Honoré de Balzac

Date personale

Născut 20 mai 1799[1][5][6][7] 
Tours, Prima Republică Franceză[8][9][10]
[10]
 

Decedat 18 august 1850 (51 de ani)[11][5][6][7] 

Paris, A Doua Republică Franceză[12][9]
[10][10]
 

Înmormântat Cimitirul Père-Lachaise[13] 

Cauza decesului cauze naturale (cangrenă) 

Părinți Bernard-François Balzac[*]

Anne-Charlotte-Laure Sallambier[*] 

Frați și surori Laure Surville[*]  

Căsătorit cu Ievelina Ganskaia[*] (din 14 martie 1850)

[14]
 

Copii Marie-Caroline du Fresnay[*] 

Cetățenie  Franța 

Religie catolicism 

Ocupație romancier[*]
critic literar[*]
scriitor
prozator[*]
jurnalist
critic de artă
eseist
dramaturg[*] 

Pseudonim Horace de Saint-Aubin[2], Lord

R’Hoone, Viellerglé, Saint Aubin[2]  

Limbi limba franceză[3]  

 Studii Universitatea din Paris ()
lycée Charlemagne[*] (1816)
Facultatea de Drept din Paris[*] (4
ianuarie 1819)

Pregătire François Guizot

Abel-François Villemain[*]
Victor Cousin  

Mișcare/curent
Realism literar  
literar

Opere Moș Goriot

semnificative La Comédie humaine[*]
Illusions perdues[*]
Eugénie Grandet
Splendeurs et misères des
courtisanes[*]
La Peau de chagrin[*]
Les Chouans[*]  

Influențe[ascunde]

Walter Scott
Georges-Louis Leclerc de Buffon  

Note

Premii Cavaler al Ordinului Național al

Legiunii de Onoare[*][4]  

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799,[1][5][6][7] Tours, Prima Republică Franceză[8][9][10]

[10]
 – d. 18 august 1850,[11][5][6][7] Paris, A Doua Republică Franceză[12][9][10][10]) a fost un
romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.
El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului
realist, romanului psihologic și al romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,[15] G. Vannier,[16] cât și de filozofi sau
eseiști ca Alain[17], Albert Béguin[18] el a fost caracterizat drept un autor vizionar de
către Albert Béguin [18].
În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita
pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în
romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o
monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care
constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a
dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.[19]
Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica
literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categorii deja
existente, aparte.
El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie
humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane
și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uniunii,
a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea
romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.

Constituirea familiei Balzac[modificare | modificare sursă]

Tatăl Bernard-François Balsa[modificare | modificare sursă]
În anul 1746 se naște Bernard-François Balssa (1746-1829), scris uneori Balsac,
tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna
Montirat - departamentul Tarn din sudul Franței).
În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani,
extrasul de botez clasându-l ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în
viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul național pe 1793 printre
ofițerii comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile
Omului.
Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit,
vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător își
părăsește cătunul natal devenind secretar al notarului Albar din Canezac. Ambiția îi
îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcții atât
în capitală cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât și
sub Revoluție.
Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi
încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta
ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu
misiunea de a organiza serviciul aprovizionării, fiind numit directorul aprovizionării
(directeur des vivres).
Se căsătorește cu fiica șefului său, Anne-Charlotte-Laure Sallambier (1778-1854),
mai tânără cu 32 de ani decât el , în urma căsătoriei fiind numit administrator al
Ospiciului general din Tours, unde își așează o gospodărie remarcabilă.
În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele
sociale ale timpurilor sale.
Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina
(drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti), sumele
depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la
83 de ani "într-un accident".
În timpul vieții el a născocit povestea nobleței neamului, pretinzând descinderea din
niște Balzac d'Entragues, iar înainte de Revoluție semnând cu particula nobiliară de.
Mama Anne-Charlotte-Laure Sallambier[modificare | modificare sursă]

Imaginea lui Honore de Balzac pe o marcă poștală din Republica Moldova

În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-
Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honoré de Balzac.
Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de problemele
timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește scrierile
mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel
Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").
1797 Constituirea familiei[modificare | modificare sursă]
Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din
Bernard-François Balssa în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier
în vârstă de 19 ani.

Biografie[modificare | modificare sursă]
Anii formării[modificare | modificare sursă]
La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al
familiei. Acesta primește un singur nume, Honoré, fapt destul de rar pentru Franța
acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă
Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului. În anul
1800, la 29 septembrie se naște Laure-Sophie Balzac (1800- 1871), sora lui Honorė,
care va fi întotdeauna prietena apropiată și confidenta preferată a lui Honoré.
În 1805 este luat de la doică și dat la internatul Leguai din Tours. După doar doi ani
este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme (actualul liceu Ronsard). Viața din
internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în romanul Louis Lambert,
foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În
contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de
a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la
volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de
versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările
copilului, una dintre laturile firii sale.
Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care
directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul
lui Honoré, unui editor în 1855:
„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și
picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi,
care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la
arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”
La colegiul Vendôme, Honoré primește un accesit pentru latină (în 1809) pentru care
i se înmânează Histoire de Charles XII, de Voltaire.Aprecierile profesorilor pentru
acest an școlar sunt: comportare: bună; caracter: lent; aptitudini: foarte bune.[20] În
1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la
colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de
somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la
începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.
Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia
militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple.
Balzac devine elevul Institutului Lepître.
Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept
în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică.
Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi ca secretar la J. B. Guillonnet-
Merville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după
un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Victor Passez.
Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor
și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.
Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul
cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbona, pe cele de filozofie ținute
de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint-
Hilaire.
În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o
discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se
consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii
ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după
cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una
dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.
La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatăl, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului
Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru
aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris,
cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în
Saine-et-Marne, nu departe de Paris. În anul 1820, sora sa, Laure se căsătorește cu
inginerul de poduri și șosele Eugène-Auguste-Louis Midy de La Greneraye, zis
Surville.
Primii pași în literatură[modificare | modificare sursă]
Din cauza insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abține de
la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată,
ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gustat plăcerile începuturilor meseriei sale.
Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spune: „Focul s-a aprins pe strada
Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost
pus de o femeie pe care el n-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la
capătul podului Artelor; se numește Gloria.”
Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-
Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru
câștigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul
celor doi ani de proba nu reușește să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în
cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor
Hugo, dar, după el.
Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa. Efectele
lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un
fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl
dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!”
Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieții austere,
a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în
confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând: să devină
independent.
În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny, o femeie la
45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată
a verii. Deși situația doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin
perseverența declarațiilor să și-o facă amantă. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de
Berny, "Dilecta",i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie.
Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a
avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloria către care aspira.
Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doamnei Berny,
ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele și adnota simplu: „prost” sau
„frază de refăcut”.
Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville,
Horace Raison, Étienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în
colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu
pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă
fermecată.
În 1824 publica – semnat cu același pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette și
criminalul, și o nouă ediție din Vicarul din Ardeni, un nou roman, Wann-Chlore, al
cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică și fiica sa, va deveni substanța
multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în
acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câștigurile mult
visate.
Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist
putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în
condiții excepționale, folosind toate inovațiile moderne din tehnica grafică, operele
marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipărește o ediție
completă din opera lui Moliere și una din cea a lui La Fontaine, ediții ce l-au costat
aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina
sabotajului inițiat de concurență decât douăzeci de exemplare. Pentru a-și zdrobi
concurența Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str.
Visconti) nr. 17, și îl angajează pe André Barbier, fost maistru tipograf, să se ocupe
de partea tehnică.
Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu
se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, și mai cumpără și o turnătorie de litere.
Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienții existenți plătesc greu, creditul
încetează și falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de
90 000 de fraci, suma, acoperită parțial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -
sărăcind pentru tot restul vieții, fiind nevoită la bătrânețe să se întrețină din pensia
acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi
acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani își girează aproape
toate bunurile.
Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească
o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei
sale existențe.
După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne lui Balzac este
scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de
Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le
dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume
un an mai târziu în 1828.
La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleaunière a doamnei de
Berny, Honoré scrie La paix du ménage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, și
poate și la castelul Maffliers al unei noi susținătoare ducesa d’Abrantes, scrie
povestirea Gloire et malheur (Glorie și nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le
bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu.
Publică Physiologie du mariage ou Méditation de philosophie éclectique sur le
bonheur et le malheur conjugal. Gloria începe să se schițeze, deși, pe ultimele sale
lucrări nu încasase decât 1000 de franci.
Bazele Comediei Umane[modificare | modificare sursă]
Monumentul funerar al lui Honoré de Balzac în Cimitirul Père-Lachaise din Paris

Succesul obținut cu Șuanii și cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanțial poziția

socială și perspectivele de viitor ale lui Balzac, care își găsește acum prieteni mai
peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaborator la revista La Silhouette, îi
sunt solicitate colaborări la revista La Mode, invitație făcută de redactorul șef din
acea vreme Emile de Girardin; pentru fiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.
La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistă la a cărei
fondare participă și unde i se rezervă rubrica de cronică externă. Din păcate revista
va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devine colaborator la Le Voleur, la 4
noiembrie la La Caricature unde timp de doi ani va semna cu diverse pseudonime
precum: Alex. De B..., Henri B..., Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.
1830 a fost primul an de glorie din viața lui. Ușile lumii mondene îi sunt larg
deschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: la poeta Marceline
Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin, la George Sand, la
ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine de Girardin, la celebra
doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamna contesa d’Agoult.
Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fie binevenit
pretutindeni. Își mobilează cu gust apartamentul de pe str. Cassini și duce o viață
îmbelșugată. Ducea o activitate bulevardistă și mondenă intensă.
În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez
șaisprezece ore în șir”. E greu de imaginat cum a putut să dea publicității numai în
cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie a scris La Vendetta (O frumoasă
poveste de dragoste ce se ivește între doi tineri aparținând unor familii vrășmașe. La
o primă vedere asemănările cu Romeo și Julieta de William Shakespeare, rivalitatea
dintre familii, o dragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă
Balzac merge mai departe, prezentând realitatea, urcușurile și coborâșurile unei
căsnicii tolerate, mizeria și disperarea, tinzând spre distrugere. Realmente o dramă
de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul corsican), în februarie La
Femme vertueuse (mai târziu intitulată Une Double famille) și Les Dangers de
l’inconduite (redenumită Gobseck).
În două volume intitulate Scene de la vie privée, titlul reflectând pentru întâia oară
ideea grupării operelor sale în “Scene”, publică aproape toate nuvelele pe care le
scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Le bal de Sceaux, La Vendetta,
Une Double famille, Gobseck, etc. – în mare parte drame de familie, în care tinerele
fete mânate de himere doresc să se ridice prin căsătorie deasupra condiției lor
sociale.
1831: Balzac își continuă munca în același ritm, publicând în cursul anului peste
nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilității de a parveni printr-o lansare în
politică. Balzac se hotărăște să candideze în alegerile apropiate, planul său era să-și
deschidă “prin lovituri de tun, ușa la Academie, prin Academie să devină pair, prin
titlul de pair ministru, și să ajungă la putere prin puterea însăși”.
În luna aprilie publica broșura Ancheta asupra politicii celor două ministere, semnată:
“Dl. De Balzac, elector eligibil” – folosind pentru întâia oară particula nobiliară
inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieții ca “de
Balzac”.
Pentru a avea o șansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să se căsătorească
cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cu care se împrietenise la
Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. de Trumilly se opune, găsind opiniile
scriitorului prea liberale, reproșându-i faptul că aprecia monarhia constituțională și nu
regretase căderea autocratului Carol al X-lea.
În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri), interesantă
poveste fantastică în jurul căreia se oglindește întreaga viață a Parisului. Succesul
obținut de prima carte literară semnată Honore de Balzac este enorm, situându-l pe
autor printre cei mai mari scriitori ai vremii. În septembrie îi apar, grupate în trei
volume, o serie de povestiri intitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând:
La Peau de chagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comédie du diable,
Jésus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conține un excepțional portret făcut lui Dante
exilat în Franța), Le Chef-d’oeuvre inconnue, El Verdugo, L’Élixir de longue vie, Les
Marana.
La 5 octombrie primește o scrisoare anonimă de la o cititoare care îi analiza scrierile.
Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii era marchiza de Castries, care îl
va invita în curând la ea. Are ocazia de a face cunoștința cu ducele de Fitz-Jammes,
unchiul marchizei, astfel devenind fondator al ziarului legitimist Le Rénovateur. Spre
sfârșitul anului apare prima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi
este inspirat, fără îndoială, de viața doamnei de Berny.
În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, în ciuda
sfaturilor doamnei de Berny și ale doamnei de Castries, cere mână domnișoarei de
Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de a poseda o avere suficientă
pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-și iluziile politice spulberate, Balzac
se rezervă doamnei de Castries și literaturii.
În mai publică o nouă ediție din Scene de la vie privée, sporită cu nuvele ca: Le Cure
de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabert etc. Tot în mai, mai
publică și primele zece povestiri din Les Cent contes drolatiques colligez ez abbayes
de Tourayne par le sieur de Balzac pour l’esbattement des pantagruelistes et non
aultres (Cele o sută de povești znovoase adunate și rânduite din Tourayne de
jupânul de Balzac spre hlizirea pantagrueliștilor și nu a altora).
În toamna aceluiași an pleacă împreună cu capricioasa doamnă de Castries spre
Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie la Geneva. În Geneva
speranțele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate, se întoarce în Franța unde, își
expune în scris starea de spirit: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”. Spre
liniștea lui sufletească, la 12 noiembrie primește o scrisoare din Ucraina (din
Odessa), semnată L’Étrangère (Străina) care se va dovedi a fi Eve Hanska, născută
contesă Rzewuska, descendenta unei vechi familii aristocratice poloneze, căsătorită
cu Venceslas Hanski, posesorul castelului Wierzchownia, lângă Berdicev. Această
scrisoare marchează începutul unui episod capital în viața lui Balzac. Acesta se va
căsători cu contesa Hanska la 14 martie 1850, în biserica Sfânta Varvara din
Berdicev.

Opera[modificare | modificare sursă]
Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le
Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani
el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La
Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a
societății franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje
specifice fiecărei clase sociale și profesii. Cele mai importante romane din Comedia
umana sunt:

 1832: Louis Lambert;
 1833: Eugénie Grandet;
 1833 - 1839: Patologia vieții sociale;
 1834: În căutarea absolutului ("La Recherche de l’absolu");
 1835: Moș Goriot ("Le Père Goriot");
 1837: Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues");
 1837: César Birotteau;
 1842: Femeia de treizeci de ani (La femme de trente ans).
 1847: Verișoara Bette ("La Cousine Bette");
 1847: Vărul Pons ("Le Cousin Pons").
Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica,
tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și
imaginația sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar
încercările de a scrie dramă au eșuat.
Alte romane și nuvele ale autorului:

 1829: Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");

 1830: Gobseck;
 1832 - 1837: Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
 1833 - 1844: Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
 1835: Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
 1837: Istoria măririi și decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de
la décadence de César Birotteau");
 1838: Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
 1839 - 1847: Strălucirea și suferințele curtezanelor ("Splendeurs et misères des
courtisanes");
 1844: Țăranii ("Les paysans");
 1831: Pielea de șagri ("Le peau de chagrin");
 1835: Séraphita.