Tematica naturii în creația

eminesciană

Realizat de Maftei Marian cl.XII-a ” B „

Profesor-Eugenia Pintilei
 Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) s-a înscris în
romantismul european prin tema iubirii și a naturii, care este
predominantă în lirica sa. La Eminescu natura are doua ipostaze, una
terestră și una cosmică, interferate în mod armonios, în cadrul căreia
îndrăgostiții oficiază un adevărat ritual al iubirii. Natura terestră apare
cu elemente specifice ale spațiului românesc - codrul, izvoarele,
salcâmul, teiul, lacul, trestiile- văzute în veșnica rotire a anotimpurilor.
Natura terestră este ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică, participând
mereu la frământările poetului și constituind cadrul cel mai potrivit al
dragostei,simbolizat prin cadrul nocturn, în care luna, stelele, luceferii
participă direct la sentimentul iubirii umane.
 Natura este întâlnită în majoritatea operelor lui Eminescu, de când era încă copil și până când și-a scris
testamentul (“Mai am un singur dor”).Șederea mai lungă în codru poate duce la o adormire în codru
sau chiar dorința de moarte.
Eminescu își aduce iubita în mijlocul naturii ,aceasta așteptandu-l pe malul lacului.Fuziunea dintre
natură și dragoste este perfectă în “Sara pe deal”( “Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-1
urc, stele le scapară-n cale, / Apele plâng, clar izvorând din fantane, / Sub un salcâm, dragă, m-
aștepți tu pe mine.”).Suavitatea, candoarea iubirii ,speranțele pe care le deșteaptă sunt stimulate de o
ambianță în care accentele melancolice ,destul de rare ,sunt copleșite de atmosfera în general optimistă,
declanșatoare de vitalitate.Arborele preferat de poet pentru aroma penetranta ,îmbătătoare a florilor, este
teiul, acesta survine ca simbol al necuprinsului sau al frământărilor vietii.Perechile eminesciene se lasă
îngropate de ninsoarea florilor parfumate.Așa cum afirma Călinescu ,”Plopul,copac clasic ,orășenesc ,dă
amintirilor o mișcare lentă.(”din “Luceafarul” de la “Sub șirul lung de mândrii tei…Cu plete
lungi ,balaie).În “Pe lângă plopii fară soț” ,poetul reproșează femeii indiferența ,faptul că nu răspunde
chemarilor sale.Așa cum arată G.Ibraileanu ,tânărul timid tremurând sub fereastra iubitei se transformă
în geniul conștient de superioritatea sa. În “Luceafarul”, acesta adresează amare mustrări femeii pentru
ca nu s-a ridicat la nivelul aspirațiilor sale, preferând banalitatea existenței cotidiene.
 Ceea ce se numeşte de obicei natură, adică aspecte geologice, faună şi floră, se găseşte la
Eminescu într-un chip elementar. Nu varietatea e nota dominantă, ci dimen­s iunea, cantitatea.
Aceasta e determinantă prin puterea de a intimida conştiința şi a o anula. Cutare versuri
conțin numai noțiunea simplă de codru, dar într-o pro­porție colosală. Pădurea noastră
empirică are o durată limitată, fiind supusă deza­g regării, codrul eminescian însă „creşte"
peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este de veci. Imaginea
aceasta egipteană de trăinicie peste milenii determină dimensiunea microscopică a omului şi
deşteaptă acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lăsa în voia dinamicii firii. Codrul
de aramă din Călin Nebunul pare crescut pe un teren vulcanic. Urieşenia priveliştii de altă
planetă, cu mult asupra puterii de adaptare a omului, trezeşte o jale sălbatică:
„Naintează şi o vede lîngă apa arămie.
Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie
Și punându-le în poala grea de florile de piatră,
Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră,
Colții munţilor ce rupți-s, uriaşe stânci de cremeni,
Ce păreții și-i ridică îndărătnici, suri, asemeni,
Vântul care trece-n șuier, noaptea sură și bolnavă,
Împle cu sălbătecie arămoasă-acea dumbravă".
Dacă codrul și lacul constituie acompaniamentul natural al iubirii ,luna plutind deasupra vastelor
întinderi de apa formează cadrul adecvat ideilor filozofice.Transformarea naturii și a vieții ,reflecțiile
asupra morții sunt privite din perspectiva selenară și oceanică.Meditațiile cu privire la apariția și
extinția universului sunt inaugurate de un vast preludiu ,de ampla invocație de la începutul Scrisorii I:
”Lună tu ,stapân-a mării ,pe a lumii boltă luneci ,…Când plutești pe mișcătoarea mărilor
singuratate!”.În “Melancolie’ ,luna străbătând șirurile de nori deasupra “ținutului cu strâmbe cruci”
constituie uvertura înstrăinării poetului de viața și construiește totodată presentimentul morții:”Părea
ca printre nouri s-a fost deschis o poartă…Ca de dureri straine?…Parca-m murit de mult”.
Din cauza tristeții și a singurătații Eminescu vorbește cu codrul căruia îi pune întrebări ca unui
prieten.Prin răspunsurile sale codrul își arată și el tristețea și povestește cum stă și așteapată să mai
audă oameni.(“Ce te legeni codrule?”).
Natura este întotdeauna în consonanță cu starea sufletească (Din acest punct de vedere scriitorul
se înrudește în atitudinea sa față de natură cu G. Cosbuc, M. Sadoveanu).Pentru simbioza între natură
și dragoste este semnificativ următorul catren postum:
“Și dacă de cu ziua se-ntamplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez
Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toata noaptea te uiti în ochii mei.” (Și dacă de cu ziua-Mihai Eminescu)
Poezia naturii are la Eminescu trăsaturile propii, poetul selectând din peisaj anumite aspecte. Izbește
insistența cu care cântă codrul apoi izvoarele cristaline, luminișurile, poienile cu raiul vegetal al
plantelor, lacul cu limpezime de cleștar.
Poezia “Lacul ” este o poezie care prezintă tema naturii.Aceasta este alcătuită din cinci catrene,
organizate gradat ca stare sufletească, de la speranța împlinirii iubirii până la tristețea sfâșietoare din
final. Compozițional, poezia poate fi structurată pe două planuri, unul real, exterior, care cuprinde
tabloul descriptiv al naturii și altul ideal, interior, al visului de împlinire a iubirii absolute.
Strofa întâi:“Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresarind în cercuri albe/El
cutremura o barca.” descrie cadrul naturii, decorul în care eul liric va exprima dorința arzatoare de a
simți în profunzime sentimentul de iubire absolută. Imaginea vizuală, construită prin epitete
cromatice, a lacului "albastru", încărcat de "nuferi galbeni", este la început statică, apoi creste în
dinamism, în mișcare, umanizându-se, deoarece tresare emotional "în cercuri albe". Tabloul naturii
anticipează, astfel, emoția poetului în așteptarea nerăbdătoare a iubitei.
Simfonia naturii aduce, în sufletul poetului, când împăcare și farmec, când neliniște, melancolie,
visare. Natura îl chemă pe poet de oriunde ca un prieten statornic oferindu-i ocrotire.În acelasi timp,
codrul înseamnca pentru poet insăși veșnicia, în care este sortită să se rispiească marunta dramă
omenească.