Albert Camus – Biografie

În 1918, Camus a început şcoala şi a avut norocul să aibă un profesor remarcabil, Louis Germain, care l-a ajutat
să obţină o bursă la liceul din Alger în 1923.
A urmat o perioadă de efervescenţă intelectuală, combinată cu o pasiune puternică pentru sport, în special fotbal,
înot şi box.
La universitate, Camus a fost influenţat în mod deosebit de unul dintre profesorii săi, Jean Grenier, care l-a ajutat
să-şi dezvolte ideile literare şi filozofice şi care era la fel de pasionat de fotbal ca şi el.
Printre operele și scrierele sale se remarcă romanele Străinul, Ciuma, Căderea, Moartea fericită, Primul om, dar
și eseele Mitul lui Sisif , Omul revoltat

În 1957 a fost laureate cu premiul Nobel pentru literatură.

Viaţa lui Albert Camus a fost frântă la numai 46 de ani, în urma unui – se putea oare altfel? – absurd accident de
automobil.

Rezumat
Ciuma (în franceză La Peste) este un roman scris de Albert Camus și publicat în 1947, care prezintă cazul unei
epidemii de ciumă din orașul algerian Oran. El ridică o serie de întrebări legate de natura destinului și a condiției
umane. Personajele din carte, de la medici și până la turiști și fugari, sunt folosite pentru a arăta efectele pe care
le are ciuma asupra populației.
Romanul este considerat a fi inspirat din epidemia de holeră care a ucis un procent mare din populația Oranului în
1849 după ce orașul a fost colonizat de francezi, dar acțiunea romanului este plasată în anii 1940. Oranul și
împrejurimile sale au fost lovite de boală de mai multe ori înainte ca Albert Camus să publice acest roman.
Ciuma este considerat un roman clasic existențialist în ciuda obiecțiilor lui Camus față de această
etichetare. Tonul narativ este similar cu cel al lui Kafka, în special în Procesul, în care sentințele individuale au mai
multe semnificații. Camus a inclus un personaj care interpretează eronat Procesul ca roman polițist mister, o
formă de omagiu oblică adusă cărții citate. Romanul a fost interpretat ca o abordare metaforică a Rezistenței
franceze la ocupației nazistă din timpul celui de-al doilea război mondial.
Deși abordarea Camus din carte este severă, naratorul subliniază ideile că nu avem în cele din urmă niciun
control asupra vieții, iar iraționalitatea ei este inevitabilă. În plus, el ilustrează reacția umană în fața
"absurdului"; Ciuma prezintă modul în care lumea se raportează la noțiunea filosofică a absurdismului, o teorie la
definirea căreia a contribuit însuși Camus.

Romanul lui Camus, „Ciuma”, rămâne după 70 de ani de la prima publicare suficient de puternic încât să te facă
să compari victimele din carte cu frunzele care cad toamna când te uiţi pe fereastră, dar şi să tresari când vezi
întâmplător că există în Algeria o echipă de fotbal care se cheamă Oran.

Oran, oraş algerian arid, care s-a confruntat de mai multe ori în istoria sa cu epidemia de ciumă, i-a folosit lui
Albert Camus ca teren „de joacă” pentru această poveste care mi-ar fi plăcut să fie scrisă şi de José Saramago,
poate din perspectiva părintelui Paneloux, un preot iezuit care consideră până la moarte că boala este trimisă de
Dumnezeu pentru a dezgheţa inimile. Ar fi fost, cu siguranţă, o provocare pentru ateul Saramago…

Revenind la Oran pentru a reda foarte pe scurt subiectul, aş zice doar că oraşul este lovit pe la începutul anilor
1940 de ciumă. Autorităţile reacţionează târziu, estimând greşit gravitatea situaţiei, iar cel care mişcă intervenţia
este un doctor, Bernard Rieux. Numărul morţilor creşte pe zi ce trece, iar munca lui Rieux ajunge să fie una de
constatare şi nu de vindecare. Pe acest fond, în timp ce Oran intră în carantină, Rieux va cunoaşte mai
îndeaproape câţiva oameni, fiecare cu propria perspectivă asupra momentului.

Unul, jurnalistul Rambert, plănuieşte să fugă din oraş pentru a-şi reîntâlni iubita, altul, părintele Paneloux, prezintă
viziunea religioasă asupra fenomenului, vorbindu-le enoriaşilor despre nevoia de pocăinţă, mai apare şi Cottard,
un infractor pe care ciuma îl ajută să scape de urmărirea poliţiei (a şi vrut să se sinucidă din cauza remuşcărilor
înaintea izbucnirii epidemiei), iar un alt personaj important este Jean Tarrou, al cărui jurnal va fi folosit de narator
pentru a reda cu dorită obiectivitate faptele din acea perioadă tristă pentru Oran. Identitatea naratorului rămâne
mascată până spre final, dar cititorul poate intui de pe parcurs cine este acesta.

Interesant este că personajele feminine sunt mai degrabă absente, fiind vorba fie de iubite îndepărtate ori de soţii
plecate la vreun tratament, fie de mame, cum este cazul celei a doctorului Rieux, care joacă tot un rol decorativ
(vine să stea cu fiul ei cât soţia lui Rieux este plecată).

Epidemia ţine câteva luni bune, iar povestea de aici atinge foarte multe subiecte, de la reacţia autorităţilor şi
atitudinea populaţiei, până la gama largă de sentimente cu care se confruntă oameni diverşi, mai mult sau mai
puţin religioşi, îndrăgostiţi sau nu, căsătoriţi sau nu, localnici sau turişti. Moartea este foarte prezentă şi zilnic mor
sute de oameni încât te şi întrebi după câteva luni de epidemie câţi oameni mai sunt în Oran. Criza are momentul
ei de vârf şi are şi un sfârşit, dar dincolo de ea străbate cartea atitudinea doctorului Rieux, mereu pe front, mereu
către pacienţi şi cu dorinţa de a face bine, chiar dacă binele acesta nu de puţine ori pare inutil în raport cu lipsa de
speranţă.

Sigur că despre carte se pot scrie multe – s-au făcut tot felul de interpretări, de paralelisme cu chestiuni istorice
(una vizavi de rezistenţa franceză la ocupaţia germană din al Doilea Război Mondial) – şi cred că se pot dezvolta
tratate despre exod, compasiune ori suferinţă, în legătură cu „Ciuma” lui Albert Camus.

Am găsit uluitor modul în care se potriveşte acest roman inclusiv cu faza prin care trece România acum:

Când izbucneşte un război oamenii spun: „n-are să dureze, prea e stupid”. Şi fără îndoială, un război este desigur
prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia persistă întotdeauna şi faptul s-ar observa dacă fiecare nu
s-ar gândi mereu la sine.
„Ciuma” este un roman actual şi pentru că vorbeşte despre speranţă într-un context mult mai dificil decât cel prin
care trece România. De altfel, deşi are până la urmă un mesaj pozitiv, iar doctorul Rieux va găsi că în oameni sunt
mai multe chestiuni de admirat decât de dispreţuit, cartea mi s-a părut şi un apel la vigilenţă. Ciuma ori flagelul pe
care-l simbolizează dincolo de subiectul prim al romanului este o prezenţă permanentă, deşi difuză, şi nu este
necesară decât o acţiune minoră pentru ca totul să se transforme într-o tragedie. Este o trimitere clară la dictaturi
(inclusiv la cea a prostiei, inclusiv la cea a prostiei din instituţii), la concepte politice şi la decizii care pot influenţa
generaţii şi schimba destine.