de picioare de ţi le tot coseşti?!
Din ziua aceea se străduia să umble frumos, să calce drept şi se uita
atent la felul cum păşesc alţii, ca să înveţe şi el.
Cel puţin un ceas de buzunar de-ar avea! Să-l audă ticăind aici, în
stînga! Cît i-ar mai plăcea! Nu l-ar purta cu lanţ, nu! Să nu-l vadă toată
lumea şi să nu-i atîrne ca domnului Lisznyai. El l-ar purta fără lanţ, ca
domnul Nagy, şi l-ar scoate în fiece clipă să se uite la el...
Într-un cuvînt, ar vrea să fie om mare! I s-a urît de cînd e tot copil, s-a
săturat de copilăria asta care pare că nu se mai sfîrşeşte! Avusese dreptate
frate-său mai mic cînd, după ce o săptămînă încheiată o tot întrebase pe
maică-sa: „Mamă, cîţi ani am eu?“ şi primise acelaşi răspuns: „Şapte, băia-
tul meu“, izbucnise: „Dar ce, tot şapte ani o să am mereu?“... Şi lui i se urîse
să tot fie un elev mic! Proştii ceilalţi de băieţi se împacă de minune cu gîndul
că sînt în cursul inferior al liceului şi se poartă cum trebuie să se poarte
orice elev. Ştiu cînd or să fie într-a III-a, cînd într-a IV-a, cînd într-a V-a,
într-a VIII-a... Dar el vrea să fie deodată mare! Să nu mai meargă la şcoală!
Vrea să ştie tot, să înţeleagă tot şi să facă ceva! Nu să stea să se gîndească
la sintaxa latină sau la teoremele de geometrie... Auzi-i cum rîd! Ce forfotă e
în curte, ce veseli şi încîntaţi sînt copiii! Le strălucesc feţele, viaţa lor e
numai bucurie, de toate fac haz, se bucură că e duminică, se odihnesc,
petrec... Pînă şi biserica e pentru ei un lucru firesc...
Cînd fu în sfîrşit gata îmbrăcat — cu aceleaşi haine ponosite pe care le
purtase şi în ajun, pentru că nu-şi schimbase decît albiturile — îi păru rău
că primise cu atîta uşurinţă să facă curăţenie. Ceilalţi coborîseră cu toţii şi
se pregăteau să se ducă pe clase în oratoriu. El va trebui să intre singur, să
se strecoare pînă la cei din clasa lui şi să se mai şi roage să fie şters de pe
lista absenţilor...
Cînd ajunse în capela colegiului, îşi recăpătă pe dată voia bună. Atît
de voios se simţea, încît îi era drag pînă şi numele de oratoriu. Ce cuvînt
plin de cucernicie! „Oratoriu!“... Apoi în sala aceea înaltă, cu bănci mari de
lemn, deşi rămînea stăpîn pe sine, avea impresia că se pierde de tot, îşi
aminti că în aceeaşi sală fusese proclamată în 1849 independenţa, între
zidurile ei răsunase glasul plin de vrajă al lui Kossuth Lajos, cînd s-a ridicat
şi a vorbit; ce mult ar fi dorit să-i fi auzit şi el cuvîntarea...
Predica profesorul de religie. Întîi cîntase corul şi lui i se păruse totul
nespus de tainic. Parcă nu glasuri omeneşti răsunaseră acolo sus, pe
estradă. Cîntaseră pe patru voci şi sunetele păruseră ca slobozite din
depărtare de nişte trîmbiţe. Profesorul de religie vorbea, însă, ca la oră, tot
atît de liniştit şi de blînd; doar că rostea cuvintele mult mai încet şi cu un
semiton mai sus decît de obicei. Parcă nu-i ieşeau pe gură, ci pe nas. Părea
apoi ciudat că ridica, uneori, mîna atît de sus, încît atingea aproape tavanul.
Cînd ieşiră din capelă, mai aruncă o privire spre piatra funerară a
profesorului Hatvani. Nici el nu ştia de ce, dar nu trecea o dată pe lîngă
piatra aceea fără a rosti încet numele omului acestuia, care, înzestrat cu o
putere supranaturală, vrăjitorească, preschimbase odată patru şomoioage
de paie în patru porci graşi. Numai după ce i-a dus acasă, la Sámson,
ţăranul ce-i cumpărase în tîrgul Debreţinului, s-au făcut iar patru
şomoioage de paie... Ori cînd l-a ajuns din urmă cu un rădvan cu patru cai
prim-judele din Debreţin, care i-a spus: ,,Urcaţi-vă în trăsură, domnule
profesor!“, şi el i-a răspuns că nu poate, fiindcă se grăbeşte, şi după aia a
desenat cu bastonul în colbul drumului un rădvan cu şase cai şi s-a urcat
în el! Peste o clipă a trecut huruind pe lîngă prim-jude, care l-a văzut cu
ochii lui în rădvan.. Şi chiar aşa a fost, pentru că, ajungînd în Debreţin,
prim-judele l-a găsit pe profesor pufăind din lulea, rezemat în coate, la
fereastră.
Mîngîie piatra funerară, aspră, numai crăpături, cu aceeaşi reculegere
cu care ar fi atins mantaua vestitului profesor; apoi, făcîndu-şi loc printre
elevii care nu mai ţineau rîndul, coborî pe scara din dos.
Cum la Orczy trebuia să fie abia la patru şi timp mai avea destul,
porni spre familia Török. Cînd ajunse însă în poarta lor, se întîlni faţă în faţă
cu domnul János. S-ar fi făcut el că nu-l vede, dar, ca un laş ce era, îşi
scoase pălăria şi spuse:
— Bună ziua.
— Hei, frăţioare! strigă domnul János — aşa vorbea el întotdeauna, ca
să facă pe grozavul. Ia vino încoace, tinere, şi ţine-mi valiza asta pînă intru
la bătrîni să-mi iau rămas bun!
Şi-i puse în mînă o valiză mică, turtită şi neagră.
De grea, nu prea era grea, dar Misi se simţi atît de umilit de purtarea
lui János, că era s-o scape din mînă.
— Ai grijă de trusă, auzi?... Să nu ţi-o fure cineva: am bani în ea!...
Şi porni spre poartă. Dar se mai uită o dată înapoi:
— Mă duc la unchiu-tău Géza! Pînă mă întorc eu din casă, tu
gîndeşte-te ce veşti ai vrea să-i trimiţi...
Misi, rămas în stradă ca o stană de piatră, se rezemă de perete şi-şi
pironi privirile în colbul drumului. Îşi dăduse seama că domnul János nu
voia să intre şi el în casă, aşa că stătu locului, desperat.
Îi venea ameţeală. Noroc că strada Nagymester era destul de largă, aşa
că avea destul loc să se împleticească. Era atît de largă încît, pe vremea cînd
locuise acolo, băgase de seamă mirat că cireada, puzderia de vite care se
întorcea de la păşune mînată din urmă de doi ciurdari care pocneau din
bice, putea să meargă prin mijlocul ei răsfirată ca pe pustă. Peste drum era
o prăvălie şi de fiecare dată ciurdarul se oprea în uşa ei şi, îndreptîndu-şi
trîmbiţa spre geamul lor, suna cu noaptea în cap adunarea. Săptămîni în şir
a ţinut trîmbiţatul ăsta. Într-o bună dimineaţă, Török-báci a deschis
fereastra şi i-a spus ciurdarului: „Vino încoace, băiete”. Cînd a venit omul, i-
a dat un pahar de rachiu. „Ştii de ce te-am cinstit? l-a întrebat el. Fiindcă
ştii să cînţi atît de bine din trîmbiţă. Unde ai învăţat? La armată?“- „Da”, i-a
răspuns ciurdarul. „Ei, să ştii că de cîte ori te-oi auzi trîmbiţînd, o să-ţi dau
cîte un pahar de rachiu.” A doua zi dimineaţă, să te ţii! Urla trîmbiţa de nu
mai era chip de dormit! Pînă şi litografia cu „Ridicarea pe scut a lui Arpad”
începuse să joace pe perete! Török-báci, pe jumătate adormit, cu ochii încă
cîrpiţi de somn, în cămaşă şi desculţ, se aplecă pe fereastră şi-i dădu
ciurdarului paharul de rachiu făgăduit. A treia zi, la fel. Misi nu se putea
mira îndeajuns de mărinimia moşului, care pînă atunci se tot plînsese cui
vrei şi cui nu vrei din pricina trîmbiţatului ăstuia. Dar a patra zi, Török-báci
nu-i mai dădu nimic ciurdarului! Nici a patra, nici a cincea. A şasea zi nu se
mai auzi trîmbiţa. Pe urmă află de la o femeie care le muncea cu ziua că
ciurdarul era supărat foc. Zicea că nu-i nebun să-i cînte boşorogului pe
degeaba... Şi de atunci nu s-a mai oprit ciurdarul nostru să trîmbiţeze decît
la moara Parragh, care-i hăt departe, şi nu ne-a mai tulburat niciodată
somnul dulce din zori!
Cît de mult rîseseră anul trecut de întîmplare. Toată iarna făcuseră
haz de ea şi chiar acum, deşi era atît de amărît, lui Misi îi răsări pe faţă un
zîmbet la amintirea asta.
Nu mai rîsese de atîta vreme şi i se părea că niciodată nu i se va mai
destinde chipul posomorît.
Se întreba ce bani erau în valiză şi cum de se îmbogăţise derbedeul
ăsta aşa, deodată, şi simţea că mînerul geamantanului îi arde mîna, ca şi
cum ar fi fost bani furaţi. De ce i l-a încredinţat lui, de ce nu l-a luat
înăuntru cu el şi de ce l-a ameninţat cu unchiul Géza? Ce rău îi pare că nu
e decît un biet copil! Dacă ar fi fost un taur, un taur mare, negru, cu grumaz
tuciuriu, ca acela de la ei din sat, de care se fereşte toată lumea, copiii mai
ales, şi intră în casă cînd îl văd pe uliţă, n-ar rămîne pentru nimic în lume
afară, dar el e atît de slab, încît nu un taur din cei mari, ci şi unul mic, cu
corniţe cît bumbul, l-ar putea da peste cap!
Pînă la urmă ieşi şi domnul János din casă, dar, cum el nu era taur,
nu-l dete peste cap, ba mai mult, cum venea cu încă o valiză, mai mare, nu
i-o ceru pe cea mică înapoi, ci îi făcu doar semn cu capul să-l însoţească, iar
ei îl urmă supus şi tăcut.
Ce umilire! Parcă-l tocmise domnul János hamal! O luase la picior atît
de repede, încît bietul Misi se vedea nevoit să alerge ca să nu rămînă în
urmă.
De altfel, mai bine că nu zise nimic, pentru că domnul János era
necăjit sau avea cine ştie ce griji — părea tare întunecat la faţă şi adîncit în
gînduri, lucru care nu prea i se întîmpla lui.
Dar Misi era hotărît ca, într-un fel sau altul, să scape de marea cinste
ce i se făcea. Nu! Nu-i va duce bagajul pînă la gară! Cînd ajunseră în dreptul
colegiului, spuse:
— Domnul János, eu trebuie să mă întorc la şcoală.
Domnul János tuşi, îşi drese glasul şi se uită la el:
— Stai să-ţi dau un creiţar!
Misi se sperie:
— Nu, nu, nu! Vă mulţumesc, nu, domnule János!
— Ei, băiete, te ţii mîndru! Un creiţar nu vrei, dar dacă-ţi dau zece
florini, primeşti?
— Vă mulţumesc, vă rog, nu! şopti Misi şi mai speriat, făcînd doi paşi
înapoi, ca şi cum s-ar fi ferit sâ nu fie pălmuit.
Cît pe ce să ridice şi mîna în dreptul feţei, ca să se ferească.
Domnul János îl prinse de braţ, îl trase cu sila înapoi, îl zgîlţîi şi,
măsurîndu-l de sus pînă jos, spuse:
— Du-te dracului, mucosule!
Apoi, ridicîndu-şi valiza mică, porni spre Catedrală, fără să se mai uite
înapoi.
Misi privi o vreme în urma lui, apoi intră în fugă în clădirea şcolii,
necăjit, amărît şi tremurînd din toate mădularele.
Nu era mulţumit de loc de felul în care se purtase; cel puţin să-i fi
spus una să-l ţină minte! Să fi avut curajul să-i arunce în faţă o vorbă care
să-l usture, dar el fusese laş ca un iepure...
Acum, ce să facă? La şcoală n-avea nici o treabă şi în dormitor nu voia
să se ducă, ca să nu fie nevoit să vorbească cu băieţii. Se învîrti deci pe
coridoare pînă se pomeni în faţa tablei negre unde fiecare copil alerga cu
nădejdea că-şi va putea silabisi, pe lista prinsă de gratii, numele, urmat de
„primit scrisoare“.
Spre marea lui uimire, îşi văzu numele şi el pe listă, ba încă pe cea de
mandate, şi-l cuprinse un nou tremur, de data aceasta de bucurie.
Intră în cameră, pedelii jucau cărţi şi rîdeau în hohote. Aşteptă tăcut
pînă cînd unul dintré ei îl întrebă ce doreşte.
— Scrisoarea!... Sînt trecut pe listă.
Atunci se ridică un pedel — nu cel care se ocupa cu listele, ci altul —
şi, după ce-şi zornăi îndelung cheile şi cotrobăi o grămadă de vreme prin
sertare, îi întinse o foaie de hîrtie roz.
Misi nu citi ce scria pe ea, fiindcă recunoscuse scrisul tatălui său şi
inima începuse să-i bată cu putere. Scrisul acela hotărît, grăbit, dar atît de
frumos, avea darul să-l îmbărbăteze. Păreau nişte aşchii proaspăt tăiate cu
dalta. Ce fericire! I se arăta parcă aievea chipul, rîsul, mustaţa şi ochii
albaştri ai tatălui său. Cînd se uita la slova lui, rîdea la fiecare literă în
parte; în schimb, cînd se uita la a maică-si, i se strîngea inima de jale şi
tremura de remuşcări.
— Pînă la trei mai poţi scoate banii... — zise pedelul, luînd cei cinci
creiţari pe care îi dădu Misi.
— De unde?
— Păi, de la poştă...
Ieşi-pe coridor şi citi cele cîteva rînduri. Nu scria decît atît:
Dragă băiete, cumpără-ţi din banii ăştia ce vrei tu. Noi sîntem bine. Vezi
de fii cuminte. .Mama o să-ţi trimită de Crăciun un pachet. Te sărută cu
dragoste, tata.
— Dragă băiete, cumpără-ţi din banii ăştia ce vrei tu — repetă el-cu
ochii în lacrimi şi ieşi în fugă din colegiu.
Dragă băiete, dragă băiete! Parcă auzea glasul drag şi hotărît al tatălui
său. Ei, băiete, cumpără-ţi şi tu ceva!... Bine, dar el avea bani şi cu toate
astea nu-şi cumpăra nimic. Ce să-şi cumpere, cînd avea de toate? Şi chiar
dacă i-ar fi lipsit ceva, totuna era! Cum să-şi cumpere, cînd ştia că ai lui,
acasă, n-aveau de nici unele? Ei, de-ar putea să ia ceva pentru cei de acasă
şi să le trimită, n-ar fi rău. Dar ce? Un fleac? Mai bine să-şi cumpere cei de
acasă ce le trebuie, că el, aici, n-are nevoie de nimic. Să le ia carne copiilor,
şi zahăr...
Fugi cît îl ţineau picioarele şi într-o clipă ajunse la poştă. Intră în
gang. În curte, camioanele poştei se odihneau ca de sărbători. Văzu un
poştaş cu luleaua în gură, care ieşise afară; îl întrebă de unde se pot scoate
banii. Omul îi arătă şi adăugă :
— Dar grăbeşte-te, că acu’ e trei!
Deodată însă înţelese că nu-l vor chema acasă de Crăciun. Dacă
mamă-sa îi trimitea pachet, sigur că n-aveau să-l cheme. Drumul pînă acolo
costa patru florini, apoi şi ei trebuiau să fie în mare sărăcie, de vreme ce nu-
l chemau... O să le trimită florinul înapoi...
Intră în sala cea mare cu ghişee, prin gardul de leaţuri îşi aţinti ochii
asupra singurului funcţionar pc care-l văzu şi spuse înecat de plîns:
— Vă rog, pot trimite nişte bani?
Funcţionarul îl privi lung:
— Poate vrei să spui dacă poţi primi...
— Nu, vă rog! Eu nu vreau să-i primesc, ci să-i trimit înapoi — şi
întinse mandatul.
Funcţionarul luă foaia şi o întoarse pe toate părţile.
— Cu alte cuvinte, nu-i primeşti! Scrie atunci pe mandat că nu-i
primeşti.
Misi se sperie. Cum să-i scrie el lui taică-său că nu primeşte? Ce-o să
zică? „Io-te al naibii ţînc, nu mai vrea să primească bani de la tat-su!“ Şi rîse
printre lacrimi. Parcă îl auzea înjurînd.
— Nu, vă rog — spuse el încurcat. De primit îi primesc, dar vreau să
trimit înapoi doi florini.
Poştaşul, slab şi spelb ca toţi poştaşii, îl privi mirat. Lui Misi i se
făcuse inima cît un purice. Dacă o să-l refuze, că poştaşii sînt oameni grozav
de nepăsători! De astă dată însă, nici vorbă de aşa ceva: dimpotrivă,
funcţionarul îi spuse mult mai prietenos decît bănuise el vreodată că poate
vorbi vreun poştaş:
— Atunci, ridică-i pe ăştia şi fă alt mandat!
— Da.
Se duse la masa plină de pete de cerneală şi, cu un toc prost, cum
numai la oficiile poştale poţi afla, se iscăli pe dosul mandatului. Iscălitura
ieşi ca vai de lume, cu litere mari şi groase, pentru că se adunase un
bumbişor de cerneală uscată în vîrful peniţei.
Cînd isprăvi, poştaşul, spre marea lui fericire, tăie cuponul
mandatului trimis de taică-său şi i-l dădu. Durerea lui cea mare era că n-o
să-i mai poată vedea scrisul, dar dacă rămînea la el...
După aceea, funcţionarul îi întinse alt mandat, nou, curat, şi, cu chiu
cu vai, Misi izbuti să scrie adresa pe el, dar atît de urît din pricina peniţei,
că-i fu ruşine. Pe urmă scrise şi pe cupon, dar numai atît:
Iubitul şi bunul meu tată, îţi mulţumesc mult, îţi sărut mîinile, iubitul şi
bunul meu tată, dar eu am bani şi vă rog să fiţi îngrijoraţi pentru mine! Îţi
sărută mîinile cu iubire şi recunoştinţă al dumitale fiu, Misi.
Citind ce scrisese, văzu, îngrozit, că uitase să scrie un „nu“ şi-l
înghesui la locul cuvenit, dar atîta se mocoşi, că pînă la urmă poştaşul, în
ciuda bunăvoinţei cu care se purtase pînă atunci, zise, cu glas ce pocni cum
pocnesc păstăile de fasole, cînd sînt răscoapte:
— Haide mai repede, băiete, că e trei!
Misi îi dădu mandatul şi îşi şterse de căptuşeala paltonului degetele
pline de cerneală. Cînd poştaşul îi ceru un florin şi cinci creiţari, scotoci în
punguţă şi îi dădu. Primi în schimb o recipisă. Ce ciudat i se păru să vadă o
mînă străină scriind numele tatălui său!
Plecă în grabă lăcrimînd fericit, dornic să mai vadă o dată scrisul lui
tată-său, să-şi mai vadă o dată numele, Nyilas Mihály, aşternut cu litere
mari, vioaie, săltăreţe...
Rîse cînd dădu cu ochii de ,,Mihaj“. De obicei, taică-său scria corect.
Un singur lucru nu ştia: să facă deosebire între j şi ly31.
Mîndru şi fericit cum nu fusese în viaţa lui, alergă într-un suflet pînă
la Biserica Mică. Turnul ei neterminat semăna cu turnurile cetăţilor din
litografiile care reprezentau scene de luptă. De acolo începea strada
Kossuth. Trebuia s-o ia la dreapta, întrucît se făcuse ora patru fără un sfert,
şi la patru îl aştepta Orczy.
Se opri o clipă în faţa porţii, ca să se mai liniştească puţin, să-şi mai
tragă sufletul, dar cînd bătu ora patru, intră speriat, aşa cum intra de
fiecare dată, la cinci fix, la domnul cel bătrîn.
De data asta se pricepu să sune, dar cînd intră pe uşă — îi deschisese
o servitoare bătrînă, cu faţa blîndă — nu mai recunoscu antreul şi rămase
din nou încurcat în faţa numeroaselor uşi. Doar cuierul şi-l aminti într-un
tîrziu şi se miră că e verde. El îl ştia roşu. După cum tot roşu era şi postavul
de pe perete.
Bătrîna îl privi cam lung, dar nu spuse nimic, ci îi deschise uşa care
da în odaia lui Orczy.
Orczy era în camera de alături, dar, cum îl văzu, veni spre el.
— Ei, acum ce facem? îl întrebă el, agitat, şi-l luă de mînă...
— Servus! spuse Misi, dar numai pentru că fusese dinainte pregătit să
spună asta.
Orczy nu rîse. Dimpotrivă, rosti serios, ca un om mare:
— Servus.
— Ce să facem? Despre ce e vorba? întrebă Misi.
Orczy, tot mai nervos şi nemaiputîndu-şi păstra calmul, zise:
— S-a întors şi Fani acasă! A fost la debit după prînz, imediat după
ce-a spălat vasele, şi — închipuie-ţi!... — I-a ridicat ieri după-masă!

31 În limba maghiară, „j“ şi „ly“ se pronunţă la fel — „i“.

 — Ce! strigă Misi.
— Cîştigul !
Se uitară muţi unul la altul.
— Debitanta spune că miercuri; cînd s-a prezentat să încaseze
cîştigul, ea i-a spus că pînă sîmbătă nu plăteşte. Zicea că poate se mai
prezintă cineva, dar cum numerele au stat afişate patru zile şi n-a mai venit
nimeni, i-a dat banii.
Misi, împreunîndu-şi mîinile, se uită prostit la Orczy.
— Nici tata, nici mama nu sînt acasă, iar eu nu ştiu ce-i de făcut.
Fáni, Fáni... Ia vino încoace!
Bătrîna care îi deschisese lui Misi uşa intră în cameră şi începu să
povestească totul, atît de deznădăjduită, de parcă ei i s-ar fi furat banii. Îşi
freca mîinile, şi le frîngea şi se tînguia:
— Vai, Doamne, cum nu mi-a spus domnişorul mai demult! Vai, de
m-aş fi dus ieri! Of, Dumnezeule! E îngrozitor! Şi debitanta e amărîtă că nu
ştie cui i-a plătit cîştigul.
Se luase cu mîinile de cap şi se, plimba de colo-colo, tîrşindu-şi
picioarele cu atîta desperare, încît spaima ei trecu şi asupra lui Misi, care
începu să-şi facă socoteala ce nenorocire fără seamăn se abătuse asupra lui,
dacă şi străinii ajunseseră să fie aşa de îngroziţi.
La îndemnul bătrînei, se aşeză şi ascultă de-a fir-a-păr aceeaşi
poveste luată de la capăt de vreo trei ori. Află cu acest prilej o seamă de
lucruri interesante: de unde o cunoaşte ea pe debitantă, de cînd joacă la
loterie, că nu cîştigase niciodată, că arunca banii pe gîrlă, deşi, ce-i drept,
nu juca niciodată mai mult de zece creiţari, că numerele le punea după cum
visa ori după cum le scotea din săculeţul de la debit, pe toate cinci odată, că
jucase pînă acum la toate loteriile, dar că nu cîştigase niciodată la nici una;
o singură dată i-au ieşit numerele, că le trăsese nepoţica ei, pentru că aşa e,
copilul nevinovat are noroc, dar nu nimerise loteria, jucase la cea din Praga,
iar numerele ieşiseră, toate cinci, la cea din Viena...
Misi tăcea, tăcea într-una. Orczy nu ştia nici el ce face, de nervos ce
era. Rîdea şi sărea, într-una, strigînd neîncetat:
— De ce nu vine Gimesi? De ce nu vine Gimesi?
Nici nu băgarâ de seamă cînd trecu un ceas.
Numai cînd ceasul din camera alăturată bătu trei sferturi, Misi se
dezmetici, se ridică şi spuse că trebuia să plece.
— I-a încasat un domn înalt, cu mustaţa pomădată şi frizată şi cu păr
cîrlionţat spuse în cele din urmă Fáni şi Misi parcă-i văzu pe domnul János
intrînd în prăvălie şi umplîndu-şi valiza cu bani, valiza aceea pe care i-o
dusese el, cu mîna lui, înspre gară...
De data aceasta fu gata să leşine. Izbucni în plîns şi, de ruşine, dădu
buzna afară, pe uşă, în antreu. Cu chiu cu vai, izbuti să-şi ia paltonul din
cuier, în timp ce Fáni şi Orczy, care veniseră după el, îl rugau să rămînă.
Orczy zicea că părinţii lui trebuiau să se întoarcă îndată. El îi chemase pe
toţi la ora patru, pentru că ştia că nu va fi nimeni acasă şi voia să ţină un
consiliu prezidenţial, dar de unde era să bănuiască ce întorsătură vor lua
lucrurile?
Misi coborî scările, abia stăpînindu-şi plînsul. Frecîndu-şi într-una cu
pumnul ochii, o rupse la fugă şi intră în curtea teatrului.
Îi mai rămăsese atîta putere cît să se uite la afiş. Văzu, spre marea lui
mirare, că şi în ziua aceea se jucă tot „Împieliţaţii”. Dînd însă uitării şi
teatru şi tot, străbătu grădina în fugă şi se îndreptă spre Piaţa Cizmarilor.
Cum să se mai ducă la domnul cel bătrîn, aşa, cu ochii plînşi? Mai
mult ca sigur că a aflat şi el adevărul. În ajun nu-i citise dinadins rezultatul
tragerii loteriei de la Brünn, aşa că s-o fi interesat. Şi apoi, avea şi el o
servitoare bătrînă, aceea care îi tălmăcise visul. Sigur că ea a aflat, pentru
că toate babele din Debreţin numai despre asta vorbesc, despre felul în care
s-a plătit un cufăr întreg de bani tîlharului.
Cînd ajunse în strada Csapó — de-acolo, ca să ajungă la domnul cel
bătrîn, trebuia s-o ia la stîngă — n-avu curaj să cotească, ci iuţi pasul spre
colegiu.
În poartă dădu peste trei băieţi, un extern şi doi din dormitorul 21.
Cum îl văzură, intrară în vorbă cu el. Unul din băieţii de la 21 îl întrebă
dacă nu vrea să meargă la teatru.
La teatru? Auzi idee! Cum o să se ducă el, care n-a fost pînă acum
niciodată la teatru!
— Eu nu mă duc! adăugă băiatul. Credeam că se joacă „Punga roşie”
şi mi-am cumpărat un bilet de zece creiţari de la Oficiul Seniorilor. Dacă
vrei, ţi-l dau ţie.
De cînd dorea Misi să se ducă la teatru! Fără a mai sta mult pe
gînduri, se lăsă ispitit, scoase, punguţa, căută un bănuţ de zece creiţari şi i-
l dădu.
— Dar să ştii că la şapte trebuie să fii acolo, înţelegi? Ai bilet de voie?
adăugă băiatul, şi Misi se sperie.
— N-am!
— Atunci du-te de-i cere dirigintelui tău! E la „Taurul", l-am văzut
adineauri cînd a intrat la cafenea. Dă-i biletul să ţi-l semneze!
Cei doi băieţi îşi băteau joc de el, dar el luă lucrurile în serios şi porni
spre „Taurul", cu gîndul să-l roage pe profesor să-i semneze biletul de voie.
Cînd ajunse însă acolo, îi pieri tot curajul. Nu îndrăzni să intre în cafeneaua
aceea atît de luxoasă, deşi îşi aruncase ochii înăuntru şi văzuse că domnul
profesor Gyéres se afla într-adevăr acolo. Citea ziarul şi fuma, dar nu era
singur, ci cu alţi domni. Şi-apoi, era prea multă lumină! Aprinseseră toate
lămpile cu gaz şi flacăra lor nu pîlpîia ca fluturii, ca lămpile lor de la colegiu,
deoarece aveau sticle şi luminau ca ziua.
Nu se mai duse la profesor, ci porni hai-hui o vreme, pe stradă. După
aceea se îndreptă spre colegiu, dar nu-i veni să urce în dormitor. Rămase în
gangul mare şi pustiu, ghemuit pe treapta de stejar, ca o pasăre plouată.
Apoi, deodată, sări ca ars, în picioare, o luă la fugă şi pînă la Dorogi nu se
mai opri.
Nu-i era îngăduit să piardă ziua aceea fără rost şi fără să pună mîna
pe carte! Se apucă deci să-şi pregătească lecţiile, şi asta îi prinse bine,
pentru că nu citise un rînd măcar pentru a doua zi.
Îl opriră la masă. Ce mîncare bună. Lucru cu totul de neînţeles! Cum
de se puteau văita într-una că-s muritori de foame, de vreme ce au seara
sarmale atît de bune! La ora şase şi jumătate, Misi porni cu inima îndoită
spre teatru.
Seara fu minunată, atît de frumoasă, că nici n-ar fi putut-o descrie.
Cu toate acestea, simţea că ceva îl apăsa. Privea ca vrăjit scena, care
înfăţişa un fel de prăvălie cu pălării parcă, cu o mulţime de jobene albe şi de
domnişoare din cale afară de frumoase. Abia dacă înţelegea cîte ceva. Îl
chinuiau două gînduri: primul, că nu avea învoirea dirigintelui, al doilea, că
la nouă se închidea poarta colegiului şi că, dacă întîrzia, rămînea toată
noaptea pe stradă, unde va îngheţa pînă dimineaţa. Sau dacă tot au să-l
primească, au să-i noteze numele şi au să-i ia biletul de voie nesemnat, şi va
trebui să se prezinte a doua zi la cancelarie. Decît aşa, mai bine moartea!
Iată de ce, după primul act, o luă la goană spre colegiu, deşi nu era
decît opt!
Să se ducă în dormitor atît de devreme, iar nu-i venea, fiindcă băieţii
aflaseră desigur că e la teatru şi-i era ruşine. Se ascunse deci în vechiul
colegiu, lîngă oratoriu, şi pîndi de acolo pînă se închise poarta; apoi aşteptă
mult, mult de tot, pînă cînd se întoarseră, făcînd larmă, cei care fuseseră la
teatru.
Abia atunci, îngheţat tun şi dîrdîind de-i clănţăneau dinţii în gură, se
furişă şi el în dormitor.
Băieţii dormeau toţi. Şeful camerei, trezindu-se, întrebă nervos:
— Pe unde mi-ai hoinărit dumneata?
— Am fost la teatru, domnule şef de cameră!
— Aprinde lampa!
Îi înţepeniseră mîinile de frig şi nici nu îndrăzni să încerce măcar să
scapere un chibrit. Ceru umil voie să se culce pe întuneric.
Se urcă în pat, dar mult timp nu izbuti să se încălzească. Rămase
treaz o oră şi mai bine, pînă i se dezmorţi şi trupul, şi mintea.
„Oare cîţi bani or încăpea într-un geamantan?“

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
în care micul elev trece prin toate chinurile oamenilor mari şi cunoaşte
de copil suferinţele celor care-şi cîştigă singuri pîinea.

Dimineaţa, cînd se îmbrăcă, găsi în buzunar o hîrtie de zece florini.

De mirare, în prima clipă îi veni să ţipe, dar după aceea nu îndrăzni
să zică nici pîs. Strînse banii în pumn, îi băgă la loc în buzunar şi-şi muşcă
buzele, uluit. Cum ajunsese la el în buzunar?
Zece florini! Sfinte Dumnezeule! Îşi aduse atunci aminte că în ajun,
cînd îi dăduse valiza înapoi, domnul Török îi spusese că o băncuţă de şase
nu-i trebuie, dar că zece florini ar primi bucuros. Voise să-şi liniştească
conştiinţa... Nici nu-i dăduse mult, ticălosul...
Era atît de tulburat, încît nu izbuti să-şi adune cărţile pe care trebuia
să le ia cu el în clasă. Hîrtia aceea de zece florini îi frigea trupul... Nu, n-o să
i-o dea înapoi! O să-şi cumpere de şase florini o pereche de ghete, iar cu
ceilalţi patru o să se ducă acasă de Crăciun... Era şi timpul să-şi cumpere
ghete, pentru că cele pe care le avea se găuriseră de tot. Noroc că geruia şi
că nu dăduse încă zăpada, altfel s-ar fi făcut lapoviţă şi i-ar fi intrat apa în
ele, că doar avea atîta de alergat!
După cîteva zile, îşi făcu socoteala că hîrtia aceea nu stă bine în
buzunar. Dacă, Doamne fereşte, îi cade în timpul lecţiei, cînd îşi scoate
batista, ori cine ştie cînd, şi dacă vede cineva că are zece florini... O vîrî deci
în buzunarul pantalonilor, aşa cum era, mototolită, dar îşi aminti că într-un
rînd, neavînd batistă, îşi rupsese buzunarul şi-şi suflase nasul în el.
Îngrozit, băgă mîna după bani: alunecaseră în jos, dar îi găsi. Se aplecă şi-i
luă, fericit că-i putea strînge iar în mînă. Ei, dar unde să-i pună? Privi spre
sertarul lui: dar dacă băiatul care făcea curăţenie căuta ceva în sertar şi
dădea de ei?... Mai bine să-i ascundă în sertarul secret. S-ar putea să se
facă însă iar percheziţie, mai ales acum, pentru loz... În cărţi, iar nu se
poate... Cel mai bun lucru ar fi să-i coasă în căptuşeala hainei, aşa cum le-a
povestit odată unchiu-său, pantofarul, că a făcut cînd s-a întors din
România... Numai că pentru asta trebuie să aibă timp, şi apoi nici nu ştia
dacă va fi în stare. Unde şi cu ce să-i coasă ? Aţă şi ac primise el de acasă,
ce-i drept — îşi şi cususe odată singur pantalonii la spate, cînd se
descususeră, dar îi însăilase doar aşa, ca vai de lume...
Sună de opt. Băieţii coborîră toţi. Sándor îl întrebă:
— Nu vii, Nyilas?
— Ba da, dar am uitat ceva...
Şi, deschizîndu-şi lada, începu să caute în ea de zor.
Nu îndrăzni să lase însă banii acolo. Preferă să-i bage în buzunarul de
sus al jiletcei. Abia putu să-i vîre.. Pînă atunci, de altfel, nici nu avusese
nimic în el, pentru că era foarte mic.
Nu-avusese curajul să-i lase în ladă, deşi, coborînd scările, îşi făcu
socoteala că ar fi fost mai bine. Dacă o s-o păţească? Dacă au să-l
percheziţioneze, sau mai cine-ştie ce? Sau dacă o să-i iasă vreun colţ din
buzunar? Îngrijorat, pipăia mereu buzunarul să vadă dacă sînt acolo.
Era nespus de nervos, schimba feţe-feţe, şi cînd ajunse în clasă, se
aşeză tremurînd în bancă. Ştia că avea în buzunar bani furaţi. Ei şi? Erau
doar furaţi dintr-ai lui ! Măcar cu atîta s-a ales şi el!
Cînd sosi Orczy, îi şopti tainic:
— Servus! S-au luat măsuri! Banii vor fi găsiţi!
Misi rămase ea trăsnit.
— Banii vor fi găsiţi?...
Atunci... atunci, hîrtia de zece florini nu-i la loc bun acolo, în
buzunarul lui!
— Da? bîigui el.
— S-a dus tata la poliţie... — spuse Orczy, şi lui Misi, speriat de
moarte, i se îmbrobonă fruntea de sudori reci.
Orczy îi povesti repede, în şoaptă, că taică-său e foarte revoltat şi că a
declarat că, oricît l-ar costa, tot o să pună mîna pe ticălos. Vorbise chiar în
ajun cu şeful poliţiei, „pe care îl are la mînă”, aşa că el, Misi, să fie liniştit,
că ăla o să dea el de urma banilor...
— Dar tu de ce n-ai venit ieri după-masă? îl întrebă apoi Orczy, vesel,
pe Gimesi.
— Unde? se miră acesta.
— La mine...
— La tine? De ce?
— Păi, n-ai semnat?
— Ce?
— Circulara.
— Care circulară?
Orczy îl privi mirat şi rîse.
— Nu i-ai dat să semneze? îl întrebă pe Misi.
Misi îşi mai venise puţin în fire şi putu răspunde:
— Ba da, cum nu!
— A, hîrtia aceea? îşi aminti Gimesi. Mi-am scris pe ea numele, dar n-
am ştiut de ce.
Orczy rîse cu poftă. Chiar şi Misi zîmbi.
— Era o circulară, un ordin prezidenţial — spuse în şoaptă Orczy.
— De ce nu mi-aţi spus? se supără Gimesi, făcîndu-se roşu ca focul.
În clipa aceea intră profesorul şi nu mai putură vorbi. În timpul orei,
Misi, năuc, amorţit, închidea cînd şi cînd ochii. Simţea un nod în gît şi i se
umplea mereu gura de salivă. Hîrtia aceea de zece florini îl dogorea
deasupra inimii şi-l apuca ameţeala la gîndul că s-ar putea să-şi primească
toţi banii... o mie de florini, sau — cine ştie? — poate două mii... Oare cîţi
bani or fi încăpînd într-o valiză? Căută să-şi aducă aminte cît era de grea
valiza aceea din ajun. După părerea lui, să tot fi avut vreo cinci kilograme...
Cinci kilograme or fi cîntărind?... Şi, ridicînd brusc privirea, se minună cît
era totul de ciudat: profesorul sta la catedră şi explica, de partea cealaltă
erau băieţii, unii ascultau, alţii nu. Doar asta aveau de făcut, să fie prezenţi
şi atîta tot. Dacă ascultau ori nu, n-avea nici o importanţă, pentru că pînă
la sfîrşitul anului mai era destul... Dintre toţi, numai el, Misi, avea treburi
mult, mult mai importante. Nu putea fi doar prezent şi atîta tot, pentru că
pe el îl durea tot trupul, ca o rană, iar inima şi sufletul îi erau chinuite de
lucruri străine de şcoală. Cum se putea una ca asta? Ce căuta el printre
copii?...
Se lasă pe spate obosit şi închise ochii. Era însă atît de buimăcit, încît
fu cît pe ce să aţipească.
— Nu-i aşa, Nyilas Misi? auzi el deodată glasul profesorului.
Se ridică speriat în picioare. Habar n-avea despre ce era vorba!
— E bine să tragi un pui de somn în oră, nu-i aşa? spuse profesorul şi
toată clasa izbucni în rîs.
Misi, ruşinat, plecă capul. Profesorul îi făcu semn să stea jos, dar el
nici nu băgă de seamă. Rămase în picioare pînă cînd profesorul veni la el şi,
punîndu-i mîinile pe umeri, îl apăsă încet în jos, silindu-l să se aşeze.
Cînd văzu atîta bunătate, cînd îşi dădu seama că profesorul nu-i face
nimic, deşi după părerea lui merita un patru, îi veni să plîngă.
Deodată îl apucă groaza. Mîna profesorului alunecase de pe umărul
lui stîng pe piept, mai-mai să atingă hîrtia de zece fiorini din buzunar. De
spaimă, Misi fu cît pe ce să leşine. Să scape mai bine de ea! S-o dea unui
cerşetor, ori şcolii, în chip de binefacere... Ori mai bine să i-o trimită lui
Török-báci, că e a lui fiu-său... Vai, trebuie să i-o trimită cît mai repede!...
Vai, decît să se afle, mai bine ar da internatului tot cîştigul lui pe un an de
la domnul cel bătrîn, ori ar munci toată viaţa în folosul cerşetorilor sau al
patriei, ori n-ar mai mînca bomboane cît ar trăi, ori ar umbla mereu desculţ,
chiar pe zăpadă, ori... numai să scape de primejdia asta!...
În recreaţia a doua intră pe uşă pedelul şi strigă:
— Nyilas Mihály!
Misi tocmai îşi făcea tema la matematică. Era pentru prima oară în
viaţa lui cînd şi-o făcea înainte de oră şi se grăbea să fie gata cînd va intra
profesorul. Auzindu-şi numele, se ridică speriat în picioare. În clasă încetă
pe dată zumzetul şi larma şi se lăsă o tăcere adîncă.
— Eşti chemat la direcţie — spuse István, pedelul cel ofticos şi cu
înfăţişare de domn, pe care mulţi îl luau drept profesor, deşi mergea încet şi
frînt de mijloc, iar faţa îi era roşie-ruginie din cauza bolii de care suferea.
Băieţii spuneau că ar fi murit de mult dacă nu şi-ar fi luat nevastă
tînără, dar că aşa, o să se prăpădească ea mai întîi. După moartea ei, dacă
se însoară iar cu o fată tînără, îi dă şi aceea viaţă. Din pricina poveştii
acesteia, în care el de altfel nu credea, fiindcă îşi dăduse seama la ei în sat
că superstiţiile ţăranilor sînt nişte flecăreli tîmpite, István-báci i se părea o
figură misterioasă, de care se temea. De aceea, încremenit de groază, lăsă
caietul, pana şi cerneala şi porni repede, palid la faţă şi cu picioarele
tremurînd, după pedel. După plecarea lui, în clasă larma izbucni înzecit.
Misi ştia că acum toţi vorbeau despre el.
Cum ajunse în anticamera direcţiei unde mai petrecuse odată un sfert
de oră chinuitor, îl cuprinse o nouă spaimă, atît de puternică, de parcă ar fi
păşit pragul morţii.
Pedelul intră de-a dreptul la domnul director, luîndu-l şi pe el, aşa că
nu avu de aşteptat, dar asta îl înspăimînta şi mai mult.
Domnul director, cu barba lui sură, sta la birou şi cerceta nişte hîrtii.
István îi raportă supus:
— Stimate domnule director, am onoarea să vă anunţ că Nyilas Mihály
e aici.
Misi se uită la director, care avea pe nas nişte ochelari mari, rotunzi şi
îşi vedea mai departe de treabă. Era atîta linişte, încît teama îi dispăru şi,
privind în jur, văzu că se mai aflau doi oameni în cancelarie: un civil înalt şi
blond şi un poliţist. Pînă atunci nu văzuse niciodată atît de aproape un
poliţist. Cel mult dacă se întîlnise cu vreunul pe peronul gării ori în faţa
primăriei, dar, de frică, nu se uitase la ei niciodată. Acum însă, aceşti doi
oameni, cu ochii întunecaţi, nu-şi mai luau privirile de la el. Privirile lor îl
străpungeau parcă, şi Misi întoarse ochii înspăimîntat de moarte: Doamne
Dumnezeule, ăştia pentru el veniseră!
Se uită la director ca la un salvator. Numai cu o clipă în urmă se
temuse de el, dar acum îi plăcea barba lui zbîrlită. Simţea cum privirile
poliţiştilor îi străpung trupul ca nişte ace ascuţite.
— Ce s-a întîrnplat? bombăni deodată directorul. Ia spune, ce loz ai
şterpelit?
Misi începu să tremure, căscă gura, dar nu fu în stare să scoată un
cuvînt.
Directorul se dădu îndărăt cu scaunul şi zbieră:
— S-auzim! Dă-i drumul! Ipse !... Apoi zvîcni puternic pumnul înainte
şi arătă spre poliţişti: Uite, au venit aici aceşti stimaţi poliţişti, să facă
cercetări! Urmăriri! Au năvălit în colegiu ca o poteră! Fiindcă azi, nici
colegiul nu mai e sfînt pentru lege! Dărîmă şi zidurile!... Au tăbărît asupra
mea cu armele, gata să mă împuşte dacă m-aş împotrivi!...
Civilul spuse, foarte împăciuitor şi foarte respectuos:
— Vă cer prea plecat iertare, mult stimate domnule director. Domnul
prim-comisar de poliţie îşi cere prea plecat iertare de la mult stimatul domn
director şi-l roagă să nu socotească prezenţa noastră aici o jignire!...
— Dar ce s-o socotesc? Onoare? Ăsta e respectul ce se cuvine
colegiului?! răcni directorul. Ce-i aici? Gazdă de hoţi, de tîlhari şi de asasini,
de vreme ce asaltaţi cu armele lăcaşul muzelor şi tulburaţi liniştea
sufletească a întregului tineret?! Ai?
— Vă rog prea plecat, domnule director, ultima dispoziţie
ministerială... Domnul ministru de interne...
Directorul tuna şi fulgera şi, plin de demnitate, spuse:
— Pe mine să nu mă rogi nimic! Pe mine să nu mă provoci, pe mine să
nu mă scoţi din fire! Auzi dumneata?! Să dea năvală doi coşcogeamite
goliaţi, cu săbii şi căşti, în lăcaşul sfînt al colegiului, pentru un mieluşel ca
ăsta!... Poftim!... Aveţi în faţă un copil nevinovat! Priviţi-l! E cît un pumn...
Pe el vreţi să-i înghiţiţi? Dar ştiţi dumneavoastră, domnilor, cine e băiatul
ăsta? E un elev eminent, printre primii pe colegiu, intern!... Un model de
cinste, de credinţă şi de educaţie, în faţa căruia vă puteţi scoate pălăriile...
V-am prezentat, domnilor, acuzatul, şi cu asta am onoarea! şi le făcu semn
că sînt liberi să plece.
Dar poliţiştii nici gînd să se mişte. Cel cu faţa bălaie, mirat, începu
din nou:
— Vă rog cu respect...
— V-am spus odată!... se răsti la ei directorul şi, sărind de la masă,
ieşi din colţul lui ca dintr-o cetate, înaintînd îndrăzneţ şi hotărît spre el. V-
am spus odată că pe mine să nu mă rugaţi nimic! Nici cu respect, nici fără
respect... Pe mine cu viu grai să nu mă rugaţi şi să nu mă întrebaţi nimic!
Colegiul e autonom32 aşa că pe mine poliţia nu mă poate întreba ceva decît
pe o singură cale: în scris! Ori poate că domniile voastre nu ştiu să scrie?...
— Avînd în vedere urgenţa chestiunii...
— Ce urgenţă?... În viaţă, nimic nu e urgent, în afară de cinste!... Ce
înseamnă răspunsul ăsta neobrăzat!... Nici husarii lui Bach33 n-au îndrăznit
să calce în picioare autonomia colegiului... Au nesocotit libertatea naţiunii,
au nesocotit libertatea religiei, au nesocotit libertatea învăţămîntului, dar
autonomia colegiului n-au nesocotit-o!... Ştii dumneata cine a fost episcopul
Balogh Péter? Balogh Péter era, din mila lui Dumnezeu, o inteligenţă
mediocră, dar, din voinţa lui Dumnezeu, un caracter tare! Ştii dumneata că
în 66, cînd s-au adunat în Biserica Mică, în sinod episcopal, capii bisericii,
comandantul oraşului a îndreptat, din ordinul Vienei, tunurile spre biserică,
a înconjurat-o cu soldaţi şi arme şi, năvălind înăuntru, a spus: „În numele
maiestăţii sale împăratului, interzic ţinerea adunării!“ şi Balogh Péter i-a
răspuns: „Iar eu deschid adunarea în numele maiestăţii sale Dumnezeu!“...?
Ei, şi-acum am onoarea! Umblaţi sănătoşi!
Făcu semn cu mîna şi se întoarse cu spatele spre poliţişti.
Ei mai zăboviră puţin, apoi se răzgîndiră şi, salutînd ţepeni, ieşiră.

32 Colegiul din Debreţin era relativ autonom şi-şi păstra independenţa faţă
de autorităţile de stat sau orăşeneşti. În virtutea acestui privilegiu, nu putea
trece pragul colegiului nici un organ oficial, nici poliţia.
33 După înfrîngerea revoluţiei din 1848, înfăptuitorul şi executorul crud al

politicii colonialiste oprimatoare a casei imperiale austriece a fost ministrul

Bach. Timpul cît a activat el (1850—1859) e numit epoca lui Bach, iar
funcţionarii săi — husarii lui Bach.
 După ce plecară, bătrînul director se aşeză în scaunul lui şi strigă:
— István!
Pedelul intră.
— Cheamă-l pe domnul profesor Gyéres!
Peste cîteva minute intră şi tînărul profesor.
— La dispoziţia dumneavoastră, domnule director.
Directorul, cufundat în hîrtiile pe care le avea în faţă, nici nu se uită
la el. Abia mai tîrzîu ridică brusc privirile şi zise cu glas aspru:
— Ia spune-mi, domnule profesor, dumneata îl cunoşti pe tînărul
acesta?
Gyéres se uită la Misi.
— Cum să nu?! Îmi e elev, în clasa a II-a.
— Ce-i cu povestea aceea cu lozurile?
— Care lozuri? întrebă mirat Gyéres, scuturînd din cap. Nu ştiu
nimic!
— Nu ştii? se înfurie moş Răcanu, clătinînd din cap. Ei, băiete, atunci
spune tu tot, că domnul profesor nu ştie!
Misi se îndreptă de mijloc şi privi puţin împrejur. Făcuse haz în sinea
lui de tot ce se petrecuse pînă atunci şi uitase că el era pricina.
— Domnule director — zise — eu îi citesc unui domn bătrîn, care e
orb, în fiecare zi cîte o oră şi primesc pentru asta zece creiţari!...
— Da? Ei, foarte frumos! spuse directorul, încuviinţînd din cap. Asta
face trei florini pe lună! Bani buni! E un mare ajutor pentru bietul taică-
tău...
— Bătrînul domn Pósalaky...
— Pósalaky? strigă directorul. De el e vorba? De fostul consilier
comunal?
— Da.
— Aşa! Foarte bine...
— Bătrînul domn Pósalaky mi-a dat într-o duminică, ieri sînt două
săptămîni, un florin să joc la loteria mică. Visase dumnealui nişte numere.
— A visat nişte numere?
— Da.
— E-te-te!... Nătărăul ăla bătrîn joacă la loterie după vise?
— Da. I-a tălmăcit spălătoreasă dumnealui visul şi i-a spus numerele.
— Spălătoreasa! Lua-l-ar dracu’ de bătrîn! Ce-i cu el? A dat în mintea
copiilor de stă să-i dezlege visele spălătoreasă?... I-ai cîştigat barem un sac
de bani?
— Nu — bîigui Misi, a cărui faţă rîdea, dar inima îi tremura de moarte.
Că eu am jucat la loteria din Budapesta, şi numerele au ieşit la cea din
Brünn...
— La cea din Brünn... — bombăni directorul. La cea din Brünn?...
Budapesta, Brünn... A cîştigat sau n-a cîştigat?!
 — N-a cîştigat!
— Aha... Desigur, n-a cîştigat!... Ce gogoman ! Ce tîmpiţi!...
Şi, ridicîndu-se în picioare, le ţinu o lecţie despre superstiţie.
— Pierde jupîn Pósalaky un florin şi, din pricina asta, măgarul de Kiss
Mátyás — întotdeauna a fost un tîmpit — actualul prim-comisar de poliţie,
îmi trimite pe cap doi jandarmi, doi tăpălăgoşi, şi-i în stare să facă praf
întreaga autonomie a colegiului... Du-te la oră, băiete! Ce oră aveţi acum?
— Matematica.
— Mişcă! Nu pierde vremea de pomană...
Fericit, Misi făcu stîngă împrejur şi fugi. Atîta mai apucă să audă din
ce-i spunea bătrînul director lui Gyéres:
— Pentru un nătărău bătrîn ca ăsta...
Apoi István închise uşa, şi el, simţind o căldură copleşitoare
învăluindu-i inima, izbucni în plîns. Nu intră în clasă decît după ce se mai
domoli pe coridorul liniştit.
Numai că a doua zi, într-o recreaţie, Istvan veni din nou. De data asta
nu-l mai strigă, ci-i făcu doar semn cu degetul, iar el, galben ca ceara şi cu
mult mai înspăimîntat decît în ajun, se ridică şi, de îngrozit ce era, se lovi de
genunchii lui Orczy. Fireşte, acum toată lumea vorbea numai despre loterie.
Acum aflaseră şi cei dintr-a VIII-a că cineva ridicase banii pe care i-a cîştigat
el la loterie...
Dimineaţa, directorul era întotdeauna mai furios decît în restul zilei.
Misi, cu fruntea numai broboane de sudoare, se lăsă tîrît de pedel pînă în
faţa lui.
Directorul se plimba încoace şi-ncolo prin cameră, cu un baston lung
în mînă. Cum îl văzu, începu să urle:
— Ei, blestematule!... Ce-am vorbit noi ieri?! Nu pot să mai am linişte
din pricina ta?... Fierbe tot colegiul! Toată, lumea fierbe şi-ţi spală ţie rufele
murdare!
Şi învîrti vîjîind bastonul deasupra capului. Dar chiar aşa furios cum
era, îi fu milă de sărmanul băieţel, care se pierduse cu totul. Era alb la faţă
şi pierit. Izbi cu bastonul în masă şi-şi pironi asupra lui ochii împînziţi de
vinişoare sîngerii.
— Asta ţi-e recunoştinţa pentru bunătatea mea?
Şi începu să se plimbe iar încoace şi încolo, cu paşi răsunători, apoi
se opri brusc şi strigă la el:
— Ce dracu’ e cu lozul ăla?
Cum Misi nu spuse nimic, continuă să se plimbe, dar deodată se opri
iar:
— De ce nu te-ai mai dus duminică la Pósalaky să-i citeşti?
Misi tăcu şi de data aceasta.
Directorul măsură cu paşi zgomotoşi încăperea.
— De trei zile nu mă pot gîndi la altceva decît la faptul că un ştrengar
şi un zăpăcit de copil compromite prestigiul de care se bucură colegiul
nostru în oraş.
Porni iar furios prin cameră. Apoi zbieră:
— István! István!
Pedelul intră.
— Unde-mi stă atîta profesorul acela?
— N-a venit încă la şcoală, să trăiţi, stimate domnule director.
— Chiulangiii! Auzi! N-a venit încă la şcoală!... Eu pot să fiu prezent,
el nu! Las’ că am să fac eu ordine în colegiul ăsta!... Îi las, şi gata! Descurcă-
se cum or şti!... N-o să mai fiu eu mult timp caraghiosul chiulangiilor de
profesori şi al împieliţaţilor de elevi. Du-l pe mucosul ăsta la carceră. Da’ ai
grijă şi întoarce cheia de două ori. Îi învăţ eu minte!... Că un ştrengar şi un
nemernic ca ăsta e în stare să iasă şi pe gaura cheii...
István-báci, fără multă vorbă, îl luă de mînă, şi Misi îl urmă supus.
Parcă vedea temniţa întunecoasă, cu gratii de fier, în care avea să-l închidă,
şi îl treceau fiori de groază la gîndul şerpilor şi al broaştelor ce mişunau
desigur acolo.
Dar István-báci nu-l duse decît în camera cea mică, de alături, unde
era o sală de lectură pentru profesori şi în care nu se afla nimeni.
— Şezi jos — îi spuse el liniştit, cu atîta bunătate în glas, încît pe
băiat îl podidiră lacrimile.
— E supărat rău domnul director, István-báci? întrebă Misi plîngînd.
István-báci îşi netezi mustăţile subţiri, negre.
— Păi, cam sîntem! spuse el încet. Dar să nu te sperii, că mînia
noastră nu-i atît de primejdioasă ca bunăvoinţa altora!
Pe Misi îl podidi un nou val de plîns.
— Atunci, du-mă la carceră! Să nu se supere.
— La carceră? se miră István-báci. Care carceră? Că doar am
desfiinţat carcera de-acum zece ani! Nu mai avem carceră în colegiul din
Debreţin! Spunem şi noi aşa, ca să zicem c-am zis ceva!... Dacă n-ai făcut
nimic, n-ai de ce te teme. Gîndeşte-te la mama, şi-ai să-ţi simţi inima mai
uşoară...
Misi îşi rezemă capul de masă. István-báci era singurul om care, de
atîta amar de vreme, îi vorbea blînd, cu bunătate.
Pedelul adăugă încet:
— Tare mai zbiară stimatul domn director! Dar o să vedem... o să
cercetăm...
— István!
Şi bătrînul pedel plecă în fugă.
Misi rămase singur. Se ghemui, se făcu mic. Ii era ruşine de moarte.
Era acum la carceră, în temniţă... Fiindcă totuşi fusese închis... Nu era în
clasă, unde ceilalţi învăţau voioşi şi răspundeau de unu sau de doi sau de
trei, unde băieţii erau liberi, oameni curaţi, chiar şi cei cu note proaste...
Dintre toţi, el, el, Misi, era întemniţat!... I se părea că-l prinseseră ca pe-o
pasăre şi că acum aveau să-l închidă într-o colivie. E ridicol! Înspăimîntător!
Cum se poate una ca asta? Un om liber, să fie prins şi închis şi să nu poată
ieşi de acolo?... Privea cu alţi ochi, cu totul noi, pereţii aceia pe care nu-i
putea sparge, fereastra pe care n-o putea sări şi uşa pe care nu putea ieşi.
Nu mai avea nici o putere. Parcă era un fluture care îşi pierduse aripile şi se
prefăcuse într-o rîmă golaşă. Îi veni ameţeală şi începu să gîfîie.
Istovit şi buimac, se trînti în fotoliul cel mare, se ghemui într-un colţ
şi, după cît i se păru, aţipi chiar. Dar tresări deodată. Avu impresia că se
află pe un vapor care merge pe mare şi că vede întinderea nemărginită a
apei în jur. Dar nu era o apă albastră, ci vînătă, de culoarea Tisei, şi vaporul
pe care călătorea era ca o barcă foarte, foarte mare. Pe ţărm, nişte indieni
scoteau chiote şi-şi agitau tomahawk-urile. Erau vopsiţi în roşu şi aveau cu
toţii capete de profesori. Îi văzu printre ei pe profesorul de religie, pe domnul
Gyéres, pe profesorul Báthori, pe profesorul Sarkadi. Barca avea un cîrmaci
bătrîn şi morocănos şi-i era frică să nu-l izbească cu piciorul. Recunoscu în
el pe moş Răcanu, directorul. Indienii traseră cu săgeţile asupra lor, dar
moş Răcanu zbieră o dată şi abătu săgeţile cu bîta lui. El stătea în barcă
alături de István-báci. Pe urmă se gîndi că acum se afla pe marea vieţii şi că
avea să cucerească victorii. Avea părul mare şi-i fluturau pletele în vînt. Sta
pe o stîncă, ca Petőfi cel din holul liceului, şi recita : „Simonyi, armaşul, cînd
era de-o şchioapă, sus în Turnul Roşu s-a suit odată”... da’ nu mai ştia res-
tul poeziei, iar pe umeri avea parcă o legătură de leaţuri. Mergea alături de
taică-său şi-i spunea: „Hei, tată, de-ar vedea băieţii ce fac eu!“... „Dar ce faci
tu, băiete ?“... „Duc leaţuri pe drum“... „Ei, ce-ar zice?“... „Colegii mei sînt
băieţi de domni, n-ar pune mîna pe un lemnişor! S-ar teme să nu se
murdărească! Şi nici pe umăr nu le-ar duce”... După aceea auzi un fluierat
neobişnuit şi se pomeni într-o grădină minunată. Grădina aceea era a lui şi
un grangur ţipa într-un copac: vornic-blagornic, şi el rîse, fiindcă grădina
era a lui şi se afla în ea un nuc mare. Bella era nevasta lui şi fetiţa cu părul
bălai fata lui, şi se simţea foarte, foarte fericit. Apoi intră la „Taurul” şi
porunci chelnerilor să-i aducă vin mult, şi toţi se uitau la el. După aceea se
făcea că era la teatru şi toţi actorii, cu jobene albe, îl înconjurau şi strigau
trăiască, trăiască. El vru iar să recite: „Simonyi, armaşul, cînd era de-o
şchioapă”, dar îşi simţea limba grea, nu putea să scoată un cuvînt şi era
tare nenorocit.
Atunci îl cuprinse o teamă îngrozitoare, căci se pomeni într-o cameră
întunecoasă, cu uşa închisă. Afară urlau vrăjitoarele. Îi era frică, tremura şi
se ghemuia, făcîndu-se mic, dar nişte spirite nevăzute veniră rîzînd, îl
ridicară cu scaun cu tot şi-l aruncară în aer. Capul începu să-i vîjîie şi simţi
deodată că se prăbuşeşte într-un hău fără fund. Îşi pierdu cunoştinţa şi
căzu jos.
Cînd îşi reveni, se ridică şi se aşeză la loc, obosit şi cu faţa scăldată în
lacrimi. Se întreba de oe nu l-o fi iubind nimeni... Toţi băieţii erau veseli şi
mulţumiţi... De ce nu-l iubeau oare? El şi-ar fi dat şi viaţa pentru un zîmbet,
dacă ar fi venit careva şi i-ar fi întins mîna rîzînd. De ce sînt atît de străini
de el şi băieţii, şi profesorii, şi toată lumea? Nici la internat nu-l iubea
nimeni, nici în oraş. Domnul cel bătrîn nu-l iubea, nu-i vorbise cu drag
niciodată. Viola îl ura, Sanyika îl ura, nici familia Török nu-l iubea. Îşi
bătuse joc de el pînă şi Török-néni şi domnişoara Ilonka... Nici Bella nu-l
iubea, nici Orczy. Nu i-a spus cu cine a vorbit şi ce a vorbit... Nici Gimesi,
pentru că n-a venit duminică la Orczy... Nici domnul profesor Gyéres nu-l
iubeşte... Deunăzi s-a uitat la el aproape supărat... Nici ceilalţi profesori...
Desigur că nici domnul director, fiindcă are neplăceri din pricina lui. Nu,
nimeni nu-l iubeşte. De ce l-ar iubi ? Nici István-báci nu-l iubeşte... Cine
ştie dacă nu i-o fi trecut lui moartea prin gestul acela de mîngîiere. Pentru
că ofticoşii bătrîni îşi trec moartea asupra celor tineri... Nu-l iubea nimeni,
nimeni! Doar maică-sa şi taică-său. Izbucni în plîns, şi plînse pînă ce-şi veni
iar în fire.
Ce bine ar fi să se urce în turn, sus, colo, în cupola roşie, şi să se
arunce de acolo în adînc... Sau să fie din nou şi pentru totdeauna copil mic,
să se agaţe de fusta maică-si, să nu mai ştie de nimic.
Apoi, încruntând sprîncenele, îi fu ruşine de gîndurile negre care îi
treceau prin minte şi luă deodată hotărîrea să nu se mai socotească elev al
colegiului. Aici îl jigniseră toţi, îi făcuseră numai rău, şi pe nedrept. N-o să
se apere, n-o să dea nici o explicaţie. Să ştie orice om mare că un băieţaş...
Să-i fie ruşine ăluia care bănuieşte ceva rău despre el. Îl caută poliţia ca pe
un hoţ sau ca pe un ucigaş, iar directorul crede tot ce i se spune, deşi e om
bătrîn! Ar fi putut să înveţe pînă acum să cunoască oamenii! N-o să-şi mai
bată joc de el de-acum înainte! Cum se termină cu povestea asta, se urcă în
tren şi se duce acasă. Nu mai stă el să sufere nici măcar o zi în colegiul din
Debreţin!
Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Curtea era goală. Îşi aţinti
privirile asupra fîntînii. Acum toate îi erau urîte. Acolo, lîngă fîntînă,
şuşotise Orczy cu Böszörményi în legătură cu ceea ce i se întîmplase lui, dar
nici pînă azi nu găsise de cuviinţă să-i spună tot ce vorbiseră. Ura acum şi
fîntîna. Nu mai voia s-o vadă în veci! Luă chiar hotărîrea să nu mai pună
piciorul în Debreţin cîte zile o avea! Nici de numele lui să nu mai audă
vreodată! Sînt şcoli şi în altă parte, şi dacă taică-său n-o să mai vrea să-l
dea la şcoală, n-o să mai înveţe, şi gata! Poet se poate face şi aşa! Şi pe
Csokonai l-au eliminat din şcoala de la Debreţin! Ba au tras şi clopotul cînd
a plecat... Se înfioră... Poate că şi după el o să tragă clopoţelul colegiului, ca
să afle toată şcoala că a fost dat afară.
Ochii i se umplură de lacrimi, dar căută să se îmbărbăteze singur. Ce-
are a face? Bine că nu se ştie el cu nimic vinovat. Nu-i mai păsa de părerea
celorlalţi, nu-i mai păsa de loc ce gîndeau şi ce spuneau oamenii mari.
Adevărul, iată ce e important. Important pentru el mai e şi faptul că era
amestecat într-o poveste atît de încurcată. Ce lucru ciudat! Să fie închis şi
pus sub pază, ba poate chiar urmărit de poliţişti înarmaţi, dacă ar încerca
să fugă! Oameni mari, oameni în toată firea, să-şi bată capul într-atît pentru
el, cu ceva despre care el ştia, ori cel puţin bănuia mai multe decît ei...
Încet, aşa cum se risipeşte ceaţa, i se ridică de pe suflet lîncezeala şi
deznădejdea. Zîmbi chiar. I se părea că depăşise deodată graniţele copilăriei
şi ajunsese în lumea celor mari.
De cînd îşi dorea el pantaloni lungi, ceas de buzunar şi să se bucure
de respectul oamenilor mari! Acum, iată, nişte bărboşi cu pantaloni lungi şi
cu ceas de buzunar se ocupă de el cu toată seriozitatea...
Începuse să-i placă gluma asta. Simţea că are, parcă, în mînă toată
puterea celor mari. Parcă ar fi prins albiniţa din poveste. O ţinea în palmă,
şi de ea atîrna tainica putere a mistreţilor şi a balaurilor cu şapte capete.
Auzi deodată clopoţelul şi-i zări pe pedelul cel mic, cu cizme — pe cel
care-l chema Andrási — trăgînd de funie. Sunetul ţiuia ascuţit printre
zidurile colegiului. Peste cîteva clipe, băieţii năvăliră în curte şi el se trase de
la fereastră speriat. Nu voia să fie văzut la fereastra carcerei. Chiar dacă nu
era ea o carceră adevărată, tot fusese închis în ea, aşa că... Faţa începu din
nou să-i ardă, îl cuprinseră iar frigurile şi sîngele îi alerga vîjîind prin vine.
Degeaba încerca el să-şi facă curaj spunîndu-şi că nu se întîmplase nimic,
că n-are nici o importanţă, că dreptatea e de partea lui, că el va învinge
necazurile şi că vor trebui să-i ceară iertare toţi care îl lovesc acum, chiar şi
domnul director — faţa îi ardea de ruşine. Doar nu putea arăta nimănui că
el avea dreptate, şi nu cei care-l întemniţaseră! Iar simţămîntul acela de
ruşine era atît de chinuitor! Dumnezeule mare! Poate că-l vor duce de acolo
jandarmii, cu mîinile legate la spate! Parcă vede şi acum cum i-au dus într-o
vară, de-a lungul satului, pe cinci oameni care nu voiseră să secere la
moşier! Patru jandarmi cu pene de cocoş la pălărie mergeau în urma lor, cu
baionetele la armă, iar ei, copiii, s-au oprit în loc să privească. Era la amiaz,
se- întorceau acasă de la şcoală şi au încremenit privind la oamenii aceia!
Nici atunci n-a înţeles de ce îi duceau pe aceşti sărmani cu jandarmii, dacă
nu voiau să secere... După întîmplarea aceea, de cîte ori dădea cu ochii de
jandarmi, i se părea că îl spionează, că aşteaptă clipa să-l ducă şi pe el de la
spate fiindcă n-a secerat moşierului, deoarece simţea că nici el n-ar putea să
lucreze decît pentru cine i-ar plăcea. Inima lui de copil bătea ca a unui
răsculat înainte de a fi înţeles ce înseamnă să fii rob. Apoi îşi aminti de
seara aceea călduroasă de vară cînd s-au oprit la ei la poartă doi jandarmi
călări şi au strigat cît i-a ţinut gura: „Acasă-i Nyilas?“ Mamă-sa, care era în
curte — dădea prin ciur nişte grîu — scăpase ciurul de spaimă, mîinile îi
căzuseră pe lîngă corp şi grîul se vărsase, din fericire pe ţol, nu pe pămînt.
Misi se făcuse alb la faţă, cînd văzuse cum pălise maică-sa, dar ea îşi venise
repede în fire şi îi întrebase cu glas puternic: „Ce treabă aveţi cu el?“
Jandarmii nu-i răspunseseră îndată. Cele două namile, cu mustăţi negre,
spătoşi şi îndesaţi — Doamne, ce palme grele înghiţeau cei care le cădeau în
mînă! — stăteau în şa şi ţineau în pumnii lor, mari şi negri, frîiele cailor.
Într-un tîrzîu, cel care întrebase de taică-său începu să zîmbească, dar
vecinii se şi adunaseră pe la garduri, siguri că: „îl duc pe Nyilas”...
Jandarmul zise însă: „Am băut deunăzi cu el un păhărel la cîrciuma din
Tarcal, şi cum tot aveam drum pe aici, am trecut să-i vedem!...”
Şi el şi maică-sa răsuflaseră uşuraţi, ba el se simţise chiar mîndru că
aud vecinii cine-i tatăl lui: petrecea cu plutonierii de jandarmi la cîrciuma
din Tarcal!...
— Spune-i dumneata că-i urează voie bună şi sănătate plutonierul
Fazekas...
Şi jandarmii dăduseră apoi pinteni cailor lor mari, roibi, dar în el
stăruise multă vreme — ba stăruia şi acum — un amestec de spaimă şi de
bucurie. Pentru că cine ştie dacă odată şi-odată namilele alea cu pene de
cocoş la pălărie n-au să vină la poarta lor nu ca prieteni, ci ca duşmani.
Aşteptă pînă sună din nou şi copiii plecară din curte. Abia atunci
îndrăzni să privească iar afară. Rămase singur cu gîndurile lui, pînă auzi
din nou clopoţelul. Trecu aşa încă un ceas chinuitor, în camera aceea plină
de spaime. Se plimbă mult timp încoace şi-ncolo, în vîrful picioarelor, ca să
nu facă zgomot, să nu-l audă nimeni, să nu-şi aducă nimeni aminte de el, şi
în faţa ochilor îi apăreau imagini neliniştitoare şi înălţătoare, care uneori
zburau îndată, chiar din prima clipă, dar alteori se închegau şi stăruiau în
minte. În faţa marii nedreptăţi ce i se făcea, văzu viitorul care-l aştepta. În
străfulgerarea unei clipe, se văzu om mare şi vestit. Va fi un bărbat înalt,
voinic şi va purta o barbă mare. O barbă lungă ca a lui Széchenyi34 la
Döbling, aşa cum îl văzuse el într-un tablou. Oamenii care sînt mari acum
vor fi atunci cu toţii mici şi vor veni să-i ceară iertare. Îi vor zice „iubitul
nostru elev“ şi îi vor cere protecţia, iar el... Da, el îi va ajuta şi nu le va
aminti niciodată cît de urît s-au purtat cu el. Apoi îl cuprinse iar o ameţeală
surdă, simţi din nou în el forţa lui Toldi Miklós 35 şi, în gînd, cu ochii închişi
puse mîna pe clanţa care se frînse trosnind, izbi uşa de sări din ţîţîni, ieşi în
anticameră, intră în cancelaria direcţiei şi făcu fărîme masa. Scîndurile
groase de stejar păreau ca untul în mîinile lui, iar profesorii, îngroziţi, îi
cereau smeriţi iertare şi el îi ierta. După aceea rămase în faţa lor ca Adam pe
stîncă din tabloul lui Zichy Mihály36. Îi flutura părul în vînt, ţinea braţele în
lături, către spate, şi pe muchia stîncii, deasupra abisului şi întunericului,
se înfăţişa înaintea tronului lui Dumnezeu curat şi neprihănit, în mijlocul

34 Széchenyi — om de stat, iniţiatorul unor reforme în Ungaria, în prima

jumătate a secolului al XIX-lea.
35 Toldi Miklós — erou legendar maghiar, care datorită forţei sale fizice a

săvîrşit o seamă de acte vitejeşti.

36 Zicky Mihály — pictor maghiar (1827—1906).
unui lan de grîu presărat cu maci în floare. După aceea se pomeni acasă, în
faţa mamă-si. Era iar un biet copil mic, şi maică-sa cînd el i se aciuă în
braţe, îi spuse în şoaptă: Fii bun, băiatul, mamei, fii bun, băieţaşul meu, pînă
la moarte. Fii bun pînă la moarte, băieţaşul meu...
Mai trecu o recreaţie, dar nimeni nu deschise uşa. Misi îşi aduse
aminte de basmul cu uriaşul care a tot cărat pămîntul dintr-un deal în
spinare, pînă i s-au ros picioarele, trupul şi gîtul, iar la urmă, o dată cu
ultimul bulgăre de pămînt, i s-a rostogolit pe jos şi capul. Atunci a venit
Iisus Hristos, a ridicat de jos capul şi i-a spus: „Te iert, fiule”, şi i-a sărutat
tigva bătrînă şi goală. Uriaşul s-a prefăcut în Făt-Frumos şi a intrat, călare
pe un cal alb, în rai... Aşa o să-l roadă şi pe el suferinţa, dar pînă la urmă o
să ajungă un om vestit, admirat de oameni, şi clacă i-o mai fi dat să vină
vreodată la Debreţin, o să-i iasă înainte, la gară, tot oraşul, o să-l aştepte o
trăsură cu cinci cai înaintaşi, o să-l întîmpine primarul, iar episcopul o să-i
ureze bun venit... Da! O să fie atit de sărbătorit, încît începea de pe acum să
se simtă stînjenit...
Atunci, el n-o să-şi mai cunoască colegii. Doar îi sînt cu toţii atît de
străini! Stau cu el în clasă şi învaţă... Dar ce învaţă? Ce prostie toată
învăţătura asta! Să înveţi lecţia de azi pe mîine, iar părţile scrise cu litere
mici să le sari... El însă voia să ştie tot dintr-o dată! Îşi închipuia că din
adîncul sufletului izvorăsc toate. Cine vrea, ştie; e destul să-şi deschidă
sufletul, ca să iasă la lumină ştiinţa! Neştiutorii ascultă de cei cu carte, vor
asculta şi de el, şi vor citi tot ce va scrie el, pentru că e de ajuns să scrii
adevărul... Simonyi, armaşul, cînd era de-o şchioapă, sus în Turnul Roşu s-
a suit oclată... ’Nalt mai era turnul, ’nalt era grindişul şi gemea de vrăbii tot
acoperişul...

Înfruntînd adîncul,
Face ochii roată
Şi sub el, de-acolo, micul
Vede lumea toată.

Şi cu pui îşi umple

Sînul, curajos.
Nu se dă p-o lume-ntreagă
Cît e de voios.

Daţi-mi vînt, nu-mi pasă,

Aripi am eu mii...
Tîrîtoare invidioase,
Mă puteţi privi...

Nu spre ţintă zboară,

 Ci spre cerul ’nalt,
Cel cui mii de aripi
În inima-i bat...

Rîdea şi chiuia fără glas, cu inima plină. I se părea că e în stare să

zboare cu adevărat. Dacă ar fi fost deschisă fereastra, ar fi zburat pe ea, în
primul rînd spre plopii cei minunaţi, între păsărele, şi ar fi cîntat acolo, nu
gîngav ca oamenii, ci pe limba păsărilor, ciripită, cu triluri, fluierînd: fie
binecuvîntat cel ce a sădit copacii, fie blestemat cel ce îi va tăia vreodată,
cum tăiaţi au fost copacii zăgazului Simonyi... Şi apoi ar fi zburat mai
departe, mai departe, tot mai departe...
O să-şi umple plămînii cu aer, cu aer mult, şi deodată i se păru că şi
spintecă văzduhul pe cerul albastru strălucitor... Scoase chiar un tril de
pasăre: tulululu!...
În clipa aceea, uşa se deschise şi intră pedelul, care-l văzu cum da din
mîini de parcă ar fi zburat şi-i auzi ciripind: tulululu!
Lui Misi îi fu ruşine; lăsă capul în jos, şi-l luă între palme şi, roşu ca
focul, spuse:
— Vai, Doamne !
István-báei nu zise însă nimic. Îl privi numai cam bănuitor, ca pe un
om care nu-i chiar în toate minţile, şi-i făcu semn să-l urmeze.
El se supuse fără să scoată o vorbă. I se făcuse iar inima cît un
purice, dar înainte de asta tot rîse o clipă la gîndul că a ajuns poet mare,
numai că va trebui să scrie repede poezia, să n-o uite...
De astă dată, István-báci nu-l mai duse în cancelaria directorului, ci,
trecînd printr-o clasă mare, goală, din cealaltă aripă a colegiului, intrară
într-o cancelarie mică, îngustă, în care se aflau vreo cinci-şase profesori.
Şedeau înghesuiţi unul în altul, pe un şir de scaune care începea de la uşă.
Misi îşi dădu seama că de obicei nu se adunau atîţia oameni în odăiţa aceea.
Erau numai chipuri străine, oameni pe care îi cunoştea din vedere. În
clasa lui nu preda însă nici unul dintre ei. Îi privi speriat. „E tribunalul
profesoral!“ îşi zise.
Se opri în faţa lor, după cum îi spuseră, şi aşteptă palid şi tremurînd.
Unul dintre profesori, cărunt şi cu pince-nez, spuse:
— Elev Nyilas Mihály din clasa a II-a, răspunde la următoarele
întrebări... Dar te fac atent să răspunzi cinstit, deoarece acum e în joc
propria ta viaţă! Ai de răspuns la patru grupe de întrebări. Întîia e: cum ai
fost însărcinat de domnul Pósalaky să joci la loterie un florin, cînd ai luat
buletinul, de unde şi de la cine, care au fost numerele şi ce s-a întîrnplat cu
biletul !
Misi făcu ochii mari. Nu era în stare să răspundă.
— Eu, domnule profesor, vă rog, ţineam buletinul în punga asta
mică... De aici s-a pierdut.
 — Da? S-a pierdut? se încruntă profesorul. Aha! S-a pierdut! Asta de
altfel face parte din a doua grupă de întrebări, dar avînd în vedere că asupra
celor anterioare nu există nici o nelămurire, să trecem la a doua grupă: De
unde îl cunoşti tu pe Török János, ce ţi-a făgăduit în schimbul biletului şi
cînd ţi-a plătit ceea ce ţi-a promis?
— Mie? făcu ochii mari băieţaşul.
— Ţie, ţie! Stai că-ţi împrospătez eu memoria îndată. Uite aici
scrisoarea lui Török János, în care mărturiseşte că ţi-a promis pentru
buletin zece florini, pe care ţi i-a dat cînd i-ai dus valiza pînă la colegiu!
Misi simţi că se învîrteşte casa cu el, se făcu palid şi-l luă iar cu
ameţeli. Nu era în stare să-şi dezlipească privirile de la oamenii aceia care se
uitau la el sever, profesoral, duşmănos.
— Unde sînt cei zece florini?
— I-am trimis lui Török-báci, fiindcă domnul Török e fiul său... —
minţi Misi.
— Da? Cu toate că asta pledează în favoarea ta, fapta rămîne la fel de
gravă! Ai vîndut un bun încredinţat ţie de altul, lăsîndu-te ispitit de bani!
În faţa acestei minciuni sfruntate, Misi amuţi. Nu îndrăzni să spună
nici măcar că nu e adevărat. Minciuna lui dinainte — aceea cu trimisul
banilor — era sfîntul adevăr. Se simţea cu conştiinţa împăcată pentru că,
într-adevăr, aşa voise să facă. Dar minciuna profesorilor era de neîndurat şi
el începu să fiarbă de indignare. Îl apucase desperarea, nu mai ştia pe ce
lume se află...
— Să trecem acum la a treia grupă de întrebări. Ce se petrecea în
clasa a V-a, de cîte ori ai fost acolo, ce ai văzut, care-i textul cîntecelor
defăimătoare la adresa profesorilor şi la ce orgii ai luat parte acolo?
Misi căscă ochii mari. În clasa a V-a?.... În clasa a V-a nu fusese
niciodată! Îşi amintea vag, foarte vag, că băieţii se duceau acolo miercurea şi
sîmbăta după-amiază. Clasa a V-a era cu totul despărţită de celelalte clase.
Se afla în aripa veche a colegiului şi avea o anticameră. Poate că din cauza
asta li se părea băieţilor că e un fel de cetate romantică. Poate că se întîmpla
ceva acolo, deoarece auzise că băieţii ar bea rachiu, dar pe el, chiar de s-ar fi
dus, nu l-ar fi primit.
— Fiindcă — spuse mai departe profesorul cu pince-nez — s-a ajuns
la concluzia că băiatul a vîndut buletinul pe bani gheaţă, a dat adică un
cîştig ipotetic pe un profit sigur, ca să poată contribui la cheltuielile
pricinuite de aceste întruniri imorale...
— Eu n-am fost acolo niciodată! Nici n-am ştiut pînă acum că se
întîmplă ceva acolo!
Glasul îi era atît de hotărît, că profesorul spuse:
— Să trecem atunci la a patra grupă de întrebări. A ajuns la
cunoştinţa noastră că trimiteai bani prin poştă. Cui, cît şi de unde aveai
banii ăştia?
 Ochii băieţaşului se umplură de lacrimi şi i se puse un nod de
amărăciune în gît. Se uita la oamenii aceia cheli, cărunţi şi duşmănoşi şi se
întreba de ce nu-l înţeleg şi dacă e cu neputinţă ca un om să-l înţeleagă pe
altul...
— Eu n-am făcut nimănui nici un rău! N-am făcut nimănui nimic!
— E un nemernic! spuse un profesor gras, din dreapta lui. Şi-a mîncat
şi crema de ghete!
Misi împietri parcă; plînsul, gata să se pornească, i se opri. Şi crema
de ghete! Şi pe aceea tot el o mîncase? Nu Böszörményi? Cum! Îşi mîncase
propria lui cremă de ghete? Se uita la profesor. Avea o faţă sănătoasă, plină,
ochi cenuşii şi mustăţi castanii, frumos răsucite.
Profesorii începură să discute între ei, dar el nu mai fu în stare să-i
urmărească. I se părea că-i singur pe lume. Nu pentru că-l loviseră, ci
pentru că nu-i înţelegea, după cum nici ei nu-l înţelegeau. Se gîndise o clipă
că ar fi bine să spună tot, dar nu putea. Ar fi trebuit să se laude, ar fi
trebuit să spună că el nu e ca ceilalţi băieţi, nu e ca nimeni altul, că el nu
numai că n-a făcut nimănui vreun rău, dar nici măcar n-a dorit cuiva răul!
Se cădea însă să spună aşa ceva? De altfel, poate că nici nu era adevărat,
poate că profesorii aveau dreptate şi el era un rău, un viclean. Îşi cercetă
trecutul, dornic să vadă care e adevărul; şi luă hotărîrea să le mărturisească
că briceagul furat era acolo, după lada cu gunoi.
— Ce băiat încăpăţînat! spuse tocmai atunci profesorul cu pince-nez.
Nu răspunde la nici o întrebare! Semn că e un suflet întunecat, rău! În loc
să-şi deschidă inima, ca să citim în ea ca într-o carte, îşi agravează vina
tăcînd. Vorbeşte!
Misi, care se gîndea în clipa aceea că toţi cei de acolo au să vină la el
şi au să-i sărute mîna cînd va ajunge om vestit, spuse cu glas tare:
— Domnule profesor, vă rog, eu n-am făcut nimic!
Auzindu-şi glasul şi cuvintele, îi fu ruşine că un mucos ca el spune
asta în loc să facă ceva frumos, măreţ!
— Ia spune, băiete, spune, copile — începu atunci un om cu barba
neagră, întorcîndu-se spre el — cum ai avut tu îndrăzneala să... Totuşi, nu-i
puţin lucru să vinzi buletinul pe bani, să vinzi pe zece florini buletinul cela!
Trebuia să-ţi dai seama că nu e permis!... Ce ţi-ai zis tu, tot n-o să iasă
cîştigator...
— Dar nu l-am vîndut!
— Stai puţin ! Dacă nu l-ai vîndut, aşa cum pretinzi, de ce l-ai minţit
pe domnul cel bătrîn că ai jucat la loteria din Budapesta, cînd de fapt ai
jucat la cea din Brünn ? Numerele ieşite la Brünn nici nu i le-ai citit măcar!
— Nu erau în ziar, domnule profesor...
— Nu minţi
— Nu erau!
— Nu-mi întoarce vorba! Ar fi fost mai bine dacă nu-l vindeai, dar l-ai
vîndut!
— E un caracter completamente stricat — zise profesorul cu pince-
nez, pierzîndu-şi răbdarea. Mi-am dat seama de lucrul acesta de la prima
vedere. Numai aşa se poate explica acest conglomerat de urzeli care ar face
cinste nu numai unui copil de unsprezece-doisprezcce ani, ci şi unui
răufăcător încercat şi rafinat!
— Păcat că-i un elev eminent! Dar, brînză bună în burduf de cîine!
— Elev eminent, elev eminent... — se supără profesorul cu pince-nez.
Mintea poate să fie tot atît de bine un dar de la Dumnezeu, ca şi un plocon
al diavolului! Întrebarea e ce sălăşluieşte în inimă, nu ce e în creier! Dacă ai
inimă rea, poţi să fii cel mai mintos dintre oameni, că n-ai să fii de nici un
folos omenirii. Cu un suflet bun şi nobil însă, chiar cel mai mărginit om
devine un membru folositor societăţii. Nu e în tradiţia colegiului din
Debreţin să creştem răufăcători vestiţi în toată lumea, ci să avem grijă să
dăm patriei cetăţeni credincioşi, vrednici, virtuoşi şi folositori!
— Eu nu mai vreau să fiu elev al colegiului din Debreţin! strigă atunci
Misi, spre uluirea tuturor.
— Nu mai vrei să fii elev al colegiului din Debreţin?... Al colegiului din
Debreţin?!... Mai întîi că asta nu depinde de tine, frăţioare... Şi în al doilea
rînd, poţi fi mîndru şi în spînzurătoare că te-ai numărat cîndva, oricît de
scurt ar fi fost timpul acela, printre elevii colegiului din Debreţin!...
Lepădătură!...
Cînd rosti „din Debreţin”, în glasul lui era o cucernicie, o pietate şi o
însufleţire fără margini. Emoţia pe care o încerca era atît de înălţătoare,
încît în clipa aceea solemnă se ridică în picioare şi, o dată cu el, se ridicară
instinctiv şi ceilalţi, ca în faţa lui Dumnezeu — pentru a dovedi ce înseamnă
cuvîntul „Debreţin”. Clipa aceasta avea să rămînă pururi vie în sufletul lui
Misi, pentru că niciodată şi nicăieri n-a văzut un patriotism mai fierbinte şi
mai exaltat. Şi acest patriotism, ca orice sentiment adevărat şi adînc, trecu
şi asupra lui şi-i făcu să se ruşineze deodată de orbirea şi ticăloşia în care
căzuse, de faptul că putuse, chiar pentru o clipă, să alunge de la el ceea ce-i
umplea acum tot sufletul: farmecul Debreţinului!
Dar în clipa următoare, toţi profesorii se ridicaseră în picioare: îşi
pierduseră calmul impus anchetatorilor. Începuseră să se mişte, să se
învîrtească de colo-colo şi să discute înverşunaţi şi mînioşi despre
moravurile tineretului de azi şi despre viitorul patriei...
— Du-te afară! îi, spuse atunci profesorul cu pince-nez. Du-te şi
aşteaptă acolo! Dacă o mai fi nevoie de tine, te chemăm!
Băieţaşul se întoarse spre director, care nu scosese o vorbă tot timpul
şedinţei, şi spuse:
— Domnule director, vă rog, aşa-i că dumneavoastră tot băiat bun mă
socotiţi?
Directorul ridică o clipă ochii şi şopti:
 — Hm... Tocmai asta am vrea să ştim...
Băiatul plecă capul şi ieşi, dar în taină inima lui mai rămase o clipă
lîngă moş Răcanu.
După ce trecu pragul — auzi discuţiile aprinse care izbucniseră din
nou înăuntru — pe uşa clasei vecine intră cineva. În prima clipă nu-şi dădu
seama cine era, dar după bucuria şi fericirea care-i umplu sufletul simţi că e
cineva de-al lui. Venise unchiu-său, Isaák Géza! Era îmbrăcat într-un palton
îmblănit, de culoare închisă, lung, frumos, domnesc, iar pe capul lui, mic şi
îngust, avea o pălărie tare, mică şi neagră. Privi cercetător împrejur cu ochii
lui mari, căprui şi, cum îşi zări nepoţelul, se îndreptă spre el cu braţele
deschise.
— Dragul meu Misiké! şi-l strînse la piept.
Pe Misi, care de-atîta amar de timp trăia printre străini şi căruia nu-i
spusese de mult nimeni: „Dragul meu Misike“, îl podidiră lacrimile. Se
prăbuşi în braţele unchiului său, îşi îngropă faţa în blana lui rece ca gheaţa
şi plînse, plînse în hohote.
Plînse mult, mult, dar era nespus de fericit că putea plînge la pieptul
cuiva, la pieptul unchiului său, sub ochii celui care era lumina întregii
familii, la pieptul bunului şi dragului său unchi Géza, de la care nu mai
avea de atîta vreme nici o ştire, de la care nu mai primise scrisoare, la care
nu se gîndise cînd dăduse necazul acesta mare peste el că ar putea veni să-l
scape...
— M-au jignit... — şopti el cu vocea sugrumată. M-au jignit, unchiule
Géza!
Unchiu-său îşi scoase încet mănuşile, îl mîngîie pe cap, îl sărută pe
frunte şi-l privi cu dragoste. Şi ochii lui mari, căprui, erau plini de lacrimi.
Ochii aceia mari, serioşi, pe care-i iubea atît de mult!
— Băieţaşul meu drag!...
— Nu mai învăţ la Debreţin! strigă copilul. Nu mai vreau să învăţ
aici!... M-au jignit, unchiule!...
Plîngea cu sughiţuri, înecîndu-se, dar n-avea destulă putere să dea
drumul revoltei ce se adunase în el de atîta vreme şi care acum clocotea ca
lava unui vulcan.
Unchiul Géza îl strîngea la piept, îl îmbrăţişa îngropîndu-l cu totul în
paltonul descheiat pe băieţaşul acela mic şi negricios, care, palid la faţă,
dîrdîia, tremura şi îşi muşca pumnii pînă la sînge, ca să-şi înăbuşe plînsul
chinuitor!

CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA
în care se arată că micul Misi şi-a terminat prima lui poezie în
împrejurări tot atît de ciudate şi de neobişnuite, în aceleaşi crize de
deznădejde în care îşi va termina orice lucru pe care îl va începe în
viaţă.

— Rămîi aici, băieţaşul meu — rosti unchiu-său, cu nespusă

dragoste. Intru eu la ei... Tu aşteaptă-mă frumos aici...
Misi, cuprins de fiori, se ghemui tremurînd în capătul primei bănci
din rîndul din mijloc. Scuturat de friguri, clănţănind din dinţi, îşi sprijini
fruntea pe braţ şi deodată, în cadenţa clănţănitului, începu să spună:
„Simonyi-hatmanul — cînd era de-o şchioapă, Sus la Turnul Roşu — s-a
suit odată... ’Nalt mai era turnul — ’nalt era grinduşul — Şi gemea de paseri
— tot acoperişul — Înfruntând adîncul — face ochii roată — Şi de-acolo
micul — vede lumea toată — Cu pui buzunarul — şi-l umple anume — Nu
s-ar da acuma — pe întreaga lume...
Deodată se opri mirat. I se părea că versurile fuseseră mai frumoase
acolo, în carceră, prima oară.
Îl cuprinse spaima... Pierduse parcă ceva, uitase parcă ceva...
începu să recite :
— Nu ţi-am spus eu-Angyalbandi-pe pustă... Să nu te duci-între lotri-
între tîlhari-şi haiduci... Aşa îi plăcu cu mult mai mult şi încercă: Tralalula-
tralalala-tralala...

Şi cu pui îşi umple

Sînul deodată,
Nu s-ar da acuma pentru
Lumea asia toată...

Îşi apăsă fruntea de marginea băncii, sforţîndu-şi creierul ca să-şi

amintească. Strînse pleoapele pînă ce începură să-l doară şi scrîşni din
dinţi.

Cu pui sînu-şi umple,

Leul — paraleul,
Nu s-ar da, cît e de vesel,
Pe întreg liceul...

Începu să rîdă, înfiorat. Poezia zornăia, scîrţîia, dar gîndul că el,

copilul prigonit, jignit şi chinuit, nu s-ar da acum pe întreg cîrdul de elevi
veseli care se zbenguia pe afară... „Asta nu e poezie, dar e adevărat!“
Cu capul plecat, cu fruntea pe marginea băncii, rîse încetişor mult
timp, rîse pînă îi lăcrimară ochii şi i se făcu deodată atît de foame, încît
simţea un fel de sfîrşeală. Apoi îi veni din nou în minte Simonyi armaşul:

În inima cărui
 Mii de aripi bat...

Aşa a fost sau altfel? Nu-şi mai putu aduce aminte. Parcă nu făcuse el
versurile acelea, ci le citise undeva, sau le visase şi le uitase îndată.
Tîrîtoarele acelea de dincolo i le-au alungat din minte...

Tîritoare-nvidioase
Aripi am eu mii...
Mă puteţi privi...

Scotoci în buzunarul vestei după creion. Hîrtie nu avea, dar găsi un

bileţel şi, cum dădu de el, inima începu să-i bată cu putere: era cuponul
mandatului trimis de taică-său...
Îşi lăsă din nou capul pe bancă, distrus, prăbuşit, de parcă s-ar fi
prefăcut în pulbere.
Ce-i împiedică? Ce-i împiedică oare pe oameni să se înţeleagă între ei?
El se fereşte, speriat şi laş, de ochii oamenilor, trăieşte retras în el, ca
într-o vizuină, ca într-un ungher, în liniştea gîndurilor lui. De mic copil vrea
să dăruiască ceva lumii întregi, să facă ceva pentru toţi oamenii, vrea să
dăruiască gînduri bune tuturora, şi iată: chiar de la primul pas, ce indignare
stîrneşte!...
Nu, nu există nici o soluţie... El, Misi, n-o să fie niciodată în stare să
explice, să dezlege, să lămurească. N-o să fie în stare niciodată să lumineze
mintea oamenilor! De întîmplarea de acum n-o să scape cît o trăi, o să se
pomenească de ea atîta timp cît vor mai fi pe lume oameni care să-şi aducă
aminte de ea...
Se uita pierdut la creionul lui în şase muchii, tocit şi scurt; două din
muchii erau cioplite în valuri, frumos ; acesta era semnul lui, marca lui, ca
să sa vadă că era creionul lui. Nu ca să şi-i poată cunoaşte dacă s-ar pierde,
pentru că, odată pierdut, el nu l-ar cere înapoi şi nici n-ar spune că e al lui.
Oare nu se întîmplase la fel şi cu pălăria? Deşi o văzuse pe capul ajutorului
de grădinar, nu tăcuse mîlc? El îşi ciopleşte creionul numai pentru cît timp
e al lui, ca nimeni să nu aibă unul la fel. Nimeni pe lume! În toată lumea,
doar el să aibă creionul cioplit aşa. El, şi nimeni altul...
Începu să bată cu el ritmul în barcă: înfruntînd adîncul... face ochii
roată... şi de-acolo cît e zarea... vede lumea toată!... Ah, n-a fost aşa! A fost
mai frumos! Cum de s-au putut pierde versurile acelea?! Strînse din dinţi şi
se gîndi că era aproape spre lauda lui că pierduse buletinul. Ducă-se naibii
banii, banii aceia mulţi, valiza aceea plină de bani... Dar să-ţi pierzi propria
ta poezie...
Îi tremura inima de bucurie că avusese o poezie care s-a pierdut...
Dacă nu se pierdea, ar fi ajuns poate o poezie vestită, şi cîndva ar fi predat-o
poate profesorii în şcoli, iar cei care nu i-ar fi învăţat pe dinafară versurile ar
fi luat note proaste... Profesorii le-ar fi explicat copiilor că prin „mii de aripi”
nu trebuie să se înţeleagă aripi de pasăre... ci...
Din camera alăturată se auziră glasuri şi, fără să-şi dea seama de ce,
îi sări inima. Acum scăpase. N-avea de ce să mai fie trist, pentru că nu-l mai
ameninţa nimic. Venise unchiul Géza... Venise salvarea... Salvatorul... Nu-l
mai privea ceea ce avea să se întîmple de-acum încolo, pentru că îi luase
cineva de pe umeri toată răspunderea... Şi chipul unchiului Géza semăna
acum mult de tot cu chipul lui Iisus. Şi el avea o barbă moale, castanie, şi
ochi pătrunzători, care văd prin inimi, atotputernici... Acum, unchiul Géza
lua asupra lui păcatul, lămurea totul, arătînd că nu fusese un păcat, ci o
virtute... Ce bine e să ai pe cineva care să-ţi ia răspunderea de pe umeri, ce
bine e!... Cum se înalţă sufletul omului în slavă şi ce frumos străluceşte cel
împroşcat cu noroi în veşmîntul neîntinat al gloriei!...
Profesorii ieşiră agitaţi, iar el se ridică în picioare tremurînd, aproape
transfigurat.
— Ei, sărmane băieţaş! rosti directorul, cu glasul lui puternic de
soldat. De cîte ori nu le-am spus: ce faceţi atîta zarvă pentru o prostie?...
Uitaţi-vă la el! I se citeşte cinstea pe faţă!...
Pe obrajii lui Misi lunecară, grele, două lacrimi.
— Bun elev. Bun şi muncitor. Cîştigă bani, poate fi o mîndrie pentru
bietul taică-său... Ei, nu-i nimic, băiete! Ai grijă numai să te porţi bine şi de-
acum înainte...
Misi stătea în picioare, tras la faţă, îmbujorat, speriat şi uimit.
Profesorul cu pince-nez îl privea acum cu totul altfel: cu bunăvoinţă. Era un
om cumsecade, un om ca toţi oamenii: cînd certa, bombănea, cînd lăuda,
trăncănea.
— Eu, băiete, după cele întîmplate, nu pot să-ţi dau decît un sfat, sfat
care există şi în emblema colegiului: „Ora et labora!“... Ştii ce înseamnă
asta? Înseamnă: „Roagă-te şi munceşte!“ O clipă să nu uiţi că trebuie să te
rogi şi să munceşti. Numai atunci vei avea parte de ajutorul lui Dumnezeu.
Apoi, rîzînd, uitîndu-se la ceilalţi profesori şi potrivindu-şi cu amîndouă
mîinile pince-nez-ul, adăugă: Ei, mai vrei să fii elev al colegiului din
Debreţin?
În Misi încolţi atunci un fel de încăpăţînare. Îşi simţi inima tare ca
marmura şi răspunse:
— Nu!...
Toţi se uitară uluiţi la el, mai ales profesorul cu pince-nez, care nu-şi
putea căsca îndeajuns ochii lui mici.
— Nuu?... Şi, ridicînd din sprîncene cît putu de tare, ţipă: De ce nu?!
Misi nu răspunse. Ar fi vrut să strige: „Aşa, pentru că nu vreau!“...
Dar privirile i se întîlniră cu cele ale unchiului său, care se uita la el mirat,
dar înţelegător, prevenindu-l parcă, rugîndu-l... Îi rămaseră aninate de ochii
aceia căprui, iubiţi, de ochii aceia adînci, dumnezeieşti aproape, care îl
priveau parcă de departe, dintr-o lume de basm, prin ceţuri şi nori. Obosit,
istovit, simţi că-şi pierde puterea, că se năruie în el voinţa şi răul, că se
prăbuşeşte forţa şi cruzimea, schimbîndu-se în bunătate şi răbdare. Se
clătina parcă pe marginea unei prăpăstii şi plutea. Nu mai spuse nimic. Nu
spuse, dar gîndi, îşi şopti sieşi, de nenumărate ori, tremurînd: Nu!... Nu!...
Nu!... şi iarăşi: Nu!... Nu!... Nu!...
— De ce chinuiţi băiatul? oftă directorul. Dacă nu vrea, nu vrea, şi
pace. Ei, fir-ar să fie! Ies oameni şi din elevii de la Patak, nu numai din cei
de la Debreţin.
Misi se prăbuşi în el şi mai tare şi nu mai ştiu nimic. Simţi doar cum
îl ia unchiu-său de mînă, cum îi cuprinde degetele reci ca gheaţa în mîinile
lui şi mai reci şi cum îl scapă de toată vorbăria aia şi de toţi oamenii aceia
nesuferit de deştepţi.
Merse orbeşte, purtat parcă de un spirit... Urcă scările, şi coridoarele
rămaseră în urmă.
— Care-i patul tău? îl întrebă unchiu-său cînd ajunseră în dormitor.
Misi se duse şi-şi mîngîie culcuşul cu dragoste.
— Acesta e — şopti el, atingîndu-l cum şi-ar atinge sicriul un mort ce
înviază în miez de noapte. Şi asta e lada — adăugă el, punîndu-şi degetele
pe ladă ca pe un lucru sfînt. Ăsta e sertarul — şi arătă, cu un gest de vrajă
la care s-ar fi putut deschide florile de pe mormîntul vieţii lui, pustiit, în
colegiul din Debreţin, partea verde, din faţă, a mesei...
Trase sertarul. Voia să ia ceva, nici el nu ştia ce, şi mîna îi şovăi.
Degetele îi întîrziară pe cel mai frumos fir de floare de pe mormînt. Scoase
cartea legată în pergament, cartea în care nu scrisese nimic... şi se
cutremură. Ştia acum că în ea îşi va scrie poezia!... Dar n-o va scrie acolo,
nu, pentru că s-ar putea s-o vadă cineva şi s-ar afla, s-ar vorbi de ea, i s-ar
dezvălui taina... Nu!... Asta nu!... Şi totuşi, dintre toate, îşi luă numai cartea
aceasta. Celelalte n-aveau decît să se piardă... Dintre toate, numai asta era
de preţ. Ea era comoara lui, ea era curatul simbol al vieţii lui viitoare, ea,
cartea, pe care n-avea s-o scrie niciodată, fiindcă niciodată viaţa nu poate da
ceva într-adevăr mare, ceva demn de a fi trecut în ea...
Rupse o foaie şi scrise ceva. Doar cîteva cuvinte :
Böszörmény, ia-ţi, te rog, briceagul de după lada cea mare de gunoi de
pe scara din dos, de la etajul II. Să nu crezi că ţi l-am furat, a fost cu totul
altceva.
— Ce scrii acolo ? întrebă unchiu-său şi el se îngrozi; n-ar fi vrut să-i
arate foaia, dar pînă la urmă tot i-o arătă.
Între sprîncenele unchiului său apărură două-cute adînci:
— Ce înseamnă asta: „a fost cu totul altceva”?
Misi n-ar fi vrut să-i spună, dar se făcu palid şi şopti:
— A rămas din întîmplare la mine şi mi-a fost ruşine să i-l dau înapoi.
Tremura şi sta cu capul plecat.
 Unchiu-său îl privi gînditor, ghici cît de cinstit e, ochii i se umeziră şi-i
sărută pe frunte. Apoi spuse doar atît:
— Să mergem.
Misi, cuprins de o spaimă cumplită, puse biletul în sertarul lui
Böszörményi şi strînse cartea subsuoară. Apoi, cu răsuflarea tăiată şi cu
capul plecat, porni după unchiu-său.
Coborîră pe scara din dos, cea cu bolţi vechi, ameţitor de înalte,
dinspre Catedrală, care dădea de-a dreptul afară, în lumea largă.
Prin uşa uriaşă cu două canaturi a sălii de muzică răzbăteau cîntecele
elevilor şi inima lui fu tulburată: n-o să mai pătrundă niciodată acolo,
niciodată n-o să mai fie elev al colegiului din Debreţin... Cînd coborî scările,
îl sugruma gîndul că n-o să le mai urce niciodată, şi pe fiecare treaptă vărsă
cîte o lacrimă; cobora aşa mai jos, tot mai jos, în adînc, tot mai în adînc, şi
nu mai era elev al colegiului din Debreţin...
La etajul întîi cîntau la vioară preparandiştii. Îi sfîşia inima scîrţîitul
acela drag şi plăcut, care dădea toamnei un farmec cu totul deosebit, gamele
acelea şontîce, bietele viori ţipînd speriate în mîinile începătorilor... Şi el nu
mai era elev al colegiului din Debreţin...
Dădu deodată cu ochii de lada cea mare de gunoi, de dulapul cenuşiu,
uriaş, de stejar, şi mîna îi tresări, ca şi întreg trupul. Îngălbeni, i se
înmuiară picioarele şi inima îi zvîcni cu putere. O să zică că e hoţ. O să afle
tot colegiul... Dar strînse din dinţii mărunţei: mai bine să-l creadă hoţ, decît
să fie hoţ cu adevărat.
Pe scara de jos zări locul unde mîncase în toamnă un pepene întreg,
ca să nu mai dea şi altora, iar la parter trecu prin faţa bibliotecii elevilor
mari, unde citise şi el şi de unde îi aducea domnul Nagy cărţi. Oh,
Dumnezeule, domnul Nagy!... Domnul Nagy cocoşatul, şi slăvită origine
străveche a maghiarilor! Simţea că moare! N-o să mai fie niciodată elev al
colegiului din Debreţin... În clipa aceea sună clopoţelul şi Misi se cutremură:
clopoţelul lui Csokonai! Da. Trăgeau clopotul că pleca el din colegiu...
Dar nu pentru asta sunase, ci pentru că era amiaza. Dintr-un salt ieşi
în stradă şi păşi pe trotuarul de cărămidă. Răsuflă adînc, sorbind cu nesaţ
aerul în plămîni. Pînă cu o clipă în urmă fusese un elev mic al colegiului din
Debreţin, un elev chinuit şi suferind. Dar acum era şi el om ca toţi oamenii,
liber, fericit!
În clipa următoare însă alerga prin oraş cu o teamă cumplită în suflet,
ca urmărit, dus de mîna rece a unchiului său, de forţa sigură a mîinii unui
duh...
Cînd ajunseră în dreptul magazinului Pongrácz, se uită deodată
speriat înapoi. Avea impresia că Catedrala îşi ridică în înălţime căciula roşie
şi, hăulind, şi-o lasă peste el şi-l prinde cum prind copiii fluturii cu bereta.
Acolo unde i se întîmplase atîtea, în faţa porţii domnului celui bătrîn, unde
se certase cu Láng, în piaţa aceea înfricoşătoare şi mare cît un pustiu,
umbra Catedralei se năruia pe el, se auzea dangătul clopotului. Îl cuprinse
ameţeala şi căzu leşinat pe trotuar.
Cît timp zăcu pe jos, pe asfaltul îngheţat, nu-şi pierdu cunoştinţa,
pentru că se gîndi cît de fierbinte trebuie să fi fost asfaltul acela cînd călcase
pe el desculţul a cărui urmă se mai vedea şi acum îndreptată spre strada
Oradea Mare, către gară... Oare şi urma căderii lui va rămîne acolo, pe
asfaltul rece?... Pe o stradă a Debreţinului?... Zîmbi.
Nu-şi reveni decît ín pat, chinuit de amintiri rele. Îşi simţea buzele
arzînd şi respiraţia fierbinte, era conştient de mizeria îndelungii lui zvîrcoliri.
Sîngele îi forfotea cum forfotesc vaporii în cazanul locomobilei unchiului
său, mecanicul. Odată auzise în taină că de aceea se dusese pe apă averea
tatălui său, că de aceea i-o scoseseră la mezat, fiindcă explodase locomobila
undeva pe cîmpie. Dar nu explodase aşa, de la sine, ci pentru că o făcuse
cineva să explodeze... Din pricina asta li s-a scos la mezat tot ce aveau în
sătucul lor de pe Tisa — nucii mari, livada de pruni unde făceau toamna
magiun săptămîni de-a rîndul... De aceea ajunseseră la sapă de lemn,
pribegi şi fără căpătîi...
Cînd se făcu mai bine, unchiu-său îi aduse două portocale roşii, cu
miez roşu. Le luă în mînă — erau minunate! Nu îndrăznise niciodată să-şi
cumpere, deşi văzuse în vitrină la Leidenfrost: „Portocale cu miez roşu”. Nu
se îndurase să dea trei creiţari pe una... Îi aduse unchi-său şi flori, şi Misi
îşi aminti că mai fusese o dată tot aşa de bolnav ca acum, atunci cînd
părinţii lui fugiseră departe de malurile Tisei, în alt judeţ. Cînd fugiseră de
pe pămînturile negre, pe ţarinele nisipoase.
Plînse mult cu faţa la perete...
Într-o zi veniră la el Orczy şi Gimesi. Era singur. Unchiu-său plecase
în oraş.
Se bucură mult cînd îi văzu şi-l cuprinse neliniştea. Dădu mîna cu ei
şi se simţi mîndru că era culcat într-un pat atît de frumos, la hotel, într-o
odaie în care era cald ca într-o baie de aburi, că pe noptieră se aflau sticle
cu doctorii, pahare, o lingură de argint şi că era bolnav.
— Servus, Misi.
— Servus, Orczy.
— Servus.
— Servus, Gimesi.
— Cum te simţi?
— Bine.
— Am citit scrisoarea trimisă de domnul Török poliţiei. Tu ai citit-o?
— Nu, n-am citit-o.
— Recunoaşte că ţi-a furat buletinul din buzunar...
— Cînd?
— Cînd ai fost la ei şi l-ai arătat părinţilor lui.
Misi încercă să-şi aducă aminte. Se putea... Se vede că nu i l-a dat
înapoi...
— Şi mai scrie că cei zece florini ţi i-a vîrît în buzunar cînd ai pus jos
valiza.
— Da? Aşa bănuiam şi eu...
— A încasat o sută douăzeci de florini, din care zece ţi i-a dat ţie, iar
restul i-a cheltuit pe chefuri. Cu ultimii cincisprezece creiţari şi-a cumpărat
trei timbre poştale, şi-a înşirat păcatele în trei scrisori — una către taică-
său, alta către unchiu-tău şi alta către poliţie — şi a vrut să se arunce în
Dunăre. Dar nu s-a aruncat. Poate că i s-a părut apa prea rece...
Orczy şi Gimesi rîdeau cu poftă, dar Misi nici nu zîmbi măcar. Era
uluit: o sută douăzeci de florini ?... Numai atît?
Ce dezamăgire! Numai o sută douăzeci de florini... Atunci cu ce era
plină valiza aceea?
— Dar nu-i nici o pagubă, că banii au fost restituiţi în întregime —
spuse Orczy. Domnul Pósalaky şi-a şi primit partea lui, adică şaizeci de
florini. Unchiu-tău trebuie să capete cincizeci, că zece îi luaseşi tu dinainte
şi i-au trecut şi pe ăştia în socoteală, dar unchiu-tău Géza n-a vrut, fiindcă
Török e om sărac. Aşa zicea. Fiindcă banii i-a dat Török-báci, ca să-l scape
de ruşine pe fiu-său.
Ei povesteau, povesteau într-una, şi Misi simţea un gust amar în
gură. Băieţii îi mai istorisiră o grămadă de lucruri. Toată şcoala aflase că nu
mai voia să fie elev al colegiului din Debreţin şi asta le plăcea grozav la toţi.
Cînd se întoarse, unchiul Géza îi rugă pe băieţi să-i lase singur, ca nu
cumva să facă iar febră.
A doua zi veni Viola cu Sanyi. Viola plîngea în hohote şi-i spuse că:
„Bella îi trimite sărutări micului ei poet” (Misi se făcu roşu ca focul). Bella
avusese noroc! Era acum în familia prinţului şi le trimisese şi lor o mie de
florini. Pentru că plecase la prinţ şi tanti o primise foarte bine, o iubea foarte
mult şi avea să-i lase ei moşia de la Egervár, fiindcă semăna mult cu fata ei,
care murise, şi moşia aceea avea şeptezeci şi nouă de mii de iugăre. Dacă nu
va trece clasa la Debreţin, Sanyi o să se ducă la Pesta şi acolo au să ia
meditator un profesor universitar.
Misi asculta totul cum ar fi ascultat o poveste şi iar făcu febră mare.
Peste o săptămînă se simţi mai bine şi se ridică din pat, dar îi veni şi
lui să zîmbească. Uitase să meargă, se clătina pe picioare ca muştele
toamna.
— Ei, cînd ne ducem la colegiu? îl întrebă unchiu-său într-o seară, pe
neaşteptate. Cînd începi şcoala? adăugă el blînd.
Misi plecă ochii şi şopti abia auzit:
— Niciodată!
Se scurse mult timp. Focul din sobă îşi jucă luminile pe perete, iar
afară trecu, pufăind, trenuşorul.
— Atunci, ce-o să ajungi? îl întrebă unchiu-său în şoaptă.
 Misi tăcu îndelung. Nu îndrăznea să-i spună ce avea pe inimă. Plecă
doar capul.
— Ce vrei să te faci, dragul meu? întrebă unchiu-său din nou.
Misi răspunse repede:
— Învăţătorul omenirii.
Iar tăcu un timp.
— Învăţător al omenirii n-a ajuns nimeni fără să înveţe... — oftă
unchiu-său.
Lui Misi îi fu ruşine. El doar voia să înveţe. Ba nu, nu să înveţe, ci să
ştie!... Da, voia să ştie tot ce poate şti un om, şi se înspăimîntă la gîndul că
se trădează, că-şi dezvăluie taina lui, neştiută de nimeni şi pe care nici sieşi
nu voia să şi-o mărturisească. Avea s-o spună unui singur suflet pe lumea
asta: maică-si. Numai ei avea să-i mărturisească că e „poet”...
— Tu îţi închipui, dragă Misiké — glumi blînd înţeleptul său unchi —
că ai s-o porneşti aşa la drum şi că pe cine vei întîlni în calea vieţii o să te şi
apuci să-l înveţi?
Misi plecă ochii, surîzînd într-ascuns:
— Da.
Unchiu-său îl privi cu coada ochiului, zîmbi şi tăcu.
Abia într-un tîrziu îşi scoase din gură ţigara cu aromă dulce, plăcută,
şi spuse, mai hotărît, mai serios:
— Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să vii la şcoala unde predau eu şi
să înveţi acolo pînă ce-o să ştii toate declinările şi toate conjugările, adică tot
ce ştiu şi ceilalţi. Numai aşa ai să poţi învăţa la rîndul tău pe alţii.
Stătură mult timp fără să scoată un cuvînt. Misi plîngea încet, fericit,
bucuros că va fi aşa. Cu nespusă blîndeţe, cu glasul acela pornit din suflet,
care îmbărbătează şi desferecă inimile, deschizîndu-le în faţa Domnului,
unchiu-său şopti:
— Ori poate altceva vrei tu să-i înveţi pe oameni?...
Misi se uită la el pe furiş şi îi dădură din nou lacrimile. Se ghemui tot
şi spuse încet, foarte încet şi foarte liniştit:
— Doar atît aş vrea să-i învăţ: să fii bun... să fii bun... să fii bun pînă
la moarte...
Capul îi căzu pe piept, văzu odaia îmbrăcată în culorile curcubeului,
şi fu cuprins de un dor nespus de ducă. Să plece, să plece de aici la şcoala
unde era profesor... el... unchiul lui drag şi bun... Să plece, fiindcă aici totul
era pîngărit. Acolo o va lua de la început, acolo va începe o viaţă nouă, va
găsi o lume nouă, o lume în care toţi şi toate vor fi bune, o lume care va fi
raiul pe pămînt..