A.

Camus- Ciuma,
Ciuma ne spune o poveste despre o lupta dar nu impotriva unei boli sau impotriva soldatilor germani, ci impotriva
indiferentei atunci cand vine vorba de suferinta umana.

Totul are loc intr-un orasel numit Oran, undeva in Algeria intr-un an necunoscut insa in luna aprilie.Orasul este unul trist
cu oamenii oarecum banali si plictisiti de viata anosta pe care o duc.
Personajele din roman sunt: doctorul Rieux, Tarrou, Rambert, Grand, si Cottard

Imediat dupa ce invazia de sobolani morti si gasiti pe strazi, in parcuri, cafenele, hoteluri, case sperie populatia Oranului,
multi prezentand simptome ciudate.
Bernard Rieux care, preocupat sa isi conduca sotia bolnava la tren descopera pe coridor un sobolan mort. Doamna Rieux
pleaca pentru o buna bucata de vreme la un sanatoriu pentru recuperare.
Pe zi ce trece sunt gasiti din ce in ce mai multi sobolani, care umflati si putreziti ieseau pe strazi pentru a-si da ultima
suflare. Desi rapoartele aratau un numar ingrijorator de rozatoare moarte acesti oameni lipsiti de imaginatie refuzau sa
se gandeasca la consecintele devastatoate ale unei epidemii. Sute de sobolani erau dusi zilnic la crematoriu insa asta nu
a impiedicat aparitia ciumei. La scurt timp au aparut cazuri de oameni cu febra, ganglioni inflamati, varsaturi si pete pe
corp.
Mai intai pisicile apoi caini si in cele din urma oamenii incep sa moara datorita unei boli misterioase. Populatia nu
banuieste inca dezastrul ce avea sa se abata asupra lor. Portile orasului sunt inchise si astfel se instaleaza carantina.
Doctorul Rieux si prietenul sau mai varstinic, doctorul Castle au incercat sa faca autoritatile sa inteleaga ca nu aveau de a
face cu o simpla boala si cu o epidemie banala. Cetatenii incep sa inteleleaga ca sunt separati de cei dragi, sunt privati de
libertate, sunt pur si simplu prinsi intre portile unui oras in compania unei boli periculoase care nu iarta si nu alege
victimele ci le ia la intamplare. Cei afectati de ciuma erau trimisi la spital si ingrijiti de urgenta. Multe dintre rude nu
intelegeau gravitatea situatiei si asta ingreuna munca doctorilor care incercau pe cat posibil sa izoleze boala. Numarul
cazurilor era alarmant de mare si orasul era acum sub stapanirea ciumei.
Jurnalistul Raymond Rambert, aflat in vizita in orasul Oran este prins de carantina, departe de Paris si de iubita sa.Acesta
incearca disperat sa paraseasca orasul. Vine la doctorul Rieux pentru a cere o dovada cu care sa poata parasi orasul, insa,
din pacate doctorul refuza cerinta lui iar jurnalistul apeleaza la toate mijloacele ce ii stateau in putinta pentru a parasi
orasul insa fara rezultat ajungand in cele din urma sa faca un plan pentru a scapa ilegal cu ajutorul ascociatiei de criminali
ai lui Cottard. Intre timp Tarrou ii spune acestuia ca si doctorul Rieux este despartit de sotia sa, facandu-l astfel sa se
rusineze de planul sau si indiferenta de care daduse dovada in momente atat de grele.
Cottard nu avea nimic de pierdut de pe urma acestei epidemii ba din contra datorita crimei pe care o comisese in trecut
simtea acum ca ciuma este ca o eliberare pentru el. Traise pana acum cu frica ca ar putea si arestat si pedepsit in orice
moment fara drept la replica. Dupa luni de carantina multi dintre cetatenii Oranului au renuntat la egoista obsesie de a
fugi.
In ultima parte a povestirii se prezinta o intorsatura drastica.Incep sa apara cazuri de recuperare iar sobolanii sunt din
nou prin oras. Este dat un act oficial unde este anulata starea de carantina si declarata perioada de epidemie inchisa.
Portile orasului se deschid atat pentru cei care doresc sa vina in Oran cat si pentru cei care doresc sa il paraseasca. Cartea
totusi se termina intr-o maniera ciudata, cu un final deschis: chiar daca virusul ciumei dispare, bucuria este mereu
amenintata deoarece el nu moare vreodata ci adorme in mobila si rufe sau asteapta cu grija in odai si pivnite momentul
potrivit pentru a da din nou lovitura de gratie.

2.Prima colecţie de eseuri publicate de Camus, Faţa şi reversul (L’Envers et l’endroit, 1937), descrie decorul acestor primi
ani de viaţă şi include portrete ale mamei, bunicii şi unchiului. O a doua colecţie de eseuri, Nunta (Noces, 1938), conţine
meditaţii profund lirice despre zona rurală din Algeria şi prezintă frumuseţea naturală ca o formă de bogăţie de care se
pot bucura până şi cei foarte săraci. În ambele colecţii, caracterul muritor şi fragil al oamenilor contrastează cu natura
durabilă a lumii materiale.

În 1918, Camus a început şcoala şi a avut norocul să aibă un profesor remarcabil, Louis Germain, care l-a ajutat să obţină
o bursă la liceul din Alger în 1923. (În mod tipic pentru simţul de loialitate al scriitorului, după 34 de ani, discursul ţinut
de acesta la primirea Premiului Nobel i-a fost dedicat lui Germain.) A urmat o perioadă de efervescenţă intelectuală,
combinată cu o pasiune puternică pentru sport, în special fotbal, înot şi box. Dar, în 1930, primele crize serioase de
tuberculoză au pus capăt carierei sale sportive şi l-au forţat să-şi întrerupă studiile. Camus a trebuit să părăsească
apartamentul insalubru unde trăise 15 ani şi, după ce a locuit scurt timp cu un unchi, s-a hotărât să trăiască singur,
luându-şi diferite slujbe, în timp ce studia filozofia în cadrul Universităţii din Alger.

La universitate, Camus a fost influenţat în mod deosebit de unul dintre profesorii săi, Jean Grenier, care l-a ajutat să-şi
dezvolte ideile literare şi filozofice şi care era la fel de pasionat de fotbal ca şi el. A obţinut licenţa în 1936 cu o teză
despre relaţia dintre gândirea elenă şi cea creştină în scrierile lui Plotinus şi ale Sf. Augustin. Candidatura sa
la agrégation (calificare care i-ar fi putut aduce o carieră universitară) a fost întreruptă de un nou atac de tuberculoză.
Pentru a-şi reveni, a plecat într-o staţiune din Alpii francezi – prima sa vizită în Europa-, după care s-a întors în Alger,
trecând prin Florenţa, Pisa şi Genova.

Cariera literară

Între 1930 şi 1940, Camus şi-a mărit aria de interese. A citit atât clasicii francezi, cât şi scriitorii contemporani lui – printre
care André Gide, Henry de Montherlant, André Malraux. Pentru scurtă vreme, între 1934 şi 1935, a fost şi membru al
Partidului Comunist Algerian. În plus, a scris, produs, adaptat şi jucat pentru Théâtre du Travail (denumit mai târziu
Théâtre de l’Équipe), al cărui program era să prezinte piese excepţionale unui public format din muncitori. A nutrit o
dragoste profundă pentru teatru până la moarte. Însă, din întreaga sa operă literară, dramaturgia este cel mai puţin
apreciată, cu toate că Neînţelegerea (Le Malentendu) şi Caligula, scrise în 1944 şi respectiv 1945, sunt piese
reprezentative ale teatrului absurdului. Două dintre cele mai trainice contribuţii dramatice ale sale ar putea fi
considerate adaptările după Recviem pentru o călugăriţă (Requiem pour une nonne, 1956) a lui William Faulkner şi
după Demonii (Les Possédés, 1959) lui Feodor Dostoievski.

Cu doi ani înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Camus şi-a făcut ucenicia ca jurnalist la
cotidianul Alger-Republicain, îndeplinind multe sarcini, printre care pe cele de editorialist principal, redactor, ziarist
politic şi scriitor de recenzii literare. A revizuit câteva dintre lucrările literare de început ale lui Jean-Paul Sartre şi a scris
câteva articole importante despre condiţia socială a musulmanilor din regiunea Kabylira. Aceste articole, republicate în
formă prescurtată în Actuelles III(1958), aduceau în atenţia publicului (cu 15 ani înainte) multe dintre nedreptăţile care
au dus la izbucnirea războiului algerian de independenţă în 1954. Camus şi-a susţinut poziţia mai degrabă din motive
umanitare decât ideologice şi a continuat să vadă un rol viitor al Franţei în istoria Algeriei, cu toate că nu a ignorat
nedreptăţile colonizatorilor.