

Început

Biografie

Toggle Biografie subsection

Copilăria

La Academia Tereziană

Studiile universitare

Doctorat

Cariera universitară

Implicarea în viața socială

o
 Fondarea Junimii

Titu Maiorescu, critic literar

Misoginism

Cronologie

Selecțiuni din opera literară

Operele publicate postum

Numismatică

Note

Bibliografie


Lectură suplimentară

Legături externe

Titu Maiorescu
26 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician și scriitor român, prim-ministru al
României

Titu Liviu Maiorescu

Titu Maiorescu în 1882

Date personale

Născut 15 februarie 1840

 Craiova, Țara Românească
Decedat 18 iunie 1917 (77 de ani)
 București, România
Înmormântat Cimitirul Bellu 
Părinți Ioan Maiorescu (Trifu),
Maria Popazu
Frați și surori Emilia Maiorescu
Căsătorit cu Clara Kremnitz
Ana Rosetti
Copii Livia (c. Dymsza)
Naționalitate  România
Cetățenie română
Religie ortodoxă
Ocupație avocat, critic literar, filosof și om
politic
Partid politic Partidul Conservator
 Limbi limba română[1]  
Studii Academia Tereziană, Sorbona,
Universitatea
din Giessen, Berlin și Paris
Pregătire Constantin Lecca
Profesor pentru C. Rădulescu-Motru, P.P.
Negulescu, Pompiliu Eliade
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1864 - 1917
Mișcare/curent
Junimea
literar
Specie literară eseu, critică literară Literatura română
Opere semnificative Teoria sociologică a „formelor fără Pe categorii
fond” care a fost baza junimismului Istoria literaturii române
politic
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
 Membru fondator al Academiei Române Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Modifică date / text  Curente în literatura română

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840,[2] Umanism - Clasicism

Romantism - Realism
[3][4]
 Craiova, Țara Românească[5] – d. 18 Parnasianism - Simbolism
iunie 1917,[4] București, România[6]) a fost Naturalism - Modernism
un academician, avocat, critic Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politicia Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism
n și scriitor român, mason, cel de-al 23-
lea prim- Scriitori români
ministru al României între 1912 și 1914, Listă de autori de limbă română
ministru de interne, membru fondator Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
al Academiei Române, personalitate Poeți - Eseiști
remarcabilă a României sfârșitului secolului al Nuveliști - Proză scurtă
XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu Literatură pentru copii
este autorul celebrei teorii sociologice Portal România
a formelor fără fond, baza junimismului politic Portal Literatură
și „piatra de fundament” pe care s-au construit
Proiectul literatură
operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion
Luca Caragiale și Ioan Slavici.  v • d • m

Biografie[modificare | modificare sursă]
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova,
la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora
cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la
Vălenii de Munte și, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de
țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase
numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin
formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber
cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură
luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a
fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest
timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi
copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult
timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc.
Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și
redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după
Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei
Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei
Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
Copilăria[modificare | modificare sursă]
Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele
revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu
cu copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub
conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou
la Brașov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala
protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850-1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la
gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania
unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei,
apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc
din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o
impresie de neșters.

Ioan Triffu - de Constantin Lecca

 

Maria Triffu - de Constantin Lecca

La Academia Tereziană[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era
salariat al Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I
la Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i
se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. Intre
1851-1856 frecventeaza clasele 2-6 la Gimnaziul Academic.
În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în
iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii
Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va
continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a
omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter
puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin
capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci, care, provenind adesea din
familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca
șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a
voinței de care dăduse dovadă.
Studiile universitare[modificare | modificare sursă]
Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an
de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an,
licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare
la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele
culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu
intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le
trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei
povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost
publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților,
nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T.
Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară,
predă psihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz.
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor
patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W.
Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își
trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen
îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii
universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în
revista Isis sau natura.
Doctorat[modificare | modificare sursă]
În decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea
doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de
filozofie Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice
pe înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophisches in
gemeinfasslicher Form și după „o apărare verbală făcută înaintea facultății în mod
brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În
continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un
nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va
părăsi Franța.
Cariera universitară[modificare | modificare sursă]
Casa neoclasică în care Titu Maiorescu a locuit în București, le intersecția Străzii Arthur Verona (fosta
Stradă Mercur) cu Strada Nicolae Golescu. Casa a fost demolată la sfârșitul anilor 1950 sau începutul
anilor 1960, pentru a face loc blocurilor Eva și ONT

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se

căsătorește cu eleva sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine
profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria
republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar
cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna
septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18
septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani.
În octombrie este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici
pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază, pentru prima oară
în România, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe
anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba
latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28
martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946.
La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care
se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea
ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o
călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.
Implicarea în viața socială[modificare | modificare sursă]
În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte
französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și
muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12
aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de
comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.
La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime
dotal".
În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în
familie”. Tot în decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.
Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate
puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei
vieți culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut
și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile
înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune
vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar
(la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru
al Academiei Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această
ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul
care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care
atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de
achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate
împotriva lui.
A fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al
cărei Venerabil era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867,
primește gradele de Companion și Maestru, în această lojă. [7]
Fondarea Junimii[modificare | modificare sursă]
Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe
asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg),
întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V.
Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală
„Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.
Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a
idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele
decât pe vremea tinereții romantice a lui Heliade
Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generație,
junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale românești. Pe planul
ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale,
organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl
face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română, în care
condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le
corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al
poporului român.
Titu Maiorescu, critic literar[modificare | modificare sursă]
Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de
la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să
adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului
XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace
artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se
punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii
estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit
depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu
analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei.
Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante
intuiții. (P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de
valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat
și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp
literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele
mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul
Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința
publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu
Zamfirescu și alții.
În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa
pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în
acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă
dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor săi,
chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața
acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate.
Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu
proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-
Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:
„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu,
suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să
întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o
am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată
lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu
care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți
materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai
fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Misoginism[modificare | modificare sursă]
Dincolo de aventurile amoroase care au au declanșat scandaluri colosale sau de
faptul că a avut o relație bizară atât cu sora lui, Emilia, cât și cu cei doi copii,
Liviu și Livia, Maiorescu s-a dovedit și una dintre cele mai misogine personalități
importante din istoria românilor.
Titu Maiorescu a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând
că femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic [8]

 „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe

a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi
creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului
și prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410
grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

 „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu
atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în
economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El
trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori
artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al
omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe
când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților
culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.
Discursul capătă apoi o turnură analitică, dar fals atropologică, în sensul că
Maiorescu încearcă să explice faptul că femeile n-au nicio vină că au capacitatea
craniană mai mică și că acest lucru este un efect al administrării „tiranice” a societății
de către bărbați.

Cronologie[modificare | modificare sursă]
 1864
o 9 februarie – Inițiază, la Iași, „prelecțiunile populare“, cu prilejul cărora va
înființa societatea Junimea împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile
Pogor și Theodor Rosetti.
Această preocupare răspunzând unei vocații, Maiorescu va continua, cu
intermitențe, conferințele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în
1881, Decan al Facultății de litere (din februarie până în septembrie), Rector
al Universității ieșene (din septembrie până în anul 1867).
Ia ființă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator
este Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th.
Rosetti, Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile
Lupu, Școala normală Trei Ierarhi din Iași, pe anul școlar 1863—1864. În
acest anuar Ion Creangă figurează ca premiant.
Apare broșura "Regulile limbii române pentru începători", Iași, 18 p.
Din octombrie 1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din
învățământul universitar în urma unor acuzații calomnioase de imoralitate
proferate de adversarii politici și de la Școala normală, în timpul procesului
calomnios înscenat de o grupare adversă de universitari ieșeni, în frunte cu N.
Ionescu. Achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.

 1865
o 8 februarie – Achitat în procesul împotriva acuzațiilor de
imoralitate.
o 26 mai – Reintegrat în învățământ.
În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu își expune opiniile asupra scrierii în limba
română, idei teoretizate apoi în studiul "Despre scrierea limbii române".

 1866
o 10 ianuarie – Intră în baroul Iași începând să profeseze
avocatura.
Volumul Despre scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I și a II-a).
Înființarea Societății Academice Române.
Împreună cu o asociație de profesori, Titu Maiorescu întemeiază „Institutul
academic”, care va fuziona în 1879 cu „Liceul” nou sub denumirea de
„Institutele unite” (1879—1907).
Apare Despre scrierea limbei române.

 1867 – Apare primul studiu de critică literară al

lui Titu Maiorescu, Despre poezia
română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi
în volumul "Poezia română", sub titlul O
cercetare critică asupra poeziei române de la
1867).
 1868 – Dreptul public al românilor și școala lui
Bărnuțiu (în volum, sub titlul Contra școalei
Bărnuțiu).
o 1 martie – Apare revista Convorbiri literare,
organul literar al „Junimii“, în faza ieșeană
 (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob
Negruzzi.
o 20 iulie – Titu Maiorescu este numit membru
al Societății Academice Române.
o În Convorbirile literare din 15 septembrie V.
Alecsandri publică poezia „Tânăra creolă”,
iar în nr. din 15 octombrie „Cânticèle
comice”, începându-și astfel colaborarea la
această revistă.
Revista Convorbiri literare publică În contra direcțiunii de astăzi a culturii
române și Aforisme de Titu Maiorescu.

 1868
o 16 ianuarie – Înlăturat de la direcția Școlii
Normale.
o 10 octombrie – Demisionează din
Societatea Academică Română, ca
protest împotriva exagerărilor latiniste ale
unora dintre membrii acesteia.
o Asupra poeziei noastre populare.
o Limba română în jurnalele din Austria ,
în Convorbiri literare (II), articol care
trezește o vie polemică în Transilvania.
o În contra direcției de astăzi în cultura
română. Este acuzat de A. Densusianu
că studiul lui Titu Maiorescu Poezia
română este un plagiat din Estetica lui Fr.
Th. Visscher, acuzație anulată de
cercetătorii operei lui Maiorescu.
o Aforismele îi apar tot în revista Convorbiri
literare (II).

 1869 – La 9 august se naște fiul lui Titu

Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872.
Pe data de 12 august Titu Maiorescu
demisionează din Societatea Academică
Română, ca urmare a neaderării sale la
etimologismul ardelean dominant în acest
for.
Apare articolul Observațiuni polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la
criticile trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".

 1870
o 24 martie - Destituit din învățământ
fiindcă pledase în câteva procese;
reintegrat după scurt timp.
o mai – Deputat în Parlament.
Numărul din 15 aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui
Eminescu Venere și Madonă, marcând începutul colaborării poetului la
această revistă.
Apare articolul Despre reforma învățământului public, în Convorbiri
literare (IV) (studiul, neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu
Maiorescu în epoca aceea).

 1871 – Apare articolul Direcția

nouă, în Convorbiri literare (V),
studiul de consacrare a lui Mihai
Eminescu. În iunie T. Maiorescu
se întâlnește cu Mihai Eminescu
la Botoșani, se pare că este prima
lor întâlnire.
Începutul carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va
lăsa antrenat în tot restul vieții. Apare continuarea articolului "Direcția nouă",
în Convorbiri literare (VI).