Umanitatea la

răspântie
Proiect realizat de: Dicu Daria, Drăgănescu Rareș, Gămălie Mihaela și Toma Bianca
 Cuprins
01 Introducere
02 „Angelus Novus”
Walter Benjamin

03 „Rinocerii” 04 „Jurnalul fericirii”

Eugen Ionescu N. Steinhardt

05 Concluzie
 Introducere
Studiul de caz "Umanitatea la răspântie" explorează trei cărți literare
notabile - "Angelus Novus" de Walter Benjamin, "Rinocerii" de
Eugen Ionescu și "Jurnalul fericirii" de N. Steinhardt - care aduc
în discuție provocări profunde și dileme existențiale ale
umanității într-o perioadă crucială. Aceste opere literare oferă o
perspectivă profundă asupra condiției umane într-o lume în
schimbare rapidă, în care vechile valori și norme sunt puse în
discuție, iar individul se confruntă cu alegeri dificile.
„Angelus Novus”
Walter Benjamin

02
 Walter Benjamin
Walter Bendix Schoenflies Benjamin a fost un filozof german, critic literar și
traducător al operelor lui Balzac, Baudelaire și Marcel Proust. Benjamin a fost cunoscut
prin intermediul eseurilor sale filozofice și datorită activității sale de critic literar.
Ca sociolog al culturii și critic cultural a combinat ideile misticismului iudaic cu
materialismul dialectic într-o operă care era o nouă variantă a filozofiei marxiste și a
contribuit la formularea unei noi teorii estetice. A fost traducătorul în limba germană a
textelor lui Marcel Proust și Charles Baudelaire, iar eseul său „Sarcina traducătorului”
este considerat unul din cele mai valoroase articole scrise vreodată despre traducere.
Passagenwerk sau „Proiectul Arcadelor”, proiect la care Benjamin a lucrat
întreaga sa viață, urma să fie o colecție enormă de scrieri despre viața urbană a
Parisului în secolul al XIX-lea, cu un accent special pus asupra pasajelor pietonale,
acoperite de „arcade”, ce creau o viață a străzii distinctă și a determinat apariția
culturii și a fenomenului flânerie. Proiectul, despre care mulți învățați cred că ar fi
putut deveni cel mai important text de critică culturală a secolului al XX-lea, nu a fost
totuși finalizat. A fost, însă, publicat postum, în forma sa neterminată, în mai multe
limbi.
 „Angelus Novus”
Angelus Novus este un monoprint din 1920 al artistului elvețiano-german Paul Klee,
folosind metoda de transfer de ulei pe care el însuși a inventat-o. Acum se află în colecția
Muzeului Israel din Ierusalim.
Opera lui Klee înfățișează un înger pe cale să se îndepărteze de un lucru pe care încă îl
privește cu atenție. Ochii lui sunt larg deschiși, gura lui este deschisă, aripile lui sunt întinse.
Chipul lui este întors spre trecut. Acolo unde percepem un lanț de evenimente, el vede o
singură catastrofă în plină desfășurare. Ar dori să rămână, să trezească morții și să refacă tot
ceea ce a fost zdrobit, însă o furtună izbucnește din Paradis și îi lovește aripile cu atâta
violență încât îngerul nu le mai poate închide. Furtuna îl propulsează spre viitor, în timp ce
grămada de rămășițe din fața lui se înalță spre cer. Această furtună este ceea ce numim
progres.
Prietenul artistului, Walter Benjamin, un cunoscut critic și filozof german, a cumpărat
desenul în 1921. În septembrie 1940 Benjamin s-a sinucis în timpul unei încercări de a fugi de
regimul nazist, iar după al doilea război mondial, prietenul lui Benjamin, Gershom Scholem, un
distins savant al misticismului evreiesc, a moștenit desenul. Benjamin a simțit o deosebită
legătură față de “Angelus Novus” și a încorporat-o în teoria sa despre "îngerul istoriei", o
viziune melancolică asupra procesului istoric ca un ciclu neîncetat al disperării.
 „Rinocerii”
Eugen Ionescu

03
 Eugen Ionescu
Eugen Ionescu, cunoscut și sub numele de Eugène Ionesco în
afara României conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de
limbă franceză originar din România, renumit pentru contribuția sa în
teatrul absurdului și ca membru al Academiei Franceze. Opera sa a
fost subiectul a numeroase cărți, studii, teze de doctorat, colocvii
internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general,
două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima perioadă
cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu un
limbaj aberant și un caracter comic predominant, precum "Cântăreața
cheală", "Lecția", "Scaunele" și altele. A doua perioadă încadrează
piese precum "Ucigaș fără simbrie", "Rinocerii", "Regele moare" etc.
Unul dintre cele mai des întâlnite teme în opera lui Eugen
Ionescu este singurătatea și izolarea, falsitatea și vacuitatea. Obsesia
morții este o forță motrice puternică în opera sa, de la moartea
gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a
individului. Cu toate acestea, în mod paradoxal, geniul autorului
reușește să creeze comicul. El creează un teatru-joc, un joc adevărat,
liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos
și în toate direcțiile. Comedia și tragedia se împletesc necontenit în
opera sa, iar drumul luminos al comediei se transformă într-un drum
spre întuneric, spre moarte.
 „Rinocerii”
„Rinocerii” este o piesă de teatru scrisă de Eugen Ionescu în 1959. Este considerată una dintre lucrările
cele mai remarcabile ale teatrului absurd.
Pe durata celor trei acte, locuitorii unui mic oraș francez sunt transformați în rinoceri. Figura principală a
piesei, Berenger, un om obișnuit și simplu, de multe ori subevaluat și criticat pentru dependența sa de alcool, se
dovedește a fi singurul om care nu face parte din această metamorfoză.
Actul I:
Piesa începe în piața unui mic oraș de provincie francez. Doi prieteni - Jean, elocvent, inteligent, dar foarte
arogant și Bérenger, un om simplu, timid și bun la suflet, dar care are patima alcoolului - se întâlnesc la o cafenea
să discute despre o chestiune foarte importantă. În loc să vorbească despre aceasta, Jean devine furios pentru că
prietenul sau întârziase și venise în stare de ebrietate. Începe să-l mustre până când un rinocer traversează furios
piața, făcându-i pe toți să tresară înspăimântați. Oamenii prezenți încep să discute despre ceea ce tocmai se
întâmplase când un alt rinocer apare și strivește pisica unei femei. Acest fapt generează teroare și oamenii se
adună în grupuri și încep să spună că prezența acestor rinoceri nu ar trebui tolerată. Începutul unei mișcări de
masă se poate vedea pe scenă.
Actul II:
Botard crede că apariția unui rinocer în Franța este total imposibilă în ciuda tuturor mărturiilor celor care
au văzut acest lucru întâmplându-se.
 Deodată, doamna Boeuf (soția unui coleg de muncă) apare și spune că soțul ei s-a transformat într-un
rinocer și că străzile sunt pline de oameni care se trasformă în rinoceri. Botard protestează împotriva existenței
unui fenomen așa-numit „rinocerită” despre care doamna Boeuf susține că a apărut. El spune că localnicii sunt
prea inteligenți să se lase păcăliți de discursurile goale ale unei mișcări de masă. Totuși, domnul Boeuf
(transformat în rinocer) sosește și distruge scările care duc spre birou, blocându-i pe toți angajații și pe șeful lor,
Domnul Papillion, înăuntru. Doamna Boeuf se alătură soțului ei aruncându-se în casa scării în timp ce angajații
scapă pe fereastră.
Actul III:
Toți din oraș s-au molipsit de rinocerită, mai puțin Bérenger, Dudard și Daisy. Bérenger își mărturisește
dragostea pentru Daisy și ea pare să-i împărtășească sentimentele. Ei încearcă, deși pentru puțin timp, să aibă o
viață normală printre rinoceri. După ce Bérenger sugerează ca ei să încerce să repopuleze rasa umană, Daisy
începe să se îndepărteze de el, spunând că Bérenger nu înțelege dragostea. Ea începe să creadă că rinocerii au
dreptate - ei care sunt cu adevărat pasionali. Bérenger o pălmuiește pe Daisy fără să gândească, regretând
imediat gestul său. El rezumă situația astfel: „ în doar câteva minute am trecut prin douăzeci și cinci de ani de
căsătorie!”. Cei doi vor să se împace, dar nu reușesc. În timp ce Bérenger se examinează în oglindă căutând vreun
semn de trasformare, Daisy pleacă repede să se alăture rinocerilor. În singurătate el începe să se îndoiască de
propria existență - limbajul său, înfățișarea sa și conștiința sa. Singur, realizează că s-a înșelat și vrea să se
schimbe în rinocer. Se agită și nu reușește. Se întoarce la oglindă, față în față cu soarta și se prăbușește
luptându-se să-și accepte condiția. Deodată, se desprinde de oglindă și jură să lupte împotriva rinocerilor.
Bérenger strigă cu vitejie „ Nu capitulez!” către public înainte de a se întoarce la fereastră să strige la
rinocerii care treceau.
„Jurnalul fericirii”
Nicolae Steinhardt

04
 Nicolae Steinhardt
Nicolae Steinhardt a fost un scriitor, jurnalist, avocat și monah ortodox român, cunoscut pentru opera
sa literară distinctivă și pentru influența spirituală profundă pe care a avut-o asupra cititorilor săi. Născut în
1912, Steinhardt a trăit într-o perioadă tumultuoasă a istoriei României, trecând prin diverse transformări
politice și sociale, inclusiv regimul comunist și represiunea ce a însoțit acea perioadă.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este "Jurnalul fericirii", o scriere autobiografică în care
își explorează propriile gânduri și experiențe, reflectând asupra existenței umane, religiei, artei și literaturii,
într-un stil profund meditativ. În jurnalul său, Steinhardt își exprimă luptele spirituale, întrebările filozofice
și căutarea sa sinceră de sens într-o lume plină de provocări și incertitudini.
Opera lui Steinhardt este caracterizată de o profundă introspecție, un limbaj poetic și o perspectivă
asupra vieții care îmbină elemente religioase, filozofice și literare. În scrierile sale, Steinhardt abordează
teme precum credința, suferința, libertatea, iubirea și sensul vieții, adesea într-un mod profund emoțional și
contemplativ.
Nicolae Steinhardt a rămas un autor respectat și influent în literatura română, iar operele sale
continuă să inspire și să provoace cititorii din întreaga lume. Prin sinceritatea și profunzimea operei sale,
Steinhardt a captivat și a impresionat mulți cititori, oferindu-le o perspectivă unică asupra umanității și
răspunsuri la întrebări fundamentale despre existență și sensul vieții.
 „Jurnalul fericirii”
Jurnalul fericirii reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor
1970, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este încredințată prietenului său ce fusese
închis ca și el, poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972. Lucrarea îi va fi restituită în 1975, după
numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă,
de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp
mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi
Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica
Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.
Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr,
Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește
premiul pentru cea mai bună carte a anului.
Jurnalul Fericirii începe cu prezentarea a trei soluții pentru supraviețuirea într-un univers
concentraționar – soluția lui Soljenițîn (acceptarea morții); soluția lui Alexandru Zinoviev (transformarea insului
intr-un nebun sau neadaptat ce nu poate fi subjugat de sistem) și soluția lui Churchill (vitejia nefirească din
fața morții).
Jurnalul lui Steinhardt nu urmărește o ordine cronologică a întâmplărilor, cititorul fiind purtat de pe
străzile Londrei anilor ’30 în întunecimea celulelor din Gherla fără niciun avertisment. Cartea abundă în
referințe filosofice și literare .
 Concluzie
În ansamblu, aceste trei cărți emblematice
abordează teme precum memoria istorică,
conformismul social, lupta cu provocările vieții
moderne și căutarea sensului într-o lume în
schimbare rapidă. Studiul de caz "Umanitatea la
răspântie" oferă o perspectivă complexă și
provocatoare asupra naturii umane și a
dilemelor cu care se confruntă într-o lume în
continuă transformare.
 Mulțumim!
Please keep this slide for attribution
CREDITS: This presentation template was created by Slidesgo, including
icons by Flaticon and infographics & images by Freepik