Domnițele lui Vasile Lupu. Domnița fără nume

CONSTANTIN GANE

Deşi cronicile noastre nu cunosc decît două fete de-ale lui Vasile Lupu, pe Maria şi pe Ruxanda,
totuşi ele au fost trei. Existenţa acestei de a treia domniţe este confirmată de pictura murală din
biserica Goliei. Paul din Alep, care a trăit la curtea acestui Voievod, spune, vorbind, despre
picturi: «Lîngă ei (Domnul, Doamna şi domniţele Maria şi Ruxanda) este Ştefan Vodă cu o a
treia soră, ambii în haine frumoase şi foarte asemănători.» Deci, nu numai c-a existat, dar Paul
din Alep a şi cunoscut-o. De altfel, rapoartele bailor veneţieni către doge vorbesc de ea în
numeroase rînduri, încît sîntem chiar în măsură a arăta o parte din viata acestei domniţe,
nedreptăţită pînă acum de istorie şi al cărei nume a rămas pîna azi necunoscut.

Iarăsi nu încape îndoială că această domniţă a fost cea mai mare dintre fetele Domnului, fiindcă
pe dînsa a căutat întîi s-o mărite Vasile Voda, iar pe vremea aceea fetele se măritau la rînd, după
vîrstă. Că baiul Trevisanio o numeşte, într-unul din rapoartele sale, «una figliola seconda genita»
nu înseamnă, cum spune Papadopol-Calimach, că era «a doua fată», ci mai curînd «al doilea
copil» al lui Vasile Lupu cu Doamna Tudosca, deoarece copilul cel dintîi fusese un fiu, Ion.

În anul 1641 această domniţă trebuie să fi avut vreo 18-19 ani, cam de-o vîrstă cu mama ei
vitregă, circaziana Ecaterina, sosită de curînd din Caucazul ei. Cum se însurase a doua oară,
Vasile Lupu îşi puse de gînd să-şi mărite fata mai mare. Şi văzînd interesele lui înainte de toate, o
propuse lui Antonio Grillo, dragomanul baiului veneţian la Constantinopol, pentru fiul acestuia,
Ambrosio. Încuscrirea Domnului Moldovei cu dragomanul veneţian prezenta două avantagii: acel
de-a se lega mai de aproape cu un om care avea mare influenţă la Poartă, şi al doilea de-a se alia
cu o familie de vechi patricieni genovezi, ceea ce ar fi dat neamului Albanezului o strălucire, care
nu-i putea fi decît de folos, mai ales la Stambul şi printre vecini.  În adevăr, familia Grillo, care
data din secolul al XlII-lea, numărase un ambasador genovez pe lîngă hanul tătarilor (1308), un
savant călugar benedictin, fondatorul Academiei Umoriştilor din Roma (Angelo Grillo, cca…
1600) şi acum pe Antonio, influentul dragoman veneţian de la Poartă.

Aşadar, în acel an, 1641, Vasile Lupu cerceta printre agenţii lui la Stambul posibilitatea acestei
căsătorii, care, către toamnă, fu hotărîtă. În martie 1642, el trimise la Poartă pe nepotul medicului
său italian Scocardi, pentru a pune toate la cale în vederea căsătoriei şi a hotărî ziua nunţii. În
august acelaşi an, soseau în Stambul boierii lui Vodă pentru a conduce pe Ambrosio Grillo la
Iaşi. Nunta domniţei trebuie deci să fi avut loc în toamna anului 1642.
 

De la început vedem pe ginerele Domnului devenindu-i un fel de consilier intim, care face
legătura între socru-sau, Voievodul, şi tatăl său, dragomanul. Această asiduă legatură avea un
scop: de-a lucra pe Matei Basarab la Poartă pentru a-i scoate domnia, veşnica dorinţă a
neastîmpăratului Domn al Moldovei. Duşmănia aceasta a Domnilor români şi sforile ce se
trăgeau acolo erau periculoase pentru actorii principali ai tragicomediei ce se juca. În chiar
primăvara anului 1643, abia 6 luni după nunta domniţei, baiul veneţian scria dogelui că Antonio
Grillo se căia de înrudirea lui cu Domnul Moldovei şi că-i era frică pentru viaţa fiului său. Doi
ani mai tîrziu, în 1645, nora lui Grillo, fata lui Vasile Lupu, sosea ea însăşi la Constantinopol
«pentru afacerile şi complicaţiunile politice ale tatălui său». De mirare este că o femeie atît de
energică şi singura dintre fetele noastre de Domni, pe care o întîlnim amestecîndu-se în politică,
să nu fi fost pomenită de cronicari şi să nu-i cunoaştem nici măcar numele. Afară dacă baiul
veneţian n-o fi confundat, în raportul său, pe nora lui Grillo cu cealaltă domniţă a lui Vasile
Lupu, Ruxanda, care la aceeaşi epoca fu trimisă de tatăl ei zălog la Constantinopol.

Nu numai în politică, dar mai ales în situaţia acestei familii italiene faţă de Poartă, afacerile erau
în adevar «foarte complicate». Căci în 1645 se declarase razboiul între republica Veneţiei şi
Imperiul Otoman pentru posesiunea insulei Creta; iar un an mai tîrziu, în 1646, Veneţia şi papa
proiectaseră un fel de cruciadă a Europei Centrale şi Orientale împotriva semilunei, în fruntea
căreia se plănuia a se pune pe unul din cei trei Voievozi de la noi: al Transilvaniei, al Munteniei
sau al Moldovei. Ambiţios cum era, văzîndu-se în închipuire împărat al Bizanţului, Vasile Lupu
nu se îndoia că lui i se va da conducerea cruciadei. În ianuarie 1646, el scria lui Antonio Grillo
despre aceste planuri politice, iar în iunie aceluaşi an îl vestea că «la toamnă se vor vedea lucruri
mari».

În atare condiţiuni, Antonio Grillo devenise de două ori suspectat de Poarta, întîi ca dragoman al
republicii Veneţiei şi al doilea ca cuscru al Domnului Moldovei.

O nechibzuită afacere cu un secretar turc al lui Vasile Lupu îngroaşă lucrurile pînă la producerea
unei catastrofe. Luînd cunoştinţă de planurile politice ale Voievodului pe care-1 servea, acest
secretar, revoltat, începu să strige sus şi tare că va denunţa Porţii tainicele legături ale lui Vodă cu
duşmanii sultanului, precum şi pe complicii acestuia, ginerele şi cuscrul Domnului. Inimos, dar
nedibaci, turcul acesta se repezi într-o zi, în chiar Curtea Domneasca din Iaşi, cu pumnalul ridicat
asupra lui Ambrosio Grillo. Vasile Lupu îl alungă îndată din ţară şi, ciudată întîmplare, pe drum
între Iaşi şi Stambul, turcul muri. Nevasta acestuia, ce-i trecu prin cap, că Vasile Voda i-a omorît
barbatul. Şi se apucă să facă o plîngere către vizir, aratînd pricina acestui asasinat, legaturile
Domnului Moldovei cu străinii şi amestecul familiei Grillo în această chestiune de înaltă trădare.
 

Un lucru nu i se poate imputa lui Vasile Lupu, c-ar fi fost prost, sau că nu se pricepea în a trage
sforile politice. Mai cu vorbe, mai cu aur, el astupă gura văduvei turcului, iar pe potentaţii Portii
îi făcu să creadă că dacă Moldova se înarmase, apoi e că trebuia apărat sultanul împotriva regelui
Poloniei. Şi iarăşi nu se poate imputa turcilor că erau oameni deştepti, sau că nu erau lacomi la
bani. L-au crezut pe Voievodul Moldovei şi au rămas supăraţi pe dragomanul Veneţiei.

Însă Vasile Lupu, pentru a ieşi din orice prepus faţă de Poartă, hotărî să se desfacă de această
încuscrire, care devenea nu numai supărătoare, dar şi primejdioasă.

În chiar vara anului 1646 se vorbea că Domnul Moldovei vrea să-şi izgonească ginerele, iar în
mai 1648 îl şi băgă la închisoare. Un an mai tîrziu, în aprilie 1649, lucrurile se rezolvară de la
sine. Războiul turco-veneţian, fiind mai aprins ca oricînd, baiul fu înfundat în închisoarea de la
Hîrsari cu toţi oamenii lui, iar dragomanul Antonio Grillo sugrumat.

În urma acestei catastrofe familiale, fata lui Vasile Lupu plecă cu bărbatul ei la Constantinopol
pentru a asista la înmormîntarca socrului, însă ajunsă acolo, de grija poate de ce i s-ar întîmpla,
Vasile Lupu puse, prin prietenii lui, toate stăruinţele pentru a o hotarî să se despartă de soţul ei.
Apoi, cu mari greutăţi, căci turcii voiau să reţină fata la Stambul ca o chezăşie a credinţei
Voievodului, el reuşi totuşi să şi-o aduca din nou la Iaşi, măritînd-o a doua oară cu un nobil
polonez, Koniespolcki.

De atunci pierdem şi urmele acestei domniţe. Ştim numai de acest al doilea soţ al ei că era unul
din marii boieri ai Poloniei, ofiţer tînăr, inimos şi nepriceput, pe care Bogdan Hmielniţki îl numea
«puştiul» şi care, de cîte ori mergea la război, se purta ca un viteaz, dar pierdea bătălia.

Din vol. Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, pg.219-221