NATURA IN POEZIILE EMINESCIENE

Nu-i de mirare că pentru un mare romantic, precum a fost și rămâne Eminescu, natura
constituie spațiul și locul ideal pentru desfășurarea acestui sentiment măreț precum e
iubirea/dragostea. Aceasta, de obicei, e cadrul perfect al întâlnirilor cu mult visata lui iubire.
În plus, autorul de cele mai multe ori își exprimă sentimentele prin intermediul unor procedee
artistice, atribuite naturii, pe care o personifică.

Luna, lacul, codrul, steaua, etc. sunt preferatele poetului (,,Vino-n codru la izvorul / Care
tremură pe prund'' - Dorinta; ,,Răsare luna,-mi bate drept în faţă / Un rai din basme văd
printre pleoape'' - Fiind baiet paduri cutreieram), acestea fiind un refugiu al poetului, în care
el găsește alinare, dar și în care parcă s-ar transpune toată ființa sa.

De asemenea, din creațiile: "Lacul”, "Sara pe deal”, "Floare albastra", "De cate ori,
iubito...","Pe langa plopii fara soţ...", "Daca iubesti fara sa speri", "Calin, file de poveste",
"Povestea teiului", în care poezia înalță iubirii un templu stralucitor si fascinant, unde
bucuria, dar și suferinta (căci avem și dragoste neîmpărtășită), voluptatea si durerea, visul si
dorul de dragoste, iradiază întregul univers al imaginarului eminescian.

Intre natura si dragoste exista o legatura strinsa de interdependenţă. Natura crează o

atmosferă feerică pentru întîlnirile celor doi îndrăgostiţi. În aceste opere, peisajul plin de
farmec al naturii, tutelează îndrăgostiţii care se simt, ca într-o lume a lor, fiind pe deplin
fericiţi. În idila „Sara pe deal” spaţiul întîlnirii îndrăgostiţilor e redat prin elemente deosebite
de pastel, creîndu-se un cadru natural rustic (“turmele-l urc”, “salcîm”, “oameni cu coasa-n
spinare vin de la cîmp”, “toaca răsună”), pe fondalul unui cadru cosmic (“stelele nasc”, “bolta
senină”, “luna sfîntă şi clară”). Dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imaginează
tînărul care aspiră spre o dragoste ideală este redată prin sintagmele: “Sub un salcîm, dragă,
m-aştepţi tu pe mine”, “pasu-mi spre tine grăbeşte”, “ne-am rezema capetele -unul de altul”.
Mânat de sentimente puternice, el își traieste iubirea din vis și descoperă armonia sufletelor și
frumusetea universului.

În creațiile lui Eminescu, dragostea este mai mult idealizată, mistică, decât una reală -
tocmai de aceea aceste mistere sunt redate prin concursul direct al naturii.

Astfel, putem conclude că natura e o constantă - cu multiple valențe și rezonanțe în opera

”Luceafărului literaturii” românești dar și universale, o conjuncție ideală cu o altă tematică,
apropiată veșniciei - dragostea.

_______________________________________________________________________

La Eminescu putem vorbi de o natura terestra, reprezentata prin motive cum ar fi teiul,
copacul iubirii si al amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a infinitului ce
proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul singuratatii, un pretext al
lamentatiei poetului ( „Pe langa plopii fara sot”). Marul si ciresul sunt cele doua simboluri ce
exprima candoarea si inocenta copilariei. Cel mai des intalnit motiv este insa cel al codrului.
Padurea apare in viziunea poetica drept loc de refugiu, un confident, complice. Este un spatiu
atemporal plin de mister, de vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii
pierdute, a sentimentelor de melancolie. Padurea se constituie in ipostaza feminitatii, a iubitei
ce isi cheama iubitul („O, ramai, ramai la mine / Te iubesc atat de mult”), are miscari tandre,
in timp ce poetul reprezinta elementul masculin.
 Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocurile luminii
sau ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele si luna, aduc idei diferite : spirit, esenta, lumina,
identificate in simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate imaginii lunii.

Elementele primordiale ale vietii capata de asemenea ipostaze inedite . Focul inseamna
pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp semnifica si durere si dezamagire. Apa
semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii, precum si trecere timpului, continuitate dar
si moarte.

Aerul reprezinta libertate, transcendenta si zbor, iar pamantul constituie simbolul

stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii umane.
___________________________________________________________________________
_

Natura apare în majoritatea operei lui Eminescu. Motivele vegetale cât şi cele faunistice
se bucură de o atenţie specială din partea autorului.

Analizând preponderenţa şi diversitatea speciilor vegetale în poezie şi rolul pe care îl

atribuie, se poate da o nota nouă liricii eminesciene. La sfârşitul inventarierii se poate
remarca bogăţia motivelor vegetale, care vin sa întregească ideea că omul trăieşte prin natură
şi natura prin om.

Pădurea lui Eminescu este vie, dumbrava, codrul si lunca la fel. Viaţa silvatică pulsează
prin arbori:,,Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă…”

Motivul codrului apare des în poezia lui Eminescu. Spre deosebire de pădure, care este
un teren acoperit cu copaci mai tineri, în care sunt animale sălbatice neferoce şi e accesibilă
omului, codrul este acea pădure cu copaci seculari, mai puţin accesibilă oamenilor.

Aşa cum observă şi criticul George Călinescu, poetul are printre copaci, câteva esenţe la
care ţine în mod deosebit: teiul, bradul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia, nucul.

Teiul este preferatul poetului, cu un număr de 34 de apariţii, fiind copacul care se află în
centrul naturii emineciene. Principala calitate a teiului provine din acţiunea magică a florilor,
efectul de vrajă pe care-l exercită.

”E-un miros de tei în copaci…”

”Deasupra-mi teiul sfânt,

Să-şi scuture creanga…”

„Sub şirul lung de mândri tei,

Şedeau doi tineri singuri”

Bradul este prezent în legende, basme, colinde, proverbe, participă la numeroase

activităţi spirituale: naştere, nuntă, înmormântare. Românul îl are aproape în momente
importante din viaţă.
 ”Alunecă luna,

Prin vârfuri lungi de brad

………………………………….

Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni

O să-mi zâmbească iar.”

Nucul exprimă o stare sufletească de tristeşe şi de singurătate.

”Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii,

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”

Aşadar pădurea lui Eminescu este vie, pulsează la trăirile poetului, respiră, trăieşte alături
de poet, participând la momentele de fericire, fiindu-i alături în momentele de cumpănă.

Stejarul – arbore din grupa foioaselor, este unul din principalele prezenţe ale pădurii
româneşti. Diverse legende vorbesc despre pustnicii care locuiau în scorbură de stejar. Tot în
asemenea locuri îşi făceau sălaş diferite spirite ale pădurii: muma pădurii, vrăjitoarea, fetele
pădurii.

„El văzu Muma Pădurii,

Rătăcind printre stejari.”

Este în acelaşi timp şi simbolul vitejiei, trăiniciei, vigorii.

„Vin de întunecă pământul la Rovine în câmpii

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”

Salcia este o specie de arbori care creşte pe malul apelor. Eminescu îi atribuie epitete de
sfântă, argint, argintoasă, sfinţenia, derivând din feeria de rai a decorului natural pe care-l
creează.

„Pe când salcii argintoase tremur sfinte peste râu”

 Salcâmul are aceeaşi semnificaţie poetică ca şi teiul, de arbore sacru, sub poala căruia
cuplul de îndrăgostiţi se află sub protecţia divinităţii, sub balsamul florilor de salcâm cuplul
va trece în eternitatea naturii.

„Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea-ntreagă”

Natura i-a fost alături în momente fericite, dar şi în cele de tristeţe un prieten de nădejde.
„Codrule,codruţule/Ce mai faci drăguţule…”

În acest context se poate concluziona că natura joacă un rol important în viaţa omului,
fiind parte integrantă din existenţa lui. Omul aparţine naturii. Revenind la natură, omul va
redescoperi izvorul fericirii.