„Jurnal din anul ciumei”

de Daniel Defoe

„Jurnal din anul ciumei” este un roman scris de Daniel Defoe, publicat
pentru prima dată în martie 1722. Cartea nu reprezintă doar un text fictional, ci este
şi un document istoric, o descriere atent detaliată a marii ciume ce a devastat Londra
în 1665, cu informații legate de toate aspectele vieții oamenilor în perioada molimei
şi de modul în care mentalităţile acestora sunt afectate. Autorul face o relatare
cronologica a unei epidemii mai puțin cunoscute decât cea care, cu două secole
înainte, a devastat Europa („Moartea neagră”, 1348), dar la fel de violentă și
înspăimântătoare, şi cu un impact considerabil asupra populaţiei.
Ciuma este o boală infecțioasă gravă, cunoscută și ca ”moartea neagră”.
Agentul infecțios care cauzează această boală este o bacteria Yersinia Pestis care se
găsește de obicei la animalele mici, precum soarecii, și puricii din blana acestora.
Bacteria se transmite prin ciupitura de purici infectați, prin contact direct sau în mod
excepțional, prin inhalarea de materiale infectate. În carte este prezentată Anglia din
anii 1665-1666, unde a avut loc cel de-al doilea val de ciumă. Defoe se transpune în
operă drept narator-personaj, un negustor din Londra, şi povesteşte tot ce vede pe
stradă şi în documente, despre acţiunile autorităţilor şi despre cum funcţiona
carantina. Autorul s-a născut în jurul anului 1660, an în care revenise la conducerea
Angliei monarhia, răsturnată cu un deceniu mai înainte de revoluţia burgheză a lui
Cromwell. Cinci ani mai tărziu apare ciuma, iar acesta descrie cu realism scenele de
atunci, reuşind să surpindă disperarea şi suferinţa pe care boala le aduce oamenilor:
„Dar toate strădaniile autorităților au rămas fără răspuns; molima își făcea de cap,
iar oamenii, speriați și îngroziți în ultimul hal, păreau să fi depus armele și, așa cum
am mai arătat,se lăsaseră, neputincioși, pradă deznădejdii. Când spun că se
lăsaseră pradă deznădejdii nu mă gândesc la ceea ce se numește o deznădejde
fatalistă, religioasă, privind condiția omului în general, ci, pur și simplu, pierduseră
orice speranță de a scăpa de molimă, de a-i supraviețui.”. Situaţia în care erau puşi
şi modul în care încercau să oprească răspândirea ciumei sunt conturate în citatele:
„Bieţii orăşeni nu puteau să-şi facă mari provizii, şi se ivea mereu nevoia de a merge
la piaţă după cumpărături.”, „Asemenea lucruri se întîmplau atît de des, încît,
atunci cînd ciuma era în toi, nu puteai ieşi în stradă fără să te izbeşti la tot locul de
cadavre;”, „Cumpărătorul avea întotdeauna la el şi mărunţiş, ca să nu fie nevoit să
ia rest.”, „Primarul, consilierii orăşeneşti şi magistraţii îşi trimiteau dregătorii şi
slujitorii să le tîrguiască cele trebuincioase pentru familii, întrucît domniile lor se
ţineau cît mai mult cu putinţă între patru pereţi.”, „oamenii urlând pe stradă de
durere sau căzând morţi în timp ce merg dintr-un loc în altul sau să văd o căruţă
cum duce la groapa comună zeci de cadavre stivuite unul peste altul.”
Spre finalul cărţii, cazurile au început să scadă, boala slăbind după ce a ucis
peste o suta de mii de oameni din Anglia. După ce a trecut ciuma, autorul constată
dezamăgit că oamenii nu au învăţat nimic din experienţa îngrozitoare prin care
trecuseră, aşa cum reiese din citatul: „oamenii deveniseră şi mai răi şi mai natângi,
mai îndrăzneţi şi mai căliţi în vicii şi în imoraitate decăt fuseseră înainte”. Mi-a
plăcut această carte deoarece portretizează o situaţie pe care o trăim şi noi, în prezent,
însa este incomparabilă cu efectele marcante provocate de ciumă. Cartea ne
îndeamnă să conștientizăm faptul că putem muri în orice moment, iar acest lucru ar
trebui să ne facă mai buni şi să apreciem cu adevărat ceea ce avem, învăţând din
experienţele anterioare.