Albert Camus

Date personale

Născut 7 noiembrie 1913[1][2][10][11] 
Dréan, Provincia El Tarf, Algeria[12] 

Decedat 4 ianuarie 1960 (46 de ani)[1][13][2][10] 

Villeblevin, Burgundia, Franța[14] 

Înmormântat cimetière de Lourmarin[*] 

Cauza decesului accident[12] (accident rutier[*][15]) 

Căsătorit cu Simone Hié[*] (16 iunie 1934–septembrie

[16][4][17]
1940)
Francine Faure[*] (3 decembrie 1940–4
[18][19]
ianuarie 1960)  

Copii Catherine Camus[*]

Jean Camus[*] 

Cetățenie  Franța[20] 

Religie ateism 

Ocupație scriitor
filozof
romancier[*]
jurnalist
eseist
dramaturg
scenarist
luptător în Rezistența Franceză[*]
poet
fotbalist
publicist 

Locul
desfășurării Paris[21] 
activității

Limbi limba franceză[2][3]  

Studii universitatea din Alger[*] (filozofie, mai

1936)[4]

Mișcare/curent
continental philosophy[*]  
literar

Specie literară roman  

Opere L’Homme révolté[*]

semnificative La mort heureuse[*]
Căderea (roman)
Le Mythe de Sisyphe[*]
Străinul
 Ciuma
Albert Camus, Maria Casarès.
Correspondance (1944-1959)[*]
Caligula[*]
Ni Victimes, ni bourreaux[*]  

Influențe[ascunde]

Søren Kierkegaard
André Malraux
Plotin[5]
Friedrich Nietzsche[6]
Franz Kafka[7]
Jean Grenier[*]
André Gide
Feodor Dostoievski
Lev Isaakovici Șestov[*]
Martin Heidegger
Karl Jaspers
Simone de Beauvoir
Jean-Paul Sartre  

Note

Premii Premiul Nobel pentru literatură[8][9]  

Semnătură

Prezență online

pagină Facebook
Internet Movie Database

Modifică date / text 

Albert Camus (Pronunție în franceză: /albɛʁ kamy/; n. 7 noiembrie 1913,[1][2][10]

[11]
 Dréan, Provincia El Tarf, Algeria[12] – d. 4 ianuarie 1960,[1][13][2]
[10]
 Villeblevin, Burgundia, Franța[14]) a fost un romancier, dramaturg și filozof francez,
reprezentant al existențialismului. În anul 1957 a câștigat Premiul Nobel pentru
Literatură.

Motivația Juriului Nobel[modificare | modificare sursă]

"...pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină
asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră" [22].

Biografie[modificare | modificare sursă]
Se naște într-un ținut sărac al Algeriei, Dréan - părinții săi fiind stabiliți aici încă din
1871. Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său mai mare,
Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește Camus este
cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în primele lupte
ale Primului Război Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă,
analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit întâi la o
fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert își
petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte puțin, un
unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub
semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.
„Ducând o viață săracă”, nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitoși,
eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”.
Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un
sentiment de recunoștință care nu ia decât forma conștiinței vinovate, căci oamenilor
bogați cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Și, într-
adevăr, bucuriile cerului, ale lumii și aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea
oferi o copilărie orfană și dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor
pierdute îl înrobește și Camus este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de
cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un
geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existență. Valorile pe care
aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii”. Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza
cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.

Studiile[modificare | modificare sursă]
În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile școlii
comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat și
studii universitare. Face studii de filozofie, luîndu-și licența cu
teza Metafizica creștină și neoplatonismul, care are ca obiect raportul
dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin. Din aceeași perioadă
datează și afirmația: "Mă simțeam un grec trăind într-o lume creștină".
Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii sportive, devine
chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani
apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile și îl determină
să aleagă o viață mai retrasă în locul uneia de boem.

Activismul politic[modificare | modificare sursă]

În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o
mișcare antifascistă.
Anul 1934 este marcat de două evenimente importante. În 1934, Camus s-a
căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an.
Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul
Comunist Francez, unde primește sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în
mediile musulmane (deși spunea altundeva că "libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci
din mizerie".
Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări și din motive care nu sunt
întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar
după altele, în 1937.

Ultimii ani de viață[modificare | modificare sursă]

În toată această perioadă Camus și-a continuat studiile la Facultatea din Alger,
având concomitent diverse ocupații pentru a-și câștiga existența. Până în 1939 viața
sa decurge în mod obișnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest an
izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial. Camus a încercat să se înroleze, dar
este respins din cauza sănătății sale. El pleacă la Oran – „un oraș obișnuit și nimic
mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană” – unde va plasa
acțiunea romanului Ciuma.
În 1940 se căsătorește cu Francine Faure, originară din Oran. În 1941 începe să
lucreze la romanul Ciuma.
În 1942 un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-
sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane
în Africa de Nord, fapt care îl separă până la Eliberare pe Camus de soția sa,
rămasă la Oran.
În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat și
de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4
ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de mașină, în timp ce se întorcea
la Paris din scurta vacanță a sărbătorilor de iarnă, de la schi.

Omul revoltat[modificare | modificare sursă]

Omul camusian, așa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernării
premiului Nobel, se naște la începutul Primului Război Mondial, are douăzeci de ani
când vine la putere nazismul, își continuă educația, confruntându-se cu Războiul
civil din Spania, cu cel de-al Doilea Război Mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor,
lagărelor de concentrare și pericolul atomic.
A avut, deci, poate premisele ca să adere la curentele nihiliste ale epocii sale. Dar
Camus a acceptat să făurească o artă de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a
renașterii și revoltei în fața morții.

Universul operei sale filozofico-literare[modificare | modificare

sursă]
Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel
și tangențial cu formarea unui nou curent ideologic, Literatură franceză
existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin
După categorie
intermediul în principal a două eseuri filozofice (Mitul lui
Sisif – 1942 și Omul revoltat - 1951), deși toată viața a Istoria literaturii franceze
negat această contribuție. Medievală
Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și Secolul XVI - Secolul XVII
Secolul XVIII - Secolul XIX
eseuri, ilustrând în ansamblu raportul dintre solitar și
Secolul XX - Contemporană
solidar în umanitate sau – cum nota biograful său, Roger
Grenier – "soarele și umbra unui suflet mediteranean". Scriitori francezi
Volumele sale de povestiri Reversul și Fața, Exilul și Listă cronologică
împărăția conțin în formă artistică episoade ale copilăriei Scriitori după categorie
Romancieri - Dramaturgi
algeriene și chiar momente ulterioare, fără să anticipeze Poeți - Eseiști
tematica romanelor. Scriitori de povestiri scurte
Moartea fericită este varianta inițială a Scriitori de literatură SF
romanului Străinul (1942), căruia i-au urmat alte doua Scriitori de literatură fantastică
romane: Ciuma (1946) și Căderea (1956), care Portal Franța
propuneau două atitudini existențiale numite explicit și în Portal Literatură
eseuri: constatarea absurdului existenței, care dizolvă
voința, și lupta, care anulează temporar lipsa de sens a
vieții.
Piesele de teatru Caligula (1938), Neînțelegerea (1944), Starea de asediu (1948)
și Cei drepți (1949) formează dramaturgia camusiană care reia în formă dramatizată
idei din romanele și eseurile sale.
Spre exemplu, cea de-a doua piesă prezintă o situație de un tragic absurd: o hangiță
și mama sa ucid într-o seară un client necunoscut, descoperind că acesta le era
frate, respectiv fiu, iar de această "neînțelegere" ia notă străinul – Meursault – în
închisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.
„Ciclul absurdului” este termenul folosit de Albert Camus pentru a face referire la o
parte din opera sa: Străinul (roman), Caligula (piesă de teatru), Mitul lui
Sisif (eseu), Neînțelegerea (piesă de teatru).

Filozoful existențialist[modificare | modificare sursă]

Exegeții operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi considerat un filozof
al absurdului și al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri conturate în
eseuri: al asumării suferinței (Mitul lui Sisif) și al salvării (Omul revoltat).
Școala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a existențialismului, în
sensul etimologic al cuvântului, sens pe care îl precizează și Ion Vitner în
studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existență (ex-sistere) înseamnă, într-
adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi sau –
cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări".
Primul său eseu urmează, la interval de numai un an, romanului Străinul și oferă o
fundamentare teoretică a poveștii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un
rău al spiritului", Camus consideră că rațiunea prezenței acestuia în existență este
"contrastul dintre strigătul ființei și tăcerea ilogică a lumii".
"Nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi" – crede eseistul și acest
paradox impune două noțiuni noi pentru gândirea veacului: "omul absurd, cel care,
fără s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan,
Kirilov, Franz Kafka) și libertatea absurdă, care implică pasiunea, revolta,
sinuciderea.
Ca și în cazul unor filozofi precum Blaise Pascal, Lev Șestov sau Karl Jaspers, eseul
nu postulează adevăruri ultime, ci mai curând, într-un lirism exagerat, tinde să
definească absurdul ca principiu destructiv al unei lumi în care totuși "trebuie să ni-l
imaginăm pe Sisif fericit".
Precedat de articolul Remarcă asupra revoltei, cel de-al doilea eseu, Omul revoltat,
ilustrează, prin conținutul său dens, o formulă reînnoită a dictonului cartezian: "mă
revolt, deci suntem". În interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a
depăși absurdul. Ea este prima evidență care scoate omul din singurătate, care îl
socializează pe Sisif: "Dacă avem conștiința neantului și a non-sensului, dacă găsim
că lumea este absurdă și condiția umană de nesuportat, nu este acesta sfârșitul și
nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacție a individului este revolta
instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl
depășește."
La limita dintre glossă și poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui,
surprinzându-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care îi este
permisă, în situația lui absurdă, este curajul de a-și spune că e fericit. Spre
deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revoltă împotriva
celorlalți, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reperabilă atât în existență, cât și în
artă: " - arta este o manifestare care exaltă și neagă în același timp".

Romanele lui Camus[modificare | modificare sursă]

Romanele autorului francez propun un conținut problematic (Străinul), formule
narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) și sensuri alegorice
dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului - pesta).
Meursault, protagonistul primului roman publicat, Străinul, ucide un om în timpul unei
încăierări. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o motivație acceptată nici de
apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului la deformarea realității de
către ambele părți, care admit ca probă concludentă faptul că eroul nu a plâns la
moartea mamei sale.
Rememorându-și existența, Meursault are sentimentul că trăiește o farsă și că
absurdul i-a întins o cursă din care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece
gloanțele trase în arab au fost "bătăile în poarta nenorocirii".
Un alt "străin" este și personajul romanului Căderea, care nu se susține prin epic, ci
tocmai prin semnificațiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clemence
este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile și a cărui
conduită s-a desfășurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie
aruncându-se în apele Senei și el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea.
Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar textul, integrând posibile
ecouri dostoievskiene (din Însemnări din subterană) sau ecouri din William
Faulkner (din Recviem pentru o călugăriță), construiește un monolog în care singura
voce a cărții se acuză și se destramă în fața unui narator imaginar, ce îi potențează
sentimentul exilului.
Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi șansa de a ieși din absurd, înstrăinare și
vinovăție nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat și terapeutic. Doar
romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluție temporară pentru
umanitate: lupta...

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c d „Albert Camus”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 9 aprilie 2014
2. ^ a b c d e Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ Czech National Authority Database, accesat în 1 martie 2022
4. ^ a b Albert Camus. Une vie[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
5. ^ http://www.lavie.fr/actualite/france/albert-camus-le-penseur-athee-qui-parlait-aux-chretiens-07-
11-2013-46209_4.php Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
6. ^ (PDF) http://revuephares.com/wp-content/uploads/2015/04/Phares-XV-08-Olivier-Masse.pdf Lips
ește sau este vid: |title= (ajutor)
7. ^ http://www.mutualinspirations.org/archive/2014/franz-kafka/ Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
8. ^ https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/about/amounts/ Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
9. ^ https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1957/ Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
10. ^ a b c d Albert Camus, Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9 octombrie 2017
11. ^ a b Albert Camus, RKDartists, accesat în 9 octombrie 2017
12. ^ a b c https://encyklopedia.pwn.pl/haslo/Camus-Albert;3882957.html Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
 13. ^ a b Камю Альбер, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
14. ^ a b Enciclopedia on line
15. ^ http://www.ina.fr/economie-et-societe/vie-sociale/video/CAF90037025/accident-albert-
camus.fr.html, accesat în 3 martie 2019 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
16. ^ Conceptions of Happiness (în engleză)
17. ^ Masterpieces of French Literature (în engleză), Greenwood Publishing
Group, 2004, ISBN 9780313314841
18. ^ Masterpieces of French Literature (în engleză)
19. ^ Albert Camus (în engleză), Infobase Publishing, 2009, ISBN 9781438115153
20. ^ LIBRIS, 26 martie 2018, accesat în 24 august 2018
21. ^ „Albert Camus”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 2 aprilie 2015
22. ^ Laureații Premiului Nobel pentru Literatură - Almanah "Contemporanul", 1983 , pag 379

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Morvan Lebesque, Albert Camus par lui-même, Paris, Éditions du Seuil, coll.
„Écrivains de toujours”, 1963
 Album Camus, iconographie choisie et commentée par Roger Grenier, Paris,
Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1982
 Roger Grenier, Albert Camus, soleil et ombre (une biographie intellectuelle),
Paris, Éditions Gallimard, 1987
 Olivier Todd, Albert Camus: une vie, Paris, Éditions Gallimard, coll. „NRF
Biographies”, 1996
 Michel Raimond, Le Roman depuis la Révolution, seconde édition 1968, Librairie
Armand Colin, Paris, 1967, Collection U, pp. 214-216, 330-331
 Ion Vitner, Albert Camus sau tragicul exilului, București, Editura pentru Literatură
Universală, 1968
 Anne-Marie Codrescu, Spațiul închis la Albert Camus, București, Editura
Universității din București, 1997
 Virginia Baciu, Albert Camus et la condamnation a mort, Iași, Editura Junimea,
1998
 Florian Bratu, Albert Camus: mit și metafizică, Iași, Editura Junimea, 1998