

Început

Biografie

Toggle Biografie subsection

Concepții politice

Toggle Concepții politice subsection

Moștenire

Toggle Moștenire subsection

În cultura populară

Note

Bibliografie

Lectură suplimentară


 Legături externe

Nicolae Iorga
32 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-
ministru, profesor universitar român

Nicolae Iorga

Date personale

Născut 5 iunie 1871
Botoșani, Principatele Unite

Decedat 27 noiembrie 1940 (69 de ani)

Strejnicu, Prahova, România

Înmormântat Cimitirul Bellu 

Cauza
omor 
decesului

Frați și surori George Iorga

Căsătorit cu Maria Tasu (1890-1900, divorțat)

Ecaterina (Catinca) Bogdan

Copii Petru, Elena, Maria, Florica (1898 –

1954), Mircea (1902–1966), Adriana (n.
1904), Liliana, Alina, Magdalina (1905),
Ștefan (1906–1975), Valentin–Nicolae
 (1912–1977)

Cetățenie  Principatele Unite

 Regatul României 

Religie Biserica Ortodoxă Română 

Ocupație politician
lingvist
geopolitolog[*]
poet
scriitor
istoric al Europei de Est[*]
istoric
filozof
istoric literar[*]
dramaturg
critic literar[*]
jurnalist
orientalist[*]
biograf[*]
scriitor de literatură pentru copii[*]
filolog clasicist[*]
traducător
profesor[*] 

Președintele Adunării Deputaților

În funcție
9 decembrie 1919 – 26 martie 1920

Monarh Carol al II-lea al României

Precedat de Gheorghe Mironescu

Succedat de Alexandru Vaida-Voievod

Prim-ministrul României

În funcție
19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932

Precedat de Gheorghe Mironescu

Succedat de Alexandru Vaida-Voievod

Președintele Consiliului de Miniștri

În funcție
18 aprilie 1931 – 31 mai 1932

Președintele Senatului României

În funcție
9 iunie 1939 – 13 iunie 1939
 Premii Legiunea de onoare

Partid politic PN-D

FRN
PN

Ideologie conservatorism naționalist

Conservatorism social
Agrarianism
naționalism etnic
Naționalism românesc 

Alma mater Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

din Iași
Universitatea Leipzig
Universitatea Humboldt din Berlin
École pratique des hautes études[*]

Activitate

Domeniu istorie  

Organizații Academia Sârbă de Științe și Arte

Academia Română
Societatea Științifică Liov[*]
Academia Regală Suedeză de Litere,
Istorie și Antichități[*]  

 Membru titular al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text 

Pentru fostul senator PRM, vedeți Nicolae-Marian Iorga.

Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27
noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic
literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlame
ntar, cel de-al 34-lea prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este
cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof
al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura
românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din
Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna
cum laude, apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând
doctoratul (1893) la numai 23 de ani.
A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru
al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și,
pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o
activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și
4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat
la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ
academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de
Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un
centru academic și cultural.
În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-
dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente
ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a
liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în
timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar
conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului,
revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum
Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea
Culturală a tuturor Românilor.
A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial,
datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic
important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a
apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost
adversar al Partidului Național Liberal și al Partidului Național Român.
S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a
hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după
dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de
sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese
implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu,
contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A
rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-
Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comando legionar. După aflarea veștii
asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat
drapelul în bernă.

Biografie[modificare | modificare sursă]
Copil minune[modificare | modificare sursă]

Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul
pentru cei născuți în anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii
17 ianuarie 1871. Confuzie apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul
era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după stilul vechi. [2] Tatăl său, Nicu Iorga
(avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. [1] Strămoșii lui Nicolae
Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu
s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. [3][4] Probabil din
cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul
a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-
biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și
se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct
din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a
macedonilor aromani.[5] Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân
incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici,[6] a
fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori
români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române
Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de
fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol,
tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei
Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit
într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.”[7] Într-o altă declarație a recunoscut că
Arghiropolii ar fi fost greci bizantini.[8] Iorga a primit statutul de boier din partea
tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică. [9] Alte declarații ale sale în care
afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este
pusă sub semnul întrebării de alți istorici.[10]
În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze
necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George
orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care
o avea despre copilăria sa.[11] În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu,
unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le
predea colegilor istoria României.[12] Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-
a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. [13] Iorga a afirmat că această
perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am
învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și
colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.” [14] Și-a format
preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu[14], opere care
tratau regimul lui Napoleon Bonaparte[15] și diferite publicații franceze precum
romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului”
de Ponson du Terrail.[16]
A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a
obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor
pentru a crește veniturile familiei.[17] La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei
vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în
ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în
Europa.[18] Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar
în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor.
Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind
admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă.[19] Tânărul
vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la
studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”, [20]însă o contribuție
importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori
specializați precum Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba
franceză), Octav Teodorescu (limba germană) sau Xenofont Gheorghiu (limba
latină).[21]
La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în
activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-
declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut
prelegeri despre Capitalul.[20] Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al
Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară,
pierzând bursa.[22] Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de
dat meditații.[22] A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a
fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24). [23]
Universitatea din Iași și episodul Junimist[modificare | modificare sursă]

Text olograf al lui N. Iorga

În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași,
acordându-i-se mai târziu o bursă.[24] La terminarea primului an, a primit o dispensă
de la Ministerul Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele
pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut.[25] La sfârșitul anului a dat examenul de
licență pe care l-a luat cu magna cum laude, prezentând o disertație pe
tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în rândurile academicienilor și
a opiniei publice[26] în mod special datorită tratării inedite și veridice a unei teme mai
puțin cercetate în acea perioadă sub coordonarea lui A. D. Xenopol.[27][28] Ziarele din
acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune
de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni
(Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului
Educației și i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu
rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate. [29]
A fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat
curentului conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul
cultural Iacob Negruzzi au publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în
revista Convorbiri Literare.[30] A participat la înmormântarea scriitorului Ion
Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt mare scriitor,
dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de
jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion.[31] A început să publice din ce în ce mai mult
ca jurnalist de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele
socialiste Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu
Hasdeu.[32] În această perioadă a debutat ca poet socialist (în Contemporanul) și
critic (în Lupta și Literatură și Știință).[33]
În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900. [34] Avusese anterior o
relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească
cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate. [35] Xenopol, care a fost
pețitorul lui Iorga,[36] a încercat să-i obțină un post de profesor la Universitatea din
Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din cauza vârstei fragede și a orientării
sale politice.[37] Iorga a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și
Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din același oraș,
după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu[26], deși a avut
posibilitatea de a deveni profesor de latină atât la Botoșani, cât și la Focșani.
[38]
 Timpul pe care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de
cunoștințe și prieteni, întâlnindu-se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță,
istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-
Gherea.[26]
Studiile în străinătate[modificare | modificare sursă]

Pagina de titlu a Thomas III, marquis de Saluces, 1893

A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi

în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études.[26] A contribuit
la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger.
[26]
 Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult
timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la
acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.[39] În timp ce se
pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie,
învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.[40] În 1892, a fost
în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză
despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană.
[40]
 Între timp, a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.
[40]

Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,[41] Iorga și-a prezentat disertația și, în

1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat
al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a
fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca
alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a
fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun
vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării. [40] I
s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa,
revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl
Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august.[42] Pe 25 iulie,
Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă
la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles
Bémont și alții.[40] Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele
din Berlin, Leipzig și Dresden.[43] Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri:
debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura
română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas
III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.[44]
Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari
Antonescu),[45] dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și
petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești
din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia
(Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.).[43] Se concentra pe figurile istorice
din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul
său Ștefăniță, și Mihai Viteazul[43] S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai
multe țări europene: editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima
dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-
Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique.[46] Articolele lui Iorga au mai
fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra.[43]
Întoarcerea în România[modificare | modificare sursă]

Pagina de titlu a Philippe de Mézières, în ediția din 1896

Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de
mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.[47] A fost de acord să
participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.
[48]
 A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din
București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici
și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin
Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar
obținerea unui post de profesor suplinitor. [49] Repusă în context, această reușită este
remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.[50]
Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre
metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.[51] A plecat din nou
în străinătate în 1895, vizitând Țările de Jos și, din nou, Italia, în căutarea unor
documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria
românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul
cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia.
[52]
 În următorul an, este numit curator și editor al colecției de documente istorice
a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol,
dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile
sale.[51] A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului
despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405).[51] După o reexaminare care a
avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular de istorie
universală la Universitatea din București (cu media 9,19). [51]
1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul
politic A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale,
făcând astfel primii pași în politica antisemită. [53][54] În 1897, după ce a fost ales
membru corespondent al Academiei Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai
multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la Dubrovnik.[51] A îngrijit
publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice
despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844).
[51]
 După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte
și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare
subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele
din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului
autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator
politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare
pentru mult timp.[55] A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci
străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba
franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des
croisades (două volume).[56] Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de
membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar
propunerea sa nu a fost susținută.[57]
Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de
limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre
activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele
articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști
ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu
Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V.
A. Urechia și Dimitrie Sturdza.[58] Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut
furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru
excluderea din Academie pentru comportament nedemn. [59] Tocilescu s-a simțit
insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii
săi au intervenit ca să-l tempereze.[60] Un alt om de știință care s-a confruntat cu
acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu
că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate. [61] În aceste polemici,
printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din
afara României, lingvistul german Gustav Weigand.[62]
Opinions sincères și chemarea Transilvaniei[modificare | modificare
sursă]
Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România
Jună, colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Țările de Jos și Galiția și
Lodomeriei.[56] În 1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie
intellectuelle des roumains en 1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în
1899") și Opinions pérnicieuses d'un mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui
rău patriot”).[63][64] Activitățile de cercetare s-au concretizat într-o a doua călătorie în
Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din Bistrița și a scris al
unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă timpurie a
României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui
Mihai Viteazul.[65] Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială
asupra rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul
național al Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței).
[65]
 În această perioadă a avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol. [66]

Nicolae Iorga și Catinca

În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca),
sora prietenului și colegului Ioan Bogdan.[67] Celălalt frate al ei era istoricul
cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de
Iorga să devină cunoscut.[68] Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a
primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să
apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi. [69] Iorga, care
l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol, [70] a mai
terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei,
care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest. [65] Pentru a
primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure
sprijinul familiei Callimachi.[65]
Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește
legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care
susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română
drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea
persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.[65] Interesat de recuperarea
contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor
al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând,
copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa.[65] În
timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții
români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea
ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele
deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan
Lupaș.[65] În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării
Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din
Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.[71]
Prin publicarea cărții Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga și-a propus să
reconstituie pe baza valorificării unui bogat material arhivistic cercetat în arhivele și
bibliotecile transilvănene și budapestane viața clerului și a țărănimii românești
din Evul Mediu și până în contemporaneitatea sa[72] și, mai ales, rolul pe care l-a
jucat promovarea cărților religioase vechi de către preoții din satele ardelene în
formarea intelectuală, morală a țărănimii [73]. Totodată, a reprezentat apelul istoricului
asupra conștientizării necesității solidarității naționale în vederea propășirii Marii Uniri
Naționale de la Alba Iulia.[74]
Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori
deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta.[71] După mai
multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit
principalul mijloc de exprimare din afara României. [75] S-a întors la București în 1903,
unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri
de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor.[71] A mai fost
implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara
Românească[71] și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai
Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale. [76]
Sămănătorul și scandalul din 1906[modificare | modificare sursă]

Coperta Sămănătorului, martie 1905. Iorga este menționat ca editorialist politic

În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din

acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și
afiliindu-se curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista.
[77]
 Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea
treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături
cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător
al tradiționalismului.[78] Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de
conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată
de Mihail Dragomirescu.[79]

Caricatură de Ion Theodorescu-Sion, înfățișând Foișorul de Foc drept singura clădire destul de mare

pentru a acomoda înălțimea istoricului. Ziarul Furnica, 1910.

În tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea

dezbateri lungi cu istorici „vechi” și junimiști,[80] Iorga încă se ocupa de cercetarea
istorică. În 1904, a publicat lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe
din România și, până la cererea specială venită din partea ministrului de educație
național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte lui Ștefan cel Mare, publicată până la a
400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare.[81] Iorga a mărturisit
că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în
toate colțurile țării în 1000 de exemplare”. [82] Ajută la descoperirea
romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a
fost pentru o perioadă figura principală a literaturii sămănătoriste.[83]
În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol,[84] a
scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des
Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în
contextul formării naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate
și mănăstiri din România ("Villages and Monasteries of Romania") și eseul Gânduri
și sfaturi ale unui om ca oricare altul.[82] I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe
vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist,
și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia.[85][86] Aceasta
se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre
regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”. [86]
Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat.[87] A
rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator,
încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimii.[88] Mutarea sa a fost
contracarată de un grup de naționaliști de extremă-stânga din facțiunea poporanistă,
care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au intrat în
conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală
ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în
articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă. [88]
Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val
de francofobie în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național,
obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și
perturbând liniștea publică.[87][89] Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul
jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de puternică încât Iorga ar fi putut
da cu succes o lovitură de stat.[90] Aceste evenimente au avut mai multe consecințe
politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-
ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă.[87] Percepția că Iorga
era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special
în săptămânalul Viața Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat
afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat în special
refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Iorga însuși având
rădăcini grecești).[7]
Neamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de
Munte[modificare | modificare sursă]

Coperta publicației Neamul Românesc, noiembrie 1907

Istoria Bisericii Românești, ediția originală

Iorga s-a despărțit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei
publicații Neamul Românesc. Schisma a venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte
cercuri literare,[82] și au dus la o scurtă colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de
la revista Făt Frumos, Emil Gârleanu.[91] Noua revistă, ilustrată cu portrete ale
țăranului român în ipostaze idealiste,[92] care era populară printre învățații de la țară
(pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii antisemite și aducând oprobriul
autorităților și a presei urbane.[85]
Tot în 1906, Iorga a mers în Imperiul Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a publicat
o altă colecție de volume—Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal
și Țara Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc.[82] În 1907, a
început să publice un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor,
[82]
 publicată de Editura Minerva (al doilea volum în 1908, al treilea în 1909). [93] A mai
publicat un studiu în engleză despre Imperiul Bizantin.[82] Acasă, el și
discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu istoricul Orest Tafrali,
oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și din cauza unui conflict regional în
Academie: București și Transilvania contra Iașului lui Tafrali. [94]
Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei
Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă
violență de cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română
era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a
fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român. [95] Această revoltă
sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu să-i ierte, publicat
în Neamul Românesc.[82] Textul, împreună cu programul de conferințe despre
agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al
Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator. [82] Istoricii și-au amintit
de Stere, care a fost numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor
partidului, a inaugurat o colaborare informală cu Iorga și poporaniștii. [88] Clasa politică
în ansamblu a fost destul de reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru
Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din cauza căreia aveau
de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa Transilvania și Bucovina. [96] Totuși,
popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca deputat la alegerile din același
an.[82][88]
Iorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul
bucureștean Gara de Nord (Buzești).[47] După ce și-a manifestat dorința de a deveni
profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit, [97] a decis, în 1908, să se mute din
centrele urbane la o vilă din orașul Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă
a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator atribuită de Sturdza, a primit sprijin
de la Ministrul Educației Spiru Haret.[98] Odată stabilit, a fondat o școală de vară,
propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului Românesc,[99] dar și un
azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu.[100] În același an a publicat încă 25
de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des
Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului Otoman”), Istoria bisericii românești,[101] și
o antologie despre romantismul român.[102] În 1909, a urmat un volum de discursuri
parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara
Românească din 1859 (Unirea principatelor),[103] și o carte de critică în legătură cu
poeziile lui Eminescu.[104] În timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a
cerut scuze în public lui Xenopol pentru criticile aduse în deceniul precedent.. [105]
Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului[modificare | modificare sursă]

Iorga la masa de lucru, 1914. Poză publicată în Luceafărul.

În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor

Români.[106] A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc,
dar a scris împotriva sistemului lor de taxe. [107] Odată eliberată de restricțiile
guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru
studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale. [108] Succesul său a creat
panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind
un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania. [108] A încercat să
înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național
Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment
ce liderii PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.[109]
Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să
intre în Bucovina, fiind declarat persona non grata, și exilat de pe sol austriac (în
iunie, li s-a interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui
Iorga).[108] După o lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W.
Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-
și facă cunoscute ideile în anglosferă.[110][111]
În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe
conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a constitui Partidul
Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale
revoltelor din 1907,[54][85][112] doctrina sa descria comunitatea evreiască din România și
evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea României. [113] La începuturile
sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐), promovată de Cuza ca simbol mondial
al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”.[114] De asemenea cunoscut ca
PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie, intervenind
între cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii. [115]
În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața
femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și
mănăstirea Neamțului.[103] Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul
de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea
obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate. [116]
Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai
1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol.
[117]
 În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus
omagii Societății Culturale ASTRA.[118] Și-a adus prima contribuție la drama
românească cu o piesă numită după și al cărui personaj principal era Mihai Viteazul,
una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări,
"Musings") și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost).[119] În 1912,
a publicat, printre altele, Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan cel
Mare și Un domn pribeag.[120] În plus, Iorga a scris primele studii
despre geopolitica balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi
și chestia Orientală).[118] A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular
românesc.[118][121]
Iorga și criza din Balcani[modificare | modificare sursă]

Coperta revistei Drum Drept, nr. 48-52, datată 31 decembrie 1915

În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus

noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale
ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.[118] Apoi a
vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o
disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.[118]
Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia
România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.[47][122]
[123]
 Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a
fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.[124]
Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe
care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire
la evenimentele din Balcani.[118] A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul
secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin
vodă Brâncoveanu).[118] A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea
lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă Ramuri.[118] În 1914 a
primit distincția Bene Merenti din partea statului român,[125] și a inaugurat Institutul de
Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe
tema istoriei Albaniei.[126]
Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica
Veneția și Balcani,[118] și din nou despre cultura Settecento.[127] S-a concentrat
asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document
istoric scris în albaneză, Formula e pagëzimit (1462).[128][129] În 1916, a fundat jurnalul
academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent românesc al Historische
Zeitschrift și al The English Historical Review.[130]
Profil antantist[modificare | modificare sursă]

Manifestație pro-Antanta în București (cca. 1916)

Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit

caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce
România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și
pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a
recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-
și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor
românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București. [131] Un
prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările
sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen
Lovinescu,[132] lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală. [124] Istoricul a
mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național
Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac. [124] În final, eforturile sale „antantiste”
au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion
Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu.[133] Iorga a făcut
parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I,[134] pe care îl
găsea bine intenționat, dar lipsit de voință.[124] Iorga este uneori creditat ca tutore
al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea),[135] care frecventa cursurile școlii din
Vălenii.[136]
În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a
justificat suspiciunile avute despre germanii din România și i-a felicitat pe românii
care plecau din armata austriacă.[137] Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au
întors împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia,
regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu consimțământul aliaților.
Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească,
l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor. [138]
Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915,
intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a
publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de
Serbia etc.[131] Tot în 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria
comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei
românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români.[131] Înainte de vara anului
1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav
fiind, la Universitatea din Iași.[139] A finalizat colecția de Studii și documente, care
cuprinde comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de
volume.[131]
Refugiul la Iași[modificare | modificare sursă]

Eseul lui Iorga despre relațiile româno-ruse, publicată în Iași, 1917

La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul

Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe
care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională,
pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care
cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi
rodul ostenelilor noastre."[131] Totuși, campania românească a fost un eșec,
forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud,
inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din
Vălenii de Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de
inamici, și, conform lui Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.[140]
Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie
Iași, dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate
în Republica Rusă. Acest argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit
ca pamflet și distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai
repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul
ostil.”[141] Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună
cu Tezaurul României,[142] și și-a adăpostit familia în Odesa.[47]
Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la
Universitatea din Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de
război România,[143] contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W.
Seton-Watson The New Europe (română Noua Europă).[144] A mai publicat în acel an
mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual
și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața
publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc.[131] A tradus din engleză și a
tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.[145]
Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și
să republice Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport
moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și
împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.” [146] Scopul a fost din nou reflectat în
prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări;
acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec
les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les
roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului național (Sufletul
românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul).[146] Idealul lui de regenerare
morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu
nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula.
Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să
prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.” [147]
În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la
București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștri ar fi
preferat moartea”);[140] a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din
București.[148] Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale
fiind interzise.[140]
România Mare și conducerea Senatului[modificare | modificare sursă]
Nicolae Iorga

Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații, iar
armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul
toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei.
Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca
aceasta pentru întreaga lume”.[140] A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad
murdar sub conducerea cerurilor.”[47] Atunci a avut loc și premiera piesei
sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să
găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca.
1936.[149]
A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind
președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în
cadrul României Mari.[140][150] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la
nașterea lui Mihai Viteazul.[140] Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua
Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din
miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza
dreptului de autodeterminare.[140] A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat
doar pe Brătianu pentru suport.[124] Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la
Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru
România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie. [151]
La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus
public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din
1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de
academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a
poporanistului Constantin Stere.[152] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de
profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el
și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de
germani după ocuparea Bucureștiului.[153] Cei doi cărturari au continuat disputa la
tribunal[154] și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică
recentă.[155] Deși nu era în cele mai bune relații cu poetul germanofil încarcerat Tudor
Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand. [156]
După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând
democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul universal și adoptarea simbolurilor
electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă
reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o
seceră).[157] Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era
al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a
format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-
Voevod.[158] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care
le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în
PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.[124] El și discipolii si erau cunoscuți
ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic. [124][142]
Nicolae Iorga în anii '30

Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs
despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la
conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni
din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles
Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un
discurs despre români și oamenii din Europa latină).[159] Împreună cu eroul francez
din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature
roumaine („O antologie a literaturii române”). [160] În același an, statul francez i-a
acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.[161]
Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România, [162] Iorga a
ținut legătura cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la
reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba
maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile
Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a
publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.[163][164] A ținut
corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis
cele mai multe scrisori în istoria Poștei Române[150] În timpul unei călătorii în jurul
României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule
des Balcans („Istoria românilor din Peninsula
Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului
francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul.[165] I-a fost
acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg,[166] iar
scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève
histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”).[129] În București, Iorga a primit cadou
de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu
de Hunedoara).[47][166]
Politica anilor '20[modificare | modificare sursă]
Nicolae Iorga la biroul de lucru în 1921.

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a
dizolvat Parlamentul.[167][168] În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost
invitat de jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în
Transilvania, dar a participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui.[167] Iorga
critica PNR-ul pentru guvernul regional din Transilvania,[124][142] și PȚ-ul pentru dorința
de a reprezenta toți țăranii români.[169] În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu
Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru
negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ din Județul Soroca.
[170]
 Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui
Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a
urmat a fost tensionată și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe
Stere ca deputat din partea Județului Soroca. [170]
Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și
anti-PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu.[171] Iorga, al
cărui PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru
democrație,[167][172][173] a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul
personalității, scriind: "Totul [în acel partid] era despre Averescu.” [174] Partenerul său
A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea
partidului.[172] Iorga devine progresiv mai puțin antisemit, proces la sfârșitul căruia
Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-
Creștine (1923).[85][124][175] Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și
Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga,
care s-a alăturat partidului lui Averescu.[170]
Activitatea sa publicistică a continuat în acel an într-un ritm alert, prezidând pentru
prima dată Școala Românească din Fontenay-aux-Roses;[176] a publicat Histoire des
roumains et de leur civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și
trei tomuri din Istoria românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului
Mediu și alte lucrări științifice.[166] Studiile sale biografice se concentrau asupra
predecesorului său Mihail Kogălniceanu.[177] A mai scris două drame: una centrată în
jurul voievodului moldovean Constantin Cantemir (Cantemir bătrânul), și alta
dedicată, și numită după Brâncoveanu.[178] A ținut discursuri în orașele transilvănene,
și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin orașe, prin
care intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar. [179] În acest an moare și A.
D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormântare. [179]
Fragmente audio:
Nicolae Iorga - Tradiție și civilizație

3:38

Nicolae Iorga - Ce sfat ar putea sa deie cineva

2:40

Nicolae Iorga - Valoarea fondului propriu

2:44

 Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante la Universitatea din
Paris, stabilind și o școală românească în capitala franceză [179] și Accademia di
Romania din Roma.[180] În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la
nivel național, Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu
bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor Vladimirescu, un eseu
pe tema istoriei politice (Dezvoltarea așezămintelor politice), Secretul culturii
franceze, Războiul nostru în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins de
l'Orient.[179] Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu
același nume, publicată cu un volum de poezii.[181]

Nicolae Iorga

În politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, denunțând alegerile
din 1922 pe motiv de fraudă electorală.[182] A reluat colaborarea cu PNR, urcând
rapid în funcțiile partidului pentru a încerca contracararea acestui monopol. [124][167][169]
[183]
 În 1923, și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului
Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și universitar studenților. [184] A mai
primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Lyon, după care a urmat o
încercare de reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice.[185] Au
lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au înțeles, deoarece Iorga
începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.[186]
Printre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités
balcaniques („Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei
românești, L'Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei
medievale și Neamul românesc din Ardeal.[187] A terminat mai multe drame: Moartea
lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală, amicul poporului.[188]