Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Gellu Naum –ultimul mare suprarealist din România

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Mulţi vorbesc despre

suprarealism, puţini ştiu  bine  ce a însemnat  şi, poate, mai înseamnă în istoria poeziei acestei
lumi. La New York, trăieşte un poet care l-a adorat şi i-a închinat un ciclu de poeme „sfântului
Gellu Naum”. Se  numeşte Valery Oişteanu.  În anii 50, criticii proletcultişti  au declarat
suprarealismul, ca şi avangarda artistică în general, un „curent burghez, străin  culturii socialiste”.
Curios, avangarda a fost promovată în Franţa şi în lume de  oameni cu vederi de stânga,
antiburgheze, iar dadaismul, părintele suprarealismului era un adversar al politicii de război şi
violenţă. Fondatorul dadaismului, Tristan Tzara, originar din România a fost şi membru al PC
Francez, la fel şi alţi avangardişti. Expresionism, futurism, dadaism, constructivism,
suprarealism- o paletă extrem de variată a avangardei. Breton, părintele suprarealiştilor vorbea de
dicteu automat, de eliberarea de raţiune şi de autocontrol, ceea ce nu putea să placă dogmaticilor
marxişti. Voronca, Stephane Roll ( Gh.Dinu), Saşa Pană, în poezie, .Marcel Iancu, Victor
Brauner, Maxy, ş.a. în arte plastice  au dat viaţă suprarealismului în interbelicul românesc.
Fundoianu, Geo Bogza, chiar G. Călinescu s-au dedat la ispitele surrarealiste, fără a persista  
prea mult. Gherasim Luca, care avea să plece la  Paris, după război, Virgil  Teodorescu, comunist
ileglist, un timp preşedinte al Uniunii  Scriitorilor , în anii 70, Gellu Naum au fost ultimii stâlpi ai
suprarealismului din România postbelică. Oniricii au fost şi ei „copii” ai suprarealismului, fiind
repede marginalizaţi de aceiaşi dogmatici.

Poetul s-a născut la Bucureşti, la 1 august 1915 şi a murit la 29 septembrie 2001, a lăsat o operă
memorabilă, a făcut unele concesii regimului comunist, dar nu s-a integrat niciodată în
detaşamentul proletcultiştilor. A scris nu numai poezie, a fost  prozator, dramaturg, un om de
mare spirit, interviurile sale sunt  demne de a fi lecturate oricând. Tatăl său, Andrei Naum a  scris
versuri, a murit la Mărăşeşti, în primul război mondial. Gellu Naum avea studii filozofice , a
urmat cursurile la Universitatea din Bucureşti în anii 1933-1937, în 1938 se află la Paris,
îndemnat de prietenul său, Victor Brauner să ia contact cu lumea artistică occidentală., l-a
cunoscut pe Andre Breton care era un mare teoretician, dar ca poet mai puţin strălucit.. În 1940,
Gellu Naum publică volumul „Vasco da Gama”, din care cităm – „ Prin această fereastră se vede
bine ca printr-o copită  de sticlă/ care se sparge la prima atingere a asfaltului/ copita care devine
flacără arde oraşele şi oamenii”.  Este un mesaj artistic, dar şi  antirăzboinic. Abia în 1985, Gellu
Naum publică romanul „Zenobia”, care a fost tradus în mai multe limbi.  Poemele sale au fost 
traduse în perioada 1950-2000  în circa zece limbi europene.  A primit numeroase premii înclusiv
în SUA, chiar şi în Africa, la un festival, la Kinshasa. Istoriile literare l-au pus la locul de cinste,
pe care îl merită.  Eugen Barbu  îl încadrează la „copiii teribili”, dar nu l-a înţeles cum ar fi
trebuit. Iordan Chimet, în antologia sa  „Cică nişte cronicari”(Ed. Universal  Dalsi-1999)  care
începe cu Urmuz, se încheie cu Gellu Naum.  Avem la îndemână câteva volume ale sale. „Cartea
şearpelui” apărută într-o formă elegantă   la Editura Parelela 45, sub îngrijirea Simonei Popescu 
este  o antologie de miraculoase aforisme în cheie surrealistă . Ea a fost scrisă în 1947 şi se
deschide cu versurile – „ Nu există decât eternitatea, din care viaţa este o formă, un accident /
Iubesc acest accident”. Cele „Două cărţi cu Apolodor”, prima ilustrată de poet, a doua de alt poet,
Dan Stanciu, au încântat copiii, dar şi pe adulţi. Mai rar  asemenea cărţi înţelepte şi  provocatoare
de asociaţii inteligente. „Poem despre tinereţea noastră”, volum ilustrat de Jules Perahim , deşi, 
tematic, supus unor „comandamente   politice”   este de departe mai original, decât  cunoscutele
tirade ale poeţilor proletcultişti. Gellu Naum a învăţat ceva din lecţia lui Maiakovski, care la
începuturi a fost  futurist, curentul fiind  înăbuşit de  tartorii ideologiei  bolşevice.

.La Editura Eminescu, au apărut în 1995  două antologii reprezentative, „ Sora fântână” şi „Focul
negru”. O mare libertate de expresie, ingenioase metafore, texte citabile în întregime sunt oferite
în aceste antologii , de pildă „ Tu te poţi decapita”,  „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”, „De unde ai
cumpărat această mână?”, „Spiritul –sfoară”,  „Drumeţul incendiar”, sunt titluri care te îndeamnă
la lectură şi la visare. Gellu Naum a fost un „drumeţ incendiar”, aşa cum se dorea şi se
doreşte..oricare suprarealist care  se   respectă. Poetul nu numai că s-a respectat, el şi-a iubit şi
respectat cititorii şi nu a trişat ci cu   nici un vers.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră