George Călinescu

12 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
critic, istoric literar, scriitor, publicist român
Pentru alte persoane purtând același nume de familie, vedeți Călinescu
(dezambiguizare).
George Călinescu

Date personale

Nume la naștere Gheorghe Vișan 

Născut 19 iunie 1899[1][4] 
București, România 

Decedat 12 martie 1965 (65 de ani)[5][6][4] 

Otopeni, Ilfov, România 

Înmormântat Cimitirul Bellu 

Căsătorit cu Alice Vera

Cetățenie  România 

Religie Biserica Ortodoxă Română 

Ocupație istoric
scriitor
jurnalist
 istoric literar[*]
critic literar[*]
biograf[*]
dramaturg 

Partid politic Liderul Partidului Național Popular

Limbi limba română[2]

limba italiană[3]  

Studii Facultatea de Litere a Universității

din București
Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”
din București
Colegiul Național „Cantemir Vodă”
din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1932 - 1965

Mișcare/curent
Modernism
literar

Subiecte Studii de estetică literară

Specie literară roman, poezie, piese de

teatru, eseu, biografie, monografie

Operă de debut 1932 - „Viața lui Mihai Eminescu"

Opere „Istoria literaturii române",

semnificative „Enigma Otiliei"

Influențe[ascunde]
Literatura română
Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu,
Pe categorii
A influențat pe[ascunde] Istoria literaturii române

Alexandru Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat, Eugen Evul mediu

Simion, Nicolae Manolescu etc.
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

 Membru titular al Academiei Române Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Prezență online Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism
Internet Movie Database Naturalism - Modernism
Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Modifică date / text  Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
George Călinescu (n. 19 Scriitori români
iunie 1899, București – d. 12 Listă de autori de limbă română
martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric Scriitori după genuri abordate
literar, scriitor, publicist, academician român, Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți - Eseiști
personalitate enciclopedică a culturii și Nuveliști - Proză scurtă
literaturii române, de orientare, după unii Literatură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură

 v • d • m
critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept
unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu și Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu,
după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în
actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește
pentru a-l desemna formula "George Călinescu", apocrifă și eronată, dar consacrată
în mod solid de uzaj.

Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani[modificare | modificare sursă]
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. [7] Copilul e crescut de
impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama
băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și
copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în
1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe
lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții
Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe
Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele
său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea
orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă
în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată,
ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a
pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la
gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în
aura mediocrității.
Anii de formare[modificare | modificare sursă]
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte
două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la
București, își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe
cele universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în
1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui
Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și
timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din
Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și
istoricul Vasile Pârvan.
Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura
italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit
enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București. [8]
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție.
Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin
intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie
cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe
substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să
traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni
Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni
Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe
colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și
călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în
limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e
XVIII a apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de
modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente
diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului. [9]
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce
nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul
următor.
Modele. Vasile Pârvan[modificare | modificare sursă]
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare,
în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan,
directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat
cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu
Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de
muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori
greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare
intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate
potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru
atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare,
dar omul poate înfrânge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește
atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca
îndemn și simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un
Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi
să facă aceleași renunțări”.[10]
Redescoperirea literaturii române[modificare | modificare sursă]
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh.
Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În
1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul
foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de
amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și
două numere din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria
sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă
rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de
poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la
revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de
criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În
1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului,
care va da titlul unei cărți de eseuri.
Doctoratul în literatură[modificare | modificare sursă]
Devine în 1936 doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză
intitulată Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà), o
nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima
dată de el. De fapt își extrăsese un capitol de 100 de pagini din propriul său
volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl
trimisese membrilor comisiei de examinare, formată din Orest Tafrali, decanul
Facultății de litere și filozofie, Octav Botez, referent, Iorgu Iordan, coreferent, Mihai
Ralea și I. M. Marinescu.[11] Își susține teza de doctorat în 23 noiembrie 1936. Apoi
va fi numit conferențiar de Estetică și critică literară la Facultatea de Filozofie și
Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru
postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.
Colaborări la revistele literare[modificare | modificare sursă]
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața
literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei
proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere
al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București
colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru
Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării
revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul
literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în
revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A
mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.[8]

Activitatea de cercetare academică. Criticul literar.

Scriitorul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Opera lui George Călinescu.
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și
Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al
Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet
Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor
titular la Universitatea din Iași și un an mai târziu, din 1945, devine profesor titular și
la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a
schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda
faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu
idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor,
care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii
și cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la
Facultatea de Litere din București abia în 1961. [8] Din epocă datează mai multe studii
ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura
spaniolă etc.
Activitatea de critic literar[modificare | modificare sursă]
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai
Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după
1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii
spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de
preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de
poetica basmului.[12] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962),
biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe,
academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste
din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.
Romancierul, poetul și dramaturgul[modificare | modificare sursă]
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana
a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra
romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului
caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de
dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre
căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali
(arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc
în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare
Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de
mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în
care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun,
mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit
brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Activitatea civică și politică după 1947[modificare | modificare sursă]
Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al
II-lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului,
George Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. El a fost
directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani
postbelici- "Tribuna Poporului", "Națiunea" și "Lumea".
George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din
perioada 1946-1965.[13]
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova,
Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și
impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat
de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat
special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George
Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui
Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor
opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la
stereotipiile din limba de lemn.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în
publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul
cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de
aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual
democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu
excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul
său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e
premiat și omagiat.
Ultimii ani de viață[modificare | modificare sursă]
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul
Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o
operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat
de Geo Bogza).
Posteritatea lui Călinescu după 1990[modificare | modificare sursă]
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării,
Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre
foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al Securității comuniste). [14] Aceștia
încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată
reevaluare a operei și vieții sale.
Afilieri[modificare | modificare sursă]
A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni
succesive a intrat în Partidul Comunist.[15]. Inițial această funcție i-a fost propusă
lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a
refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit
bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.
În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani și a
fost reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii
ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl
propuneau candidat în Marea Adunare Națională.[16]

Opera lui George Călinescu[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Opera lui George Călinescu.
Studii scrise în alte limbi[modificare | modificare sursă]
 Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)
Studii de estetică și literatură universală[modificare | modificare sursă]
 Principii de estetică (1939)
 Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
 Sensul clasicismului (1946)
 Studii și conferințe (1956)
 Scriitori străini (1967)
 Ulysse (1967)
Poezie[modificare | modificare sursă]
 Poezii (1937)
 Lauda lucrurilor (1963)
 Lauda zăpezii (1965)
Teatru[modificare | modificare sursă]
 Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1943)[17]
 Ludovic al XIX-lea (1964)
 Teatru (1965)
Proză[modificare | modificare sursă]
 Cartea nunții (1933)
 Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
 Trei nuvele (1949)
 Bietul Ioanide (1953)
 Scrinul negru (1965)
Istorie și critică literară[modificare | modificare sursă]
 Viața lui Mihai Eminescu (1932)
 Opera lui Mihai Eminescu (1934)
 Viața lui Ion Creangă (1938)
 Istoria literaturii române de la origini până în prezent  (1941)
 Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
 Universul poeziei (1947)
 Nicolae Filimon (1955)
 Gr. M. Alecsandrescu (1955)
 Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
 Vasile Alecsandri (1965)
Publicistică[modificare | modificare sursă]
 Cronicile optimistului (1964)
 Ulysse (1967)
Impresii de călătorie[modificare | modificare sursă]
 Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
 Am fost în China nouă, 1953

Fragmente audio[modificare | modificare sursă]

G. Călinescu despre M. Eminescu
1:38
George Călinescu vorbind despre Mihai
Eminescu (1964)

[necesită citare]

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ „George Călinescu”, Internet Movie Database, accesat în 25 iunie 2019
2. ^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-george-calinescu-personalitate-enciclopedica-
a-culturii-si-literaturii-romane/ Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
4. ^ a b The Fine Art Archive, accesat în 1 aprilie 2021
5. ^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
6. ^ George Călinescu, Brockhaus Enzyklopädie
7. ^ Ion Bălu, Viața lui G. Călinescu, 1981, ed. II. Editura Libra, 1994, p. 15
8. ^ a b c Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, Editura Fundației
Culturale Române, 1995, literele A-C, p.551-517.
9. ^ Ion Bălu, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, 2001, p. pp.21-30
10. ^ Ion Bălu, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, 2001, p. pp.36
11. ^ G. Călinescu, Avatarii faraonului Tlà. Anexa: Doctoratul lui G. Călinescu.Ediție îngrijită, prefață,
note, anexe și indici de D. Vatamaniuc. Editura Junimea, Iași, 1979, p. 133
12. ^ CRONICA LITERARA / Enciclopedia basmelor, 16 septembrie 2009, Andrei Terian, Ziarul de
Duminică, accesat la 25 martie 2013
13. ^ AGERPRES, DOCUMENTAR: George Călinescu, personalitate marcantă a culturii române,
www.agerpres.ro
14. ^ „Marino, turnătorul lui Eliade și Lovinescu”.
15. ^ Stanomir
16. ^ Cum și de ce a murit G. Călinescu - istorie-pe-scurt.ro, accesat pe 11 martie 2015
17. ^ Tulburarea lui Șun, 20 mai 2010, Patras Antonio, Ziarul de Duminică, accesat la 22 martie 2013