Mihail Sadoveanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2][3]

Pașcani, România[4] – d. 19 octombrie Mihail Sadoveanu
1961,[4][1][5][3] Vânători-Neamț, Neamț, România[6])
a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei
mai importanți și prolifici prozatori români din prima
jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se
întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut
mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri,
deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea
țărănească din Moldova, despre natura României și a
scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a
deveni un scriitor realist și adept al curentului
poporanist reprezentat de revista literară Viața
Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze
care corespund unor direcții sau curente literare
dominante într-o anumită epocă: o primă etapă
sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, Mihail Sadoveanu în 1949
nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din Date personale
perioada interbelică (reflectată în romane precum Născut 5 noiembrie 1880
Pașcani, România
Creanga de aur sau Divanul persian). În această
Decedat 19 octombrie 1961 (80 de ani)
etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în Vânători-Neamț , Republica
regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din Populară Română
istoria medievală și modernă timpurie a României, în Înmormântat Cimitirul Bellu
romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Cauza cauze naturale (accident
Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum decesului vascular cerebral)
Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Părinți Alexandru Sadoveanu - avocat
Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, Profira Ursache - fiică de răzeși
ajungând până în istoria contemporană, în care Copii Profira Sadoveanu
abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și Paul-Mihu Sadoveanu
naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului Naționalitate română
socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la Cetățenie România
care Sadoveanu va adera ideologic. Religie Biserica Ortodoxă
Ocupație romancier, nuvelist, ziarist,
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și eseist, traducător, poet,
umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada funcționar public, activist,
interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A politician
făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Limbi vorbite limba română
Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Pseudonim Mihai din Pașcani, M. S. Cobuz
Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte
al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de Partid politic Partidul Comunist
stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei Român, Partidul Național
campanii de presă venite din partea partidelor de Liberal-Brătianu, Partidul
Poporului, Frontul Renașterii
extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei Naționale, Partidul
în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își Națiunii, Partidul Național Agrar
schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea
Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Pregătire Alexandru Grigore Suțu
Român. În această perioadă este numit președinte al Activitatea literară
Adunării Deputaților și face parte din cei cinci Activ ca
1896–1952
membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii scriitor
Populare Române, care a preluat conducerea statului Mișcare/curent sămănătorism, realism,
literar naturalism, fantastic, Realism
după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii socialist
Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și Subiecte roman istoric, roman de
discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea aventuri, roman biografic, roman
Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la politic, nuvelă psihologică,
Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă ficțiune polițistă, memorii,
în favoarea comunizării. literatură de călătorie, roman
despre natură, roman fantastic,
reportaj, biografie, schiță,
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România literatură pentru copii, genul liric
și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Specie literară roman, nuvelă, povestire
Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. Opere Baltagul (1930)
În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji semnificative Frații Jderi (1935-1942)
Naționale din România.[7] A fost cumnatul criticului
Note
literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și
Premii Premiul Lenin internațional
Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au "pentru întărirea păcii între
devenit la rândul lor scriitori. popoare"
Doctor honoris causa la
Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, Universitatea Alexandru Ioan
fiind președintele comisiei ce a refuzat ca sculpturile Cuza din Iași[*]
lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului Cariera politică
român.[8][9][10]
Președinte în Marea Adunare Națională
În funcție
Biografie 7 ianuarie 1958 – 11 ianuarie 1958
Președinte al Camerei Deputaților din
România
Origini În funcție
5 decembrie 1946 – 24 februarie 1948
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Președinte al Senatului României
Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost În funcție
avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din 18 iunie 1931 – 10 iunie 1932
Oltenia,[11] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși Deputat în Marea Adunare Națională
analfabeți[12] din localitatea Verșeni.[13] Părinții Senator al României
nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui Deputat al României
său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost
recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea Partid politic PCR (din 1944)
originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din FRN
Sadova”),[14] adoptat de aceasta abia în 1891.[15][16] Partidul Națiunii
Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea Partidul Poporului
din viața publică a avut un impact negativ asupra Partidul Național Liberal-
Brătianu
întregii familii.[17]Istoricul literar Tudor Vianu Partidul Național Agrar
considera că acest contrast dintre identitățile regionale
și sociale au avut rolul lor în formarea autorului,
deschizându-i calea spre o „universalitate
românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat
de rădăcinile sale moldovenești.[18] Mihail a mai avut
un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a
fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai
târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului
socialist Vasile Morțun).[19] Celălalt frate, Vasile
Membru titular al Academiei Române
Prezență online
Internet Movie Database (https://wikidata-externa
lid-url.toolforge.org/?p=345&url_prefix=https://ww
w.imdb.com/&id=nm0755616)
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?ti
tle=Mihail_Sadoveanu&action=edit&section=0)

Sadoveanu, a fost inginer agronom.[20]

Literatura română
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala
primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Pe categorii
Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția
de povești Domnu Trandafir.[21] În timpul liber, Istoria literaturii române
tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea
natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau Evul mediu
doar pentru a contempla natura.[22] Și-a petrecut Secolul 16 - Secolul 17
vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
mamei.[16][23] În timpul călătoriilor sale,
Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se Curente în literatura română
comportau în prezența autorităților i-au modelat,
conform criticilor, perspectiva asupra societății.[24] Umanism - Clasicism
Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Romantism - Realism
Fălticeni și Liceului Național din Iași.[25][26][27] Parnasianism - Simbolism
La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Naturalism - Modernism
Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor Suprarealism - Proletcultism
va rămâne un an repetent. După moartea mamei Neomodernism - Postmodernism
sale termină anii de gimnaziu în fruntea
Scriitori români
promoției.[27]
Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Primele încercări literare, căsătoria Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
și familia Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu Literatură pentru copii
intenționează să alcătuiască, împreună cu un
coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan Portal România
Portal Literatură
cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare
Proiectul literatură
istorice.[28] Debutează în revista bucureșteană
Dracu în 1897,[26][29] cu schița Domnișoara M
din Fălticeni, pe care îl semnează cu pseudonimul
Mihai din Pașcani.[26] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de
Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S.
Cobuz,[28] cu un alt scheci și un poem.[30] Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu,
criticând mișcarea simbolistă românească la care adera revista.[30] Începe să scrie pentru reviste non-
simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[26][30] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă
perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora[30] sau Lumea.[15]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia
dreptul la Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp,
pentru a se dedica literaturii.[15][26][31] A început să frecventeze
societatea boemă a Capitalei,[15], hotărând în această perioadă să
abandoneze poezia și să scrie numai proză realistă.[31] În 1901, se
căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la
Fălticeni,[16][26][27][32] unde începe să lucreze la primele nuvele și
se decide să trăiască din cariera de scriitor.[26] În 1902 apare primul
manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele
Casa Memorială Mihail Sadoveanu
acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M.
din Vânători Neamț
S. Cobuz.[33] În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face
armata în apropiere de
Târgu Ocna, perioadă care
l-a inspirat să scrie
„Amintirile căprarului
Gheorghiță”.[31] Această
primă perioadă din viața sa
avea să fie evocată de
scriitor în opera sa Anii de
ucenicie (1944).

După terminarea armatei se

stabilește la Fălticeni, unde
întemeiază o mare
Fiicele lui Sadoveanu, Despina-Lia, Theodora
familie. [34] Inițial, familia portrete de Aurel Băeșu:
Sadoveanu a locuit într-o Profira,
casă deținută de celebrul
povestitor Ion Creangă,
mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[27] Scriitorul a avut unsprezece
copii,[28] dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și
romancieră.[35] Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[35] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr
dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe
Frontul de Vest, în anul 1944.[35][36][37]

Cei 11 copii ai scriitorului Mihail Sadoveanu sunt[38]:

Paul-Mihu Sadoveanu
Profira Sadoveanu
Bogdan Sadoveanu
Livia-Lucia Sadoveanu
Ecaterina-Tincuța Sadoveanu
Despina Sadoveanu
Teodora Sadoveanu
Dimitrie Sadoveanu
Mircea Sadoveanu
Alexandru Sadoveanu
 Ligia-Mărioara Sadoveanu

Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în

1903,[33][39] Sadoveanu contribuie cu lucrări
la revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă
la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae
Iorga. A mai colaborat la ziarul Voința
Națională, publicat de Partidul Național
Liberal și condus de politicianul Vintilă
Brătianu. La începutul lunii decembrie a Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este
trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și
aceluiași an, în acest ziar va fi publicat Șoimii,
Ion Scurtu sunt ceilalți editori
primul său roman, o variantă dezvoltată a
povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere de
istoricul Vasile Pârvan.[33] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la „Casa
Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la
Fălticeni.[26][40] După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei Viața
Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[19]

Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române. Ele
susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga, cunoscută
sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet Ibrăileanu, redactor până
în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al lui Sadoveanu, invitându-l la o
excursie pe Râul Râșca.[41] În această perioadă, o tânără scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că
a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat
uitării.[42]

1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri
înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[16][26][28][31][43][44] volume în care Sadoveanu abordează cu precădere
teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să dureze pentru mai
mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul a fost pregătit din timp,
bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut.[33][43][45] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul
Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie
pozitivă volumului Povestiri, propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu
din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai
României.[46] Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei
sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882.[47]
Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George
Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului.[33] Până atunci,
scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din partea oponenților Sămănătorului, în principal din
partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau
considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată opinia că
programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.[33] După cum avea să-și amintească mai târziu,
Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice în legătură cu opera sa, menționând că decanul
Sămănătorist l-a considerat odată egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat
de Sadoveanu).[33]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.[48] Revista
avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele străine.[49] Totuși,
conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență culturală”,
jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai „tendinței
naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.[50] Călinescu și Vianu au fost
de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de
Junimea.[51] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost principalul element artistic
din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de
„criză” literară, Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.[52]

Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare în anul
1906.[43] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit la Ministerul
Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a
avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[53] Nanu scria în acea perioadă: „Este o clădire
plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și
proză [...].”[53] Slujba sa administrativă este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre,
fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[43][54] Fiindcă era deja supraponderal, marșul de la Probota, din
centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.[43]

Anii 1910 și Primul Război Mondial

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris -

în 1907, anul Răscoalei Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl
numise inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor
populare.[55] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de
încercările lui Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod
repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de autoajutorare destinate
plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă
anchetă.[56]

Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909,

după ce se alătură Societății Scriitorilor din România, devenind și
președintele acesteia la 2 septembrie 1909.[57][58] În același an, el, Iosif, și
Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară
Cumpăna, care luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a
școlii junimiste În 1910 însă, revista își încetează apariția.[15][59] Devine și Pagina de titlu a romanului
o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua Neamul Șoimăreștilor în ediția
Kübler.[60] originală din 1915, „cu ilustrații
de Stoica” (Editura Minerva)
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași,
poziție pe care o deține până în 1919.[15][16][26][27] În acest an publică
volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi
și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual
de revista care apărea la Iași, Viața Românească. Tot în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui
Hippolyte Taine despre geneza operelor de artă.[61] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății
Scriitorilor Români în noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de
membru în comitetul de conducere și cenzor.[57][58] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături
de Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în publicația tradiționalistă Luceafărul.[62]
Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în care
România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,[26] se oprește pentru o perioadă în
Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt timp pe front.[41][43]
Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George Topîrceanu, îi
însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și 1915[63] În anul 1915 publică mai multe
scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul Șoimăreștilor.[26][33]

Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de către
Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat.
Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care considerau războiul ca
aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.[64] În această
perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu care se termină în 1918,
când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[57] și, ca militar în rezervă, devine editorul broșurii
propagandistice regionale, România.[65] I s-au alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese
eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria), fondând împreună , la Iași, revista Însemnări
Literare.[41][63] În decembrie însă, revista își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare,
reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași,
cumpărând, renovând și redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[16][66] Aceasta fusese
reședința lui Mihail Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul
George Enescu.[66] În această perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună
cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.[27][67]

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

În 1921 devine membru al Academiei Române.[16][26][28]

Doi ani mai târziu, își ține discursul de recepție, în care
face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în
general și de poezia populară în special.[16][26][68]
Reîncepe colaborarea la revista Viața românească,
alăturându-se nucleului de redactori din perioadă
interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu,
publicând fragmente din romanele sale (unele dintre ele
inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei
ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În
amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul
Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate
Priveghiuri.[69] Găzduiește în casa sa din Dealul ale lui Sadoveanu
Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction,
Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru
D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu Celibidache.[66] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman,
ajutându-l să-și promoveze scrierile,[70] de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-
Negrilești,[71] și scriitorul satiric Radu Cosmin.[72]

Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele inspirându-i
opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[43] După 1923, alături de Topîrceanu,
Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să meargă la vânătoare.[63]
Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927 la râul Arieș.[20][26] În același an
face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[26][43], călătorie descrisă ulterior în volumul său de reportaj
Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925, 1929, respectiv 1930, publică un număr de romane
bine primite de critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea
aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel național.[26][73] Tot în acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și
profesorul T. C. Stan redactează și publică împreună o serie de abecedare.[74]

În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la
Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian Goga,[43].
Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și Sadoveanu.[75] În timpul alegerilor din
1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă un loc de senator
din partea județului Iași.[43][76] În perioada cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga, Sadoveanu este
președinte al Senatului României.[43][76] Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate
culturală.[43] În această perioadă face parte din Partidul Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în
opoziție cu principala grupare Național-Liberală.[77] În paralel, începe să contribuie la cotidianul de
stângaAdevărul.[78] În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă aparținând perioadei de
maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri, îmbinare măiastră a genului epic și liric.

Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[73], iar din 1932 al Lojii
„Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice: „Mare
Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din Româ­nia (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare
Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite.[43][55][73][79] Fratele său, Vasile
Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason.[80]

Anii '30. Al Doilea Război Mondial

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum

din trilogia sa istorică Frații Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul
1935. În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a ediției sale matinale,
Dimineața. Alături de George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore
T. Popa editează, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări
ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca
cu cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și redactorului
revistei Viața românească. În această perioadă este implicat într-o dispută
publică cu presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând
atacurile acestora în ziarele proprii.[81] Susținători ai extremei drepte
organizau în public arderea volumelor sale.[82] Scandalul s-a prelungit și
în următorii ani, Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi
din lumea literară.[26][83] Printre ei se află și Topîrceanu, care la acea
dată era internat în spital, și care l-a susținut până la moartea sa, cauzată
de un cancerul hepatic.[84] În septembrie 1937, ca semn de solidaritate și
de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Prima pagină a volumului
„Soarele în baltă”
Sadoveanu titlul de doctor honoris causa.[85]

La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care trecea România,
dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al II-lea și formațiunii
politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să blocheze venirea la putere a
grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al restrânsului senat corporatist.[86] În
1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum de Opere.[33] După ce Conducătorul Ion
Antonescu înlătură Garda de Fier în timpul rebeliunii legionare și își stabilește propriul regim fascist,
Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai prezent în viața publică, ținând prelegeri pe teme
culturale pentru postul național de radio.[87] După publicarea în 1942 a ultimei părți a trilogiei Frații Jderi,
Sadoveanu se retrage din nou, la cabana sa de vânătoare de la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care
construise și o bisericuță; acest loc i-a servit ca inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei,
Ochi de urs și Poveștile de la Bradu-Strâmb.[88] În timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe Valeria
Mitru, o jurnalistă feministă mai tânără ca el,[89] cu care, după o scurtă perioadă de timp, se căsătorește.[20]
În august 1944, prin Lovitura de stat de la 23 august 1944, România a întors armele, trecând de partea
aliaților, trupele române luptând cu sau fără voie alături de Armata Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe
front, la 22 septembrie, în Transilvania.[36] Conform Profirei Sadoveanu, durerea resimțită de scriitor l-a
împiedicat pentru totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim volum al Fraților Jderi. Tot în 1944,
Sadoveanu candidează la președinția Societății Scriitorilor Români, dar este învins de Victor Eftimiu.[73]
Cea de-a patruzecea aniversare a debutului său este sărbătorită printr-o ceremonie specială la Academie,
unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o retrospectivă a întregii opere a confratelui
său.[33][73][90]

Sistemul comunist și ascensiunea politică

După preluarea puterii de către sistemul comunist,

Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de la
propria versiune de realism la doctrina comunistă a
realismului socialist. Aceasta a dus la colaborarea cu
Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu
Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de medicul
endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion
Parhon. Scriitorul îndeplinește rolul de gazdă pentru
delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și
Vladimir Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944,
după care devine președintele „secției literare și
filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților în 1948.
Perpessicius).[91] În februarie 1945, el se alătură lui De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec,
Parhon, Alexandru Rosetti, compozitorului George Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion
Enescu, biologului Traian Săvulescu și Parhon, Ion Niculi
matematicianului Dimitrie Pompeiu într-un protest
împotriva politicilor culturale promovate de primul ministru Nicolae Rădescu și a cabinetul său, pentru a-l
discredita pe anti-comunistul Rădescu și pentru a-l face să plece de la putere.[92] După iunie 1946,
Sadoveanu devine editor al revistei literare a asociației, Veac Nou, alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia
Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea.[93]

Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul
conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind doar una din conferințele pe care le-a
ținut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare de a îmbunătăți
imaginea Stalinismului în România.[94] ARLUS va publica în același an textele acestor conferințe într-un
singur volum.[79] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea Sovietică împreună cu profesorii
Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan, și matematicianul Simion Stoilow,[95]
fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte la cea de-a 220-a aniversare a înființării ei. Sunt vizitate
colhozuri și creșe, și au loc discuții cu agronomul Nicolai Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.[96] La întoarcere,
scriitorul publică alte texte controversate și ține discursuri prin care laudă sistemul sovietic.[97] În același an,
Editura Cartea Rusă a ARLUS a mai publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui
sportiv de Ivan Turgenev [61], făcută de Sadoveanu.
În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor Democratice (BPD)
în colegiile din București, câștigând un loc în noul Parlament al României, cel unificat.[98][99] În prima
sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului.[100] Locuiește la Ciorogârla, primind
din partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie
a fost considerată de Partidul Național-Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla
de „Contele de Ciorogârla”.[101][102]

În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu primește cele
mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de beneficii materiale
substanțiale.[99][103] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere, și Ion
Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD.[104][105] A rămas membru al noii Academii a Republicii
Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici, este ales în conducerea acesteia.[106]

Ultimii ani, boala și moartea

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea

Scriitorilor din România în 1949, Sadoveanu devine președintele de
onoare al acesteia.[57][107] Apoi, în 1950, este numit președintele ei,
înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu,
această numire a fost un semn al marginalizării lui Stancu după
excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind
în acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist
Mihai Beniuc.[108] Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul
congres al uniunii (1956).[57][109] Între timp, Sadoveanu publică mai
multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după
unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de Sadoveanu),[110]
prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare. Romanul
este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul Premiu de Stat
pentru proză.[100]

În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale Sadoveanu în ultimii ani de viață
susținute de noul regim. În luna iunie a anului 1952, devine președinte
al Consiliului Științific al Academiei, cel care va modifica alfabetul
limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de Sadoveanu în primele
sale lucrări).[111] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând Comitetul Național pentru
Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să portretizeze inamicii din Războiul rece ca
instigatori de război și vinovați unici pentru proliferarea armelor nucleare.[105] Este reprezentantul României
la Consiliului Mondial al Păcii, primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.[112] Din postura de
parlamentar, Sadoveanu face parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în
formă finală, reflecta influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.[113]
În martie 1953, la puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii
Scriitorilor, discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și manifestându-
se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[114] În noiembrie 1955, la puțin timp după
ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.[115] După 1956
regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele
mai importante modele culturale ale regimului.[116]

Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[66] și se mută înapoi în București, unde deține o
casă în apropierea Muzeului Zambaccian.[20]
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții interimari
ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al
statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în 1961, „Premiului Lenin
pentru Pace”.[117]

Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[20] Este îngrijit de o echipă de medici
condusă de Nicolae Gh. Lupu.[20] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind într-o vilă
aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[20] Este vizitat periodic de prieteni
din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti.[118] Mihail Sadoveanu se stinge din viață pe data
de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața,[14] fiind înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din
București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa
Memorială „Mihail Sadoveanu”.

După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a organizat
un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul literar Zoe
Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării comunității de
călugărițe.[119] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei.[119]

Contribuții literare

Context

Unul din liderii generației sale, și unul din cei mai reprezentativi scriitori români, Mihail Sadoveanu este
totodată recunoscut pentru calitățile sale de povestitor, scrierile despre natură și descrieri ale mediului rural.
Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale[120][121] (120 conform revistei americane
Time).[104] Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia
fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda diferențelor de stil și abordare, mari romancieri.[122]
Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie activitatea, concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși
părtinitor, semn că perioada interbelică a fost una agitată,[123] în timp ce istoricul literar Marcel Cornis-Pope
îi consideră pe Sadoveanu și Rebreanu „cei mai importanți romancieri ai primei jumătăți a secolului al XX-
lea” din România.[124] În 1944, Tudor Vianu îl considera pe Sadoveanu „cel mai important scriitor român
pe care îl are România [în prezent], primul dintre cei de-o seamă cu el.”[125]

Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul din scriitorii care militau
pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor cosmopoliți), George Călinescu a mai notat că, printre
multele sale povești și romane, Sadoveanu împrumută din stilul predecesorilor și contemporanilor săiIon
Luca Caragiale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir,
Calistrat Hogaș, I. A. Bassarabescu și Ionel Teodoreanu.[126] De asemenea inclusă în acest curent, „proza
lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M. Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu”,
„Gârleanu e departe de a avea mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe care totuși l-a umbrit fără
dreptate.”[127] Cornis-Pope crede că proza lui Sadoveanu este o continuare a „narațiunii naționale”
explorată anterior de Nicolae Filimon, Ioan Slavici și Duiliu Zamfirescu,[124] în timp ce istoricii literari
Vianu și Zigu Ornea menționează că Sadoveanu s-a inspirat și din temele și genurile abordate de autorul
junimist Nicolae Gane.[128] În tinerețe, Sadoveanu l-a admirat și i-a colecționat lucrările lui N. D. Popescu-
Popnedea, un autor prolific de almanahuri, romane istorice și de aventură.[70] Trecerea sa la realism a fost
inspirată de citirea operelor lui Gustave Flaubert și în special ale lui Nikolai Gogol.[30] Sadoveanu și Gane
au fost indirect influențați de diplomatul rus Wilhelm von Kotzebue, autor al poveștii cu temă românească
Laskar Vioresku.[129]
În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în cadrul școlii locale
realiste, comparabilă cu adoptarea perspectivei de către artiștii renascentiști.[130] Interesul lui Mihail
Sadoveanu pentru lumea satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul unor dezbateri în
cercurile moderniste. Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu, care a încercat sincronizarea
unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari critici ai lui Sadoveanu.[33][131] Totuși,
Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui Lovinescu: Perpessicius și editorul Contimporanului Ion
Vinea, care, în căutarea autenticității literare, credea în reducerea decalajului dintre avangardism și
folclor.[132] Această opinie a fost împărtășită și de istoricul literar suedez Tom Sandqvist, care vedea în
opera lui Sadoveanu ca puncte de legătură cu modernismul interesul lui în elemente păgâne și elemente
absurde ale folclorului local.[133] Într-o dispută despre specificul național, și parțial ca răspuns la cererea lui
Vinea, eseistul și poetul modernist Benjamin Fondane a susținut că, în semn de apreciere față de cultura
română, cu care a venit în contact „sufletul lui Sadoveanu poate fi ușor redus la sufletul slav”.[134]

Caracteristici

Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în formarea stilului său literar. După
căsătoria din 1901, Mihail Sadoveanu a adoptat ceea ce Călinescu numea stilul de viață „patriarhal”.[14]
Călinescu menționează că Sadoveanu și-a educat personal pe cei mai mulți dintre copiii săi, folosing chiar și
biciul.[14] Un epicureist, scriitorul era gospodar, vânător înrăit, pescar și amator de șah.[135] Colegul său,
epigramistul Păstorel Teodoreanu, spunea despre el că este un om cu gusturi culinare rafinate, care ținea la
bucătăria românească și vinul românesc.[136] Stilul de viață era în strânsă legătură cu interesele sale literare;
personajele principale din romanele sale duceau o viață retrasă și rudimentară (Călinescu face legătura cu
dorința scriitorului pentru „întoarcerea la vremurile patriarhale”),[137] Operele sale sunt apreciate pentru
prezența naturii și pentru descrierile amănunțite ale festinurilor ritualice, ale partidelor de vânătoare și de
pescuit.[104][138]

Călinescu consideră că valoarea acestor descrieri a crescut în timp, și că

autorul, odată ce a renunțat la liricizare, le-a folosit ca „un mijloc pentru
simțuri pentru a se bucura de formele pe care natura le oferă omului.”[139]
A mai adăugat că estetica lui Sadoveanu amintește de arta Epocii de Aur din
Olanda: „S-ar putea spune că Sadoveanu reclădește în Moldova zilelor
noastre [...] ulcioarele cu vin olandeze și mesele pline cu vânat și
pește.”[139] Vianu susține că Sadoveanu nu a folosit descrierea numai
pentru rolul ei estetic, ea fiind des prezentată într-o manieră impresionistă,
primind un rol specific, chiar discret, în cadrul operelor, servind la
elaborarea acțiunii.[140] Tradiționalistul Garabet Ibrăileanu, referindu-se la
scrierile lirice despre natură ale lui Sadoveanu, a declarat că scriitorul a
reușit să „depășească natura”.[141] La polul opus, modernistul Eugen
Mihail Sadoveanu
Lovinescu s-a opus cu fermitate descrierilor unor peisaje primordiale,
considerând că, deși a adoptat ideologia realistă, rivalul său era prea
influențat de romantism.[33][142] Atitudinea lui Lovinescu, după cum nota criticul Ion Simuț, se datora
parțial faptului că Sadoveanu a avut de la început și de câștigat și de pierdut din înregimentarea sa temporară
în sămănătorismul lui Iorga.[33] În 1962, în cadrul revistei Time apare un articol în care scrie că stilul său era
„învechit”, fiind mai aproape de cel al lui Leo Tolstoi și Ivan Turgenev, „deși nu are puterea sau abilitățile
niciunuia dintre ei.”[104] Și pentru Călinescu și Vianu, Sadoveanu este un creator cu înclinații romantice
vădite, care amintesc de cele ale lui François-René de Chateaubriand.[143] Spre deosebire de Lovinescu,
Vianu considera aceste înclinații ca neavând un efect negativ pentru arta lui Sadoveanu.[144]
Văzută de criticul literal Ioan Stanomir ca marcată de „volubilitate”,[145] și astfel contrastând cu natura sa
cunoscută de taciturn și de aparentă amărăciune,[20][146] forma limbii române utilizate de Mihail
Sadoveanu, în special cea folosită în romanele istorice, a fost apreciată pentru folosirea arhaismelor și
abordarea inventivă a lexicului românesc. Împrumutând adesea idei și mijloace de expresie din cronicile
moldovene ale lui Ion Neculce și Miron Costin,[147] autorul îmbină cu creativitate mai multe dialecte
regionale și registre lingvistice, îndepărtându-se de simpla imitație a limbajului istoric.[148] Povestite în
general la persoana a treia, în cărțile sale nu se regăsesc diferențe între limbajul folosit de povestitor și cel
folosit de personaje.[149] Conform lui Călinescu, Sadoveanu are „o capacitate de a vorbi autentic enormă”,
asemănătoare cu cea a lui Caragiale și a lui Ion Creangă.[127] Scriitorul însuși era fascinat de „elocvența”
oralității rudimentare, și în special a discuțiilor băieșilor pe care le-a auzit în timpul călătoriilor sale.[150]
Pornind de la observațiile făcute de mai mulți critici, care au lăudat, în general, calitățile poetice ale prozei
lui Sadoveanu, Crohmălniceanu a vorbit în detaliu despre rolul romancierului moldovean în remodelarea
limbajului literar. Această contribuție deosebită a fost descrisă pentru prima dată la începutul secolului al
XX-lea, când Sadoveanu a fost aclamat de către Titu Maiorescu pentru adaptarea stilul său de a scrie la
mediul social și de circumstanțele poveștilor sale.[151] Cu toate acestea, Vianu constată că scrierile din
ultima perioadă a vieții lui Sadoveanu au tendința de a lăsa mai mult spațiu pentru neologisme, prezente în
mare parte în acele pasaje în care vocea naratorului ia cuvântul.[152]

Un alt element unificator în creația lui Sadoveanu este recurgerea la tipuri literare. Încă din 1904, Maiorescu
l-a lăudat pe tânărul povestitor pentru descrierea precisă a personajelor conform perioadei istorice în care
trăiau.[153] Tudor Vianu a subliniat că, spre deosebire de mulți dintre predecesorii săi realiști, Sadoveanu îl
vedea pe țăranul român ca pe „un tip superor de om, un om eroic”.[154] El a mai adăugat că: „simplu, în
sensul că acești oameni sunt mișcați de câteva dispozitive [care] coincid cu instincte fundamentale ale
omenirii, [ei] sunt, în general, misterioși.”[155] În aceeași notă, Sadoveanu creează, de asemenea, înțelepți
populari, ale căror opinii cu privire la viata sunt de o natură umanistă naturii, și de multe ori descris în
contrast cu principiile raționalismului raționalist ale culturii occidentale.[156] Comentând pe baza acestui
aspect, prietenul lui Sadoveanu, George Topîrceanu, credea că opera lui Sadoveanu a depășit noțiunile mai
intelectuale [și] mai mult artificiale ale „tipologiilor”, și că „el creează [...] oameni.”[157] Subiectul principal
al operei sale ulterioare, susține Sandqvist, a fost „o lume arhaică în care fermierii și proprietarii de pământ
erau oameni liberi, cu drepturi egale”[158] (sau, conform lui Simuț, „o utopie a eroismului arhaic”).[33]

Astfel, Călinescu consideră că opera lui Sadoveanu pare să fie o creație monolitică, prin care „un singur
om” reflectă „o singură natură, universală, locuită de un singur tip de om”, și a aduce aminte de o viziune
similară a completitudinii arhaice așa cum se găsește în literatura poetului Mihai Eminescu.[127] Asemănarea
cu viziunea lui Eminescu de „nostalgie, întoarcere, protest, cerere, aspirație spre o lume [rurală] pe care a
părăsit-o” a fost, de asemenea, menționată de Vianu,[159] în timp ce Topîrceanu vorbea despre
„descoperirea paradoxală că [Sadoveanu] este cel mai mare poet de la Eminescu încoace.”[160] Mihail
Sadoveanu și-a format viziunile tradiționaliste asupra literaturii investigând folclorul românesc, pe care l-a
evocat ca sursă de inspirație în cadrul unui discurs ținut în fața altor scriitori de la Academia Română.[16]
George Călinescu, în a sa monumentală lucrare, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
(1941), considera că felul lui Sadoveanu de a fi se reflectă și în opera sa. „Omul însuși personifică în chipul
cel mai izbitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelșugată dar
prudentă și monologică, ocolind disputa; însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al feții, aduc pe față o
nepăsare ferină; ochii nelămuriți, reci, venind de departe și trecând peste prezent, sunt ai unei rase
necunoscute.[127][161] Într-un articol din 1930, G. Călinescu scria în 1937 în „Adevărul literar”: „Îl cred
foarte necultivat”, atitudine contestată de alți istorici literari. Alexandru Paleologu îl consideră o figură
proeminentă a intelectualității vremii, „cel mai intelectual scriitor de la Eminescu încoace”, în timp ce
însemnările sale private arată că el era un om citit, bine familiarizat cu literaturile din mai multe țări.[43] Deși
considerat un scriitor spontan, Sadoveanu a întâmpinat greutăți în elaborarea poveștilor sale și în cercetările
contextului istoric, păstrând multe dintre detaliile investigațiilor sale în jurnalele personale.[43]

Debut

Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca fiind un volum care cuprinde toate
temele care vor fi dezvoltate în romanele ulterioare.[14] Totuși, el le consideră pe unele „ciudate”, arătând că
Sadoveanu avea probleme în dezvoltarea narațiunii.[14] Aceste scrieri cuprind în principal episoade din viața
boierilor, arătând felul în care se înțeleg între ei, cum se poartă cu servitorii și cu țara lor.[14] Într-una dintre
povești, intitulată Cântecul de dragoste, Sadoveanu abordează problema robiei, ilustrând moartea unui rob
țigan care a fost ucis de stăpânul său gelos, în timp ce în Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace
cu Dumnezeu până când moartea fiului său va fi răzbunată.[14] Alte fragmente se ocupă doar cu existența
izolată a țăranilor: de exemplu, în Într-un sat odată, un bărbat misterios moare într-un cătun din Moldova,
iar localnicii, în imposibilitatea de a-i descoperi identitatea, îi vând calul.[162] În Năluca, acțiunea se
desfășoară în jurul conflictului dintre doi bătrâni care încearcă să-și ascundă trecutul rușinos. George
Călinescu observă că, în special în Năluca, Sadoveanu începe să exploreze tehnica discontinuității în
contribuțiile sale literare. „Mijlocul tehnic, de pe acum caracteristic al autorului, de a sugera mocnirea sub
cenușă a pasiunilor e o respirație contemplativă în care se evocă un element stătător: natura vie ori
moartă.”[162]

Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe natura moartă și duce opera sa în
direcția realismului socialist și a naturalismului (Călinescu presupune că Sadoveanu a împrumutat această
caracteristică de la scriitorul francez Émile Zola sau de la Alexandru Vlahuță).[163] Pentru Călinescu,
această alegere a fost una cu „efecte dăunătoare” pentru opera lui Sadoveanu, considerând că Dureri
înăbușite este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de povestiri.[162] În opinia lui Lovinescu,
înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu însemna că poveștile sale trebuie să fie obiective.[142]
Lucrările redau momente dramatice ale existenței individuale. În Lupul, un animal este urmărit și prins de un
grup de țărani; personajul eponim din Ion Ursu pleacă din sat pentru a deveni proletar, și devine
alcoolic;[164] ucenicul din Sluga nu este capabil să se răzbune pe maistrul său la momentul potrivit; în Doi
feciori, un boier ajunge să țină la fiul său ilegitim, care lucra pe moșia sa și nu își cunoștea tatăl.[162]

În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din viața soldaților români care au
luptat în Războiul de Independență. Împotrivindu-se unor serii de exagerări regăsite în carte, revista Time
apreciază totuși că „uneori el are abilitățile necesare pentru un scriitor de a face povești captivante chiar și
despre un război învechit”.[104] Concluzia ei este că „Scheciurile lui Sadoveanu au virtuțiile - și viciile -
unor imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă din perioada romantică a secolului al XIX-
lea.”[104]

Primele teme majore

Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în volumul Crâșma lui Moș Petcu, unde descrie viața
satului neperturbată de factorii externi. Casa lui Petcu, stabilită pe malul râului Moldova, este un loc liniștit,
vizitat de drumeți. „Oamenii au în tăcere și în violență o mecanică lentă, stereotipică, ca unii ce nu pot
cuprinde în ei decât o singură dramă. În desfășurarea ca de ceasornic a poveștii lor unice, prozatorul
folosește din ce în ce mai mult o limbă mai magistrală.”[162] Călinescu mai aprecia la Crâșma lui Moș Petcu
și descrierea naturii, a cărui scop este cel de a evoca „eternitatea indiferentă” a conflictelor dintre
protagoniști,[162] și care, uneori, se bazează, pe „o mare
bogăție de sunete și cuvinte.”[165] I-a reproșat scriitorului
„o oarecare monotonie”, concluzionând că Sadoveanu
ajunge să folosească aceste tehnici în aproape toate
operele sale ulterioare.[165]

Totuși, poveștile lui Sadoveanu din această perioadă au

revenit de multe ori la o perspectivă naturalistă, în special
în seria de scheciuri și nuvele care dezvăluie viețile
modeste duse de angajații Căilor Ferate Române, ai
tinerilor înrolați în Armata Română, sau a femeilor de
boieri care seduc adolescenți, sau provinciala mică Valea râului Moldova, locul unde are acțiunea
burghezie.[166] Altele fac referire la credințele unor în Crâșma lui Moș Petcu
oameni cu puțină carte în legătură cu autoritățile
vremurilor: un țăran crede cu încăpățânare că Mica Unire
din 1859 dintre Țara Românească și Moldova a fost făcută pentru a asigura supremația clasei sale sociale; o
tânără femeie dintr-o clasă socială inferioară este menită să se căsătorească cu un boier din interes dar
ajunge să aleagă o viață liberă; și un țigan dezertează din armată după ce i se spune să facă baie.[167] În La
noi, la Viișoara, viața unui bătrân degenerează în avariție și bigotism, până în momentul când își
înfometează soția până ce aceasta moare.[168] Portretizarea pozitivă a haiducilor ca nelegiuitori cinstiți care
încearcă să învingă nedreptățile feudale, repetă anumite stereotipuri care se regăsesc în folclorul românesc,
prezente la personaje precum: Vasile cel Mare, Cozma Răcoare, Liță Florea etc.[169] În opera intitulată
Bordeenii, excentricii mizantropi conduși de diabolicul Sandu Faliboga, îi tâlhăreau pe cei care fugeau de
autorități și a căror comportare semăna cu cea ale coloniștilor din America.[170] Lepădatu, un copil nedorit,
vorbește în numele întregului grup: „Ce aș putea să fac? [...] dacă oriunde sunt aceste târguri mari pline de
oameni? Aș avea un timp mai bun cu vitele; cu ele am crescut și cu ele m-am obișnuit.”[171] Romanticizând
evenimente obscure ale perioadei medievale timpurii în Vremuri de bejenie, Sadoveanu schițează apărarea
improvizată a unei comunități de refugiați, ultima lor redută în față de tătarilor nomazi.[172]

Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor

Nuvela Hanu Ancuței, descrisă de George

Călinescu ca fiind „capodopera idilicului jovial
și a subtilității barbare”,[137] și de Z. Ornea ca
prima dovadă a „noii ere” a lui Sadoveanu,[173]
este o povestire în ramă de genul alegoriilor
medievale precum Decameronul lui Giovanni
Boccaccio și Povestirile din Canterbury ale lui
Geoffrey Chaucer.[174] Ea spune povestea unor
drumeți care se întâlneau în hanul cu același Întoarcerea cazacilor de Józef Brandt, inspirat din
nume. O mare parte din poveste se concentrează invaziile cazace din secolul al XVII-lea
în jurul gusturilor culinare și a rețetelor comune,
precum și cu contrastul general între civilizație și
modalități rudimentare folosite de români: într-un episod din carte, un negustor lipscan îi uimește pe
ceilalți protagoniști, atunci când el le spune despre mesele frugale și inovațiile tehnice ale Europei de
Vest.[175] Sadoveanu aplică aceeași tehnică narativă în Soarele în baltă, despre care Călinescu spunea că
folosește un „stil mai complex”.[137]
În Șoimii, primul roman istoric al lui Sadoveanu, personajul principal este Nicoară Potcoavă, un boier
moldovean de la sfârșitul secolului al XVI-lea, care a devenit hatman al cazacilor zaporojeni și domnitor al
Moldavei. Povestea, a cărei idei principale au fost trasate de Sadoveanu pe vremea când încă era un
adolescent,[45] se concentrează pe evenimentele timpurii din viața lui Nicoară, bazându-se pe povestea
conform căreia el și fratele său Alexandru au fost frații domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit, au încercat să-și
răzbune fratele după ce a fost executat de către otomani. Profitând de situație, ei încearcă să îl ucidă și pe
Ieremia Golia, un boier a cărui presupusă trădare a dus la capturarea domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit,
luând-o ca prizonieră pe fiica sa Ilinca. [137] Această poveste are mai multe episoade în care accentul se
pune pe ilustrarea nelipsitelor festine, precum și un fragment în care Potcoavă și aliații lui, cazacii
zaporojeni, se apucă de băut.[137] Acoperind mai mulți ani din viața lui Nicoară, și culminând cu înlăturarea
de la putere, narațiunea arată victoria sa împotriva pretendenților Petru Șchiopul și Golia, și prețul pe care l-
a avut de plătit pentru ascensiunea sa. Alexandru, care se îndrăgostește de Ilinca, cere ca prizonierul Golia
să nu fie ucis, însă fără succes. În urma asasinării, ambii frați devin amărâți și renunță la putere.[176]
Călinescu considera Șoimii un roman care este „încă ciudat”, menționând că Sadoveanu era la prima
experiență cu acest gen de operă.[137]

Neamul Șoimăreștilor este un Bildungsroman publicat în

1915 al cărui personaj principal este Tudor Șoimaru. El s-
a născut într-o familie de țărani liberi din zona Orheiului,
și luptă în bătăliile din anul 1612 alături de Ștefan Tomșa
în încercarea acestuia de a pune mâna pe tronul Moldovei.
După ce participă la cucerirea Iașiului, se întoarce acasă și
îl ajută pe boierul local Stroie să-și recupereze fiica,
Magda, care a fost răpită de cazaci. Șoimaru, care ține la
Magda, este înfuriat de vestea că tatăl ei i-a legat pe țărani
de glie.

Politică Viedere din zona Orhei, unde are loc o mare

parte din acțiunea romanului Neamul
Șoimăreștilor
Naționalism și umanism

Implicarea lui Sadoveanu în politică a fost marcată de schimbări bruște în convingeri, trecând în timpul
carierei de politician de la doctrinele de dreapta la cele de stânga de mai multe ori în viață. În strânsă
legătură cu opiniile sale tradiționaliste cu privire la literatura de specialitate, dar în contrast cu apartenența sa
politică la cabinetul Partidul Conservator și cel Liberal, Sadoveanu s-a alăturat grupurilor naționaliste de
diferite doctrine, asociindu-se atât cu Nicolae Iorga în 1906, cât și cu grupul de stânga Poporanist de la
Viața Românească. El a încercat să refacă relațiile dintre Iorga și poporaniști, însă fără succes.[177] În anii
1910, tradiționalistul anti-Iorga Ilarie Chendi vedea în Sadoveanu unul dintre poporaniștii care promovau
„vindecarea spirituală a poporului nostru, prin cultură.”[178]

În această perioadă el a formulat o perspectivă rurală și naționalistă asupra vieții, respingând ceea ce el
consideră că „lumea hibridă urbană” pentru „lumea realităților noastre naționale”.[179] În analiza lui
Călinescu, asta însemna că, la fel ca predecesorii săi, printre care și conservatorul Eminescu, Sadoveanu
credea că orașele erau victime ale „categoriei suprapuse” de străini, în particular a celor de pe moșii.[179]
După Răscoala Țărănească din 1907, Sadoveanu a trimis un raport Ministrului Educației de la acea vreme,
Spiru Haret, informându-l despre starea sistemului de educație de la țară și problemele pe care trebuiau să le
înfrunte sătenii din Moldova. „Arendașii și proprietarii, fără deosebire de naționalitate, își bat joc de munca
romanului. Toți surtucarii satului, primari, notari, scriitorași, mulg fără rușine, fără mila, aceasta vaca
lăptoasă. Se adaogă la aceștia și preotul – care aproape în toate părțile (Moldovei – n.n.) e în discordie cu
învățătorul”. Acesta – „care este un calic... sta lîngă țăran și lînga nevoile lui”, învățătorul fiind „un izolat”.
Și de multe ori țăranii sînt cu preotul și cu ceilalți împotriva lui”.[55] Cu Neamul Șoimăreștilor, problemele
societății feudale și a mercantilismului și multe dintre restricțiile economice, devin una din temele principale
din operele sale, care mai târziu aveau să-l înfățișeze pe Ștefan cel Mare ca primul campion al justiției
sociale (Frații Jderi).[180] În timpul Primului Război Mondial, Sadoveanu a aderat la rusofobia
poporaniștilor și era împotriva Antantei, descriind politica națională a Imperiului Rus din Basarabia mult mai
barbară ca dominația habsburgică a Transilvaniei.[181] În 1916, a trecut brusc la tabăra pro-Antanta:
entuziasmul său în calitate de ofițer de propagandă a fost atins de controverse odată ce România a înregistrat
înfrângeri masive; Sadoveanu însuși a abandonat cauza Antantei de 1918, când a fost lăsat la vatră, și a
continuat să susțină germanofilia lui Constantin Stere.[182]

Călinescu îi vede pe Sadoveanu și pe Stere ca principalii ideologi ai Viața Românească, menționând că el a

fost totuși „notoriu cunoscut pentru inconsecvență și oportunismul lui.”[179] A mai scris că și Sadoveanu și
Stere erau împotriva minorităților etnice, în special membrii ai comunității evreiești, pe care îi considera
exploatatori, dar că, în calitate de umaniști, au avut o formă de „simpatie umană” față de evrei și străini luați
individual.[183] Aspectul poporanist al literaturii lui Sadoveanu a fost, de asemenea, subliniat de Garabet
Ibrăileanu la sfârșitul anilor 1920, atunci când s-a referit la contribuțiile sale ca dovadă că cultura
românească s-a reîntors cu succes la originalitatea sa specifică.[184] În esență, Crohmălniceanu scrie că
Sadoveanu a fost legat de Viața Românească prin susținerea specificului național, preferința sa pentru
povestirea la scară largă, și viziunea sa de curățenie și de naturalețe a oamenilor.[185]

Conform lui Z. Ornea, afilierea lui Sadoveanu la francmasonerie i-a format nu numai demofilia politică, dar,
de asemenea, și a sa „Weltanschauung, și, din reflex, operele sale literare.”[186] În consecință, după cum
susține Ornea, Sadoveanu a devenit un susținător al democrației, o atitudine care l-au dus într-un conflict
deschis cu naționaliștii extremiști.[187] Alături de umanismul său, naționalistul Sadoveanu a fost remarcat
pentru a fi secular, și, astfel, în contrast cu imaginea Bisericii Ortodoxe Române favorizată de naționaliștii
de extrema dreaptă. Sadoveanu respingea noțiunea străveche conform căreia românii erau religioși,
susținând chiar faptul că credința lor era „limitată la ritualuri și tradiții.”[188] A fost un susținător înfocat al
cooperării internaționale, în special între țările din Europa de Est și Europa Centrală. Scriind pentru revista
Familia în 1935, la 17 ani de la Unirea Transilvaniei cu România și la 15 ani după Tratatul de la Trianon,
Sadoveanu i s-a alăturat autorului maghiar Gyula Illyés pledând pentru relații bune între cele două țări
vecine.[124] Cum menționa și Crohmălniceanu, deși romanele interbelice ale lui Sadoveanu pot descrie atât
conflicte între formațiuni politice și neînțelegeri benigne, au rol în cele din urmă de a descuraja stereotipurile
etnice, sugerând că „darurile și calitățile diferitelor conduceri” sunt compatibile reciproc.[189] În
conformitate cu Marcel Cornis-Pope, această viziune de cooperare este tema de fond aDivanul persian, o
carte, demonstrând valoarea dialogului intercultural într-un moment politic tensionant.[190] Același text a
fost descris de către Vianu ca dovadă a lui Sadoveanu de „înțelegere, blândețe și toleranță”.[191]

În 1926, anul intrării sale în Alexandru Averescu în Partidul Popular, Sadoveanu și-a motivat alegerea sa,
într-o scrisoare a Octavian Goga, având convingerea că intelectualitatea are resursele necesare pentru a
participa în politică: „S-ar părea că este în primul rând nevoie de contribuția intelectualilor, într-o epocă în
care nivelul intelectual global este în scădere.”[43] Sinceritatea lui a fost pusă la îndoială de către
contemporanii săi: atât de prietenul său Gheorghe Jurgea-Negrilești și comunistul Petre Pandrea din cauza
solicitării, în 1926-1927, de către Sadoveanu și Păstorel Teodoreanu a fonduri publice solicitate de la
Ministrul de Interne Goga, cu Sadoveanu motivând că el a vrut să înființeze o revistă culturală. Mai târziu a
cheltui banii pe garderoba sa personală.[71] În schimb, Adrian Cioroianu ia act de faptul de episodul cu
Partidul Poporului, și mai ales „circumspecția reciprocă” între Sadoveanu și Partidul Național Liberal,
subliniind simpatia scriitorului pentru „intelectualii de stânga”.[192] Sine o marxist, Ovid S. Crohmălniceanu
a sugerat că, încă din 1930, atitudinea lui Sadoveanu a fost destul de asemănătoare cu cea avută de
grupurile comuniste.[193]

Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea

În timpul anilor '30, pe vremea când era la conducerea Adevărului, Sadoveanu a fost ținta atacurilor unor
redactori ai unui ziar de dreapta deținut de antreprenori evrei, care susținea că el a ales să-și abandoneze
prerogative sale naționaliste.[194] Astfel, Sadoveanu devine ținta unei campanii de presă antisemite și
fasciste, avându-l ca adversar pe Nichifor Crainic de la Sfarmă-Piatră și jurnaliștii care aveau legătură cu
Garda de Fier. Publicația lui Crainic presupunea că Sadoveanu și-ar fi „trădat” cauza naționalistă. Într-unul
din articole, Ovidiu Papadima l-a portretizat pe Sadoveanu ca victimă a manipulării evreiești, și a comparat
apartenența sa la francmasonerie cu venerarea diavolului, luând în derâdere și faptul că era obez, în timp ce
Crainic îl compara cu propriul său personaj, trădătorul Ieremia Golia.[195] Porunca Vremii se referea des la
el ca Jidoveanu (de la jidov, un termen peiorativ de la „evreu”), ilustrându-l drept un agent al iudeo-
comunismului motivat de „perversitate”, instigând publicul să-l hărțuiască pe scriitor și să arunce în el cu
pietre.[196] A protestat după ce autoritățile din Fălticeni au refuzat să-i înlăture lui Sadoveanu titlul de
cetățean de onoare, și după ce Universitatea din Iași i-a acordat titlul de doctor honoris causa. Prin vocea
romancierului Nicolae Crevedia, el a sugerat chiar faptul că scriitorul ar trebui să se sinucidă folosind pușca
sa de vânătoare.[197] În 1937, Porunca Vremii i-a felicitat pe ultra-naționaliștii care au organizat arderile
publice ale cărților lui Sadoveanu din Dobrogea de Sud și din Hunedoara, precum și pe oamenii anonimi
care au trimis scriitorului pachete cu copii distruse ale volumelor sale.[198] În aprilie 1937, campania anti-
Sadoveanu a fost privită cu indignare de mai multe personalități publice, care au publicat „Apelul
intelectualilor”, semnat de Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Petru Groza, Victor Eftimiu, George
Topîrceanu, Zaharia Stancu, Demostene Botez, Alexandru A. Philippide, Constantin Balmuș și alții.[199]
Denunțând această campanie ca fiind o „asasinare morală”, apelul făcea referire la faptul că Sadoveanu este
autorul „celor mai multe opere românești din literatura noastră”.[199] Sadoveanu însuși și-a apărat prietenul
Tudor Arghezi, care era acuzat de presa de extremă dreapta că a scris poezii cu caracter pornografic.[78]

Revizuind consecințele cauzate de aceste scandaluri, Ovid S. Crohmălniceanu sugerează că tot ceea ce a
scris Mihail Sadoveanu din 1938 până în anul 1943 este într-un fel sau altul legat de cauza anti-fascistă.[200]
Conform lui Cornis-Pope, starea de dezaprobare a lui Sadoveanu față de acțiunile extremei dreapta poate fi
descoperită în Creanga de aur, care este și „o parabolă politică în care civilizația arhaice sătească se opune
pericolului tot mai mare al fascismului.”[190] Totuși, după cum susține George Călinescu, scriitorul însuși nu
și-a revizuit perspectivele sale naționaliste, continuând să creadă că prezența minorităților și a străinilor
reprezenta un pericol pentru România Mare, și că umanismul său era „o ușoară tinctură”.[179] În una din
rubricile sale, Sadoveanu le-a răspuns celor care organizau aceste acte de vandalism, menționând printre
altele faptul că dacă ar fi citit romanele pe care le distrugeau, ei ar fi descoperit „o credință înflăcărată în
această țară, de atât de mult timp maltratată de către cei vicleni”.[201] A declarat pentru un alt ziar că nu îi va
lua în seamă pe acești calomniatori, considerându-se el însuși un adversar al Germaniei Naziste și a oricărei
forme de susținere a regimului „național-socialist în propria țară.[199]

Sadoveanu devine astfel un susținător al regelui autoritar Carol al II-lea și forțelor sale corporatiste, Frontul
Renașterii Naționale, care au dus la dezvoltarea cultului personalității regelui. În 1940, el a oferit
controversatele laude la adresa conducătorului prin intermediul jurnalului său oficial, Revista Fundațiilor
Regale, care l-a făcut pe adversarul politic al lui Carol, psihologul Nicolae Mărgineanu, să-i considere pe
Sadoveanu și apropiații săi „niște ticăloși”.[202] Carol îi face un favor, reînnoindu-i mandatul de senator,
funcție acordată și lui George Enescu, Lucian Blaga, Emil Racoviță Iuliu Hațieganu, și altor personalități
publice.[86] În timpul dictaturii lui Ion Antonescu, Sadoveanu a stat în umbră și a rămas apolitic. Totuși,
după cum scrie Cioroianu, a sprijinit invazia Uniunii Sovietice și cooperarea României cu Puterile Axei pe
frontul de Est, văzând o oportunitate de a recuceri Basarabia și partea de nord a Bucovinei (pierdută în
1940).[100] În primăvara anului 1944, cu câteva luni înaintea [[loviturii de stat de la 23 august 1944]], el a
fost abordat de simpatizanții săi din mediul academic, de asemenea și ai clandestinului Partid Comunist
Român, să semneze o scrisoare deschisă care cerea condamnarea alianței României cu Germania nazistă.
Conform activistului comunist Belu Zilber, care a luat parte la această acțiune, Sadoveanu, ca și prietenii săi,
intelectualii Dimitrie Gusti, Simion Stoilow și Horia Hulubei, a refuzat să semneze acest document.[203] Tot
conform lui Zilber, Sadoveanu își motivează acest refuz din cauză că el considera că acea scrisoare nu
trebuia să fie adresată lui Antonescu, ci Regelui Mihai.[203] Totuși, Păuna-Mică a fost una din puținele
lucrări în proză din anii '40 care aborda tema deportării pe timp de război ai evreilor din România de
regimul lui Antonescu;[204] Caleidoscop făcea referie la Pogromul de la Iași din 1941 ca „rușinea noastră”,
apreciindu-i pe cei care i s-au opus.[205]

Parteneriatul cu comuniștii

După prelegerea Lumina vine de la Răsărit, Sadoveanu a

devenit cunoscut pentru portretizarea pozitivă a comunizării și
a colectivizării. El își arată aprecierea față de unul dintre pilonii
principali ai stalinismului, Constituția sovietică.[206] În 1945,
susținând că a fost „luminat” de „argumentația lui Stalin”, el a
cerut publicului să-i citească documentul pentru „sinceritatea”
sa;[207] considera citirea constituției drept „o revelație
mistică”.[208] Adrian Cioroianu descrie acest lucru ca „o
sarcină de lucru” primită din partea ARLUS, într-o vreme când
grupul împărțea copii gratuite și traduse ale constituției
sovietice.[209] Entuziasmul din scrierile sale, de asemenea, se
manifestă în comportamentul său public: conform colegului său
din ARLUS, Iorgu Iordan, Sadoveanu a izbucnit în plâns în
timpul unei excursii în Uniunea Sovietică, vărsând lacrimi de
bucurie în cadrul unei vizite făcute la o creșă de la țară.[210] În
timpul alegerilor din 1946, Sadoveanu a dat vina pe vechea
Președintele RSR Nicolae Ceaușescu
clasă politică pentru problemele cu care se confruntau țăranii (rândul din spate, dreapta) la casa
români, învinuindu-i chiar și pentru inundația din acel an.[99] memorială a lui Sadoveanu de la
Până atunci, partenerii săi politici se foloseau de faima sa Vovidenia (1966)
literară, iar în pamfletul său electoral scria: „Nu există nici o
îndoială că miile de cititori ai operelor sale se vor grăbi la 19
noiembrie să-i dea votul”[105] După instalarea regimului comunist în 1948, Sadoveanu sprijină total
autoritățile comuniste. În 1952, după adoptarea celei de-a doua constituții republicane și odată cu
intensificarea represaliilor făcute de autorități asupra anti-communiștilor, Sadoveanu face una din afirmațiile
sale controversate, declarând că fostul regat a trecut printr-un lung interval de corupție organizată și de
proastă organizare în toate domeniile. El considera noul regim ca făcător de justiție, unul uman și demn,
care își face simțită prezența în cultură și în educația publică.[211]

Criticile aduse alegerilor morale ale lui Sadoveanu far referire și la faptul că, în timp ce el a dus un trai de
lux, mulți dintre colegii lui de generație și alți intelectuali erau persecutați sau chiar încarcerați în condiții
inumane.[212] După ce a tolerat epurarea din cadrul Academiei Române, după cum menționează Cioroianu,
Sadoveanu acceptă să fie coleg cu noua generație reprezentată de „personaje minore din punct de vedere
cultural, dar de care noul regim avea nevoie”, cum ar fi poetul Dumitru Theodor Neculuță și istoricul Mihail
Roller.[213] În calitatea sa oficială de membru al MAN, Sadoveanu a fost cosemnatar al rezoluției de
respingere a cererilor de comutare a pedepsei cu moartea înaintate de 13 persoane condamnate de
Tribunalul Militar[214][145] și, în urma Afacerii Tămădău din vara anului 1947, a prezidat ședințele Camerei
care a scos în afara legii partidul de opoziție PNȚ: conform cercetătorului Victor Frunză, el a fost un
participant activ la acestă înscenare, fiind deranjat de expunerea averii sale personale în presa național-
țărănistă.[215] Mai târziu, Sadoveanu a făcut o referire la fostul său coleg, activistul național țărănist Ion
Mihalache, considerând că vechea abordare politică agrarianistă l-a făcut un „personaj ridicol”.[145] Ioan
Stanomir consideră această afirmație drept o „abjecție intelectuală” și inutilă, din moment ce Mihalache era
deja prizonier politic și avea să moară în închisorile comuniste.[145] Totuși, din poziția de președinte a
Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul îl apără pe poetul Nicolae Labiș, un comunist deziluzionat de
excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor în vara anului 1954, pentru că îi plăcea opera sa.[216] L-a mai
ajutat și pe George Călinescu să-și publice romanul Scrinul negru, făcând pace între el și liderul comunist
Gheorghe Gheorghiu-Dej.[217][218]

Mihail Sadoveanu oferea propria definiție a politicii sale într-o conversație cu scriitorul Ion Biberi (1946).
„Nu am intrat în politică pentru a fi singura persoană care controlează lumea.”[76] „Sunt o persoană de
dreapta, care urmează zelul poporanist în spiritul revistei Viața Românească, dar unul adaptat noilor
circumstanțe.”[219] Cioroianu observă în aceste afirmații că, încercând să scape de trecutul său, Sadoveanu
se includea în grupul intelectualilor socialiști care erau „dornici să se lase cuceriți de șarmul indescriptibil și
întregul avânt dat de utopia comunistă”, dar că în realitate ar fi fost „motivat de frică”.[220] Parafrazând
vocabularul comunist, Stanomir îl descrie pe scriitor ca fiind una dintre personalitățile burgheziei care au
ajuns să-i susțină pe comuniști fără a fi cu adevărat unul din ei, susținând că dorința lui Sadoveanu era ca
democrația să fie în mâinile oamenilor, „un model de cameleonism”.[221] Conform istoricului Vladimir
Tismăneanu, Sadoveanu, ca și Parhon, George Călinescu, Traian Săvulescu și alții, a fost unul dintre
„intelectualii non-comuniști” atrași de Partidul Comunist Român și al său regim comunist (Tismăneanu
evidențiază și faptul că unul din factorii acestui proces erau relațiile bune în care se afla cu Gheorghiu-Dej,
cel din urmă având abilitatea de a părea „inofensiv”).[222] Alții au susținut că apartenența lui Sadoveanu la
Francmasonerie, care îi avea ca membrii pe extremiștii de stânga pe Mihai Ralea și Alexandru Claudian,
facțiune care susținea oficial socialismul evolutiv, parteneri obișnuiți ai comunismului și care sancționa
suprimarea francmasoneriei.[73]

Conform lui Adrian Cioroianu, Sadoveanu nu era un „delegat al comunizării”, iar rolul său în acest proces
este unul care face obiectul multor dezbateri.[223] Descriind „conversia la filosovietism” ca fiind „pur
contextuală”,[100] Cioroianu evidențiază faptul că și sintagma „Lumina vine de la Răsărit” este un mesaj
codificat trimis de Sadoveanu altor francmasoni, avertizându-i de pericolul pe care îl prezentau sovieticii
asupra organizației.[223] Istoricul constată că, deși mesajele acestea nu erau unele sincere, declarațiile lui
Sadoveanu au fost un model de urmat pentru alți intelectuali cum ar fi cazul lui Cezar Petrescu.[224] Alte
declarații făcute de Sadoveanu afișau, de asemenea, o anumită neconcordanță în declarații, așa cum este
cazul unei prelegeri din 1952 ținută în fața tinerilor scriitori care au participat la Școala de literatură
controlată de partid, unde el a negat vehement faptul că cineva ar putea deveni scriitor fără talenul primit de
la „mama natură”.[225]

Moștenire

Influențe

Proza lui Sadoveanu, în special tratarea cadrului natural, a servit ca inspirație în lucrările autorilor precum
Dumitru D. Pătrășcanu, Nicolae N. Beldiceanu, Jean Bart, și Al. Lascarov-Moldovanu;[226] tehnicile sale
de povestitor au fost uneori împrumutate de Damian Stănoiu,[227] și de prozatorul istoric Dumitru
Vacariu.[228] Conform lui Călinescu, primele povești de vânătoare ale lui Sadoveanu publicate de Viața
Românească, împreună cu cele ale junimistului Nicolae Gane, au dus la stabilirea acestui gen în cadrul
literaturii române, și au deschis calea folosirii ideilor în operele luiIoan Alexandru Brătescu-Voinești.[229]
Călinescu mai notează că Scrisorile unui răzeș, una din primele opere ale lui Cezar Petrescu, este profund
inspirată din opera lui Sadoveanu, și că folosirea aceluiași dialect moldovean este un o „pastișă”
împrumutată de la Sadoveanu.[230] De asemenea, Ion Vinea, în timp ce își exprima admirația față de
Sadoveanu, îi considera pe toți discipolii și imitatorii săi ca „scriitori-ciuperci din pădurile lui Sadoveanu” și
„servitori care își fură [căciula] pentru a-i purta blazonul”.[231] Această problemă a fost mai târziu discutată
de criticul Ioan Holban, care considera că majoritatea poveștilor istorice inspirate de Sadoveanu sunt
„nesemnificative” pentru literatura română.[228]

În primele etape ale regimului comunist, programa școlară era dependentă de recomandările ideologice. În
acea perioadă, Sadoveanu a fost unul din scriitori interbelici ale căror opere încă se studiau în școli.[232]
Într-un manual de limba și literatura română din 1953, apărea alături de autorii comuniști Alexandru Toma și
Alexandru Sahia, cu opera Mitrea Cocor.[233] Studii ale scrierilor sale au fost publicate de către critici
comuniști, printre care Ovid S. Crohmălniceanu,[234] Paul Georgescu, Traian Șelmaru, Mihai Novicov,
Eugen Campus și Dumitru Isac,[235] în timp ce o reeditare din 1953 a Baltagulului a fost publicat în 30000
de exemplare (un număr rar întâlnit în acel context).[236] În următorii ani, Profira Sadoveanu ba devenit o
promotoare cunoscută a operei și imaginii sale,[35] publicând cărți biliografice pentru copii, ilustrate de Mac
Constantinescu (ediția din 1955).[237]

Deși Sadoveanu a continuat să fie apreciat drept un mare scriitor în perioada ceaușistă, iar aniversarea de
șaptezeci de ani de la debut a fost sărbătorită printr-o ceremonie națională,[33] reacția împotriva influențelor
sovietice au afectat în mod negativ prezentările activității sale; din bibliografia lui oficială a fost exclusă
opera Păuna-Mică.[103] Printre cei care au scris memoriile lui Sadoveanu din ultimii ani de viață s-a
numărat Alexandru Rosetti, care a publicat o carte în acest sens în 1977.[118] Relansarea oficială a
discursului naționalist în anii '60 i-au permis controversatului critic literar Edgar Papu să formuleze propria
variantă de protocronism, care postula că fenomenele culturale ale României depășeau dezvoltarea culturală
a lumii. În acest context, Papu îl considera pe Sadoveanu „una din cele mai mari voci precursoare”,
comparându-l cu Rabindranath Tagore.[238] După Revoluția Română din 1989, Sadoveanu a influențat și
noua generație, care au abordat temele din operele sare într-o manieră postmodernistă sau ironică. Printre ei
se numără Dan Lungu, care, conform criticului Andrei Terian, a făcut aluzie la narațiunea-cadru din Hanu
Ancuței pentru conceperea romanului Raiul găinilor din 2004.[239] În 2001, un sondaj de opinie realizat
printre literați de revista Observator Cultural a enumerat șase dintre romanele sale ca făcând parte din cele
mai bune 150 de romane românești.[240]

Mai multe opere ale lui Mihail Sadoveanu au circulat și în străinătate. Acest fenomen a început încă din
1905, când au fost publicate mai multe traduceri în limba germană,[241] și a continuat și în anii '30, când
Venea o moară pe Siret... a fost tradus la scurt timp după apariția romanului în limba română.[242] În 1931,
autoarea feministă Sarina Cassvan a inclus traduceri în limba franceză a textelor sale într-o antologie menită
să promoveze cultura română la nivel internațional.[243] Tot în acea perioadă, unele dintre textele lui some
of Sadoveanu au fost traduse în chineză de către Lu Xun.[244]

Tudor Vianu a atribuit primirea călduroasă a operelor sale de către comunitatea internațională abilității sale
de a reda „propriul fel de a vedea și de a simți natura și umanitatea” pe care îl au românii,[241] în timp ce
istoricul literar Adrian Marino evidențiază faptul că Sadoveanu și Liviu Rebreanu au fost excepționali
pentru generația fiind activ interesați de modul în care au fost traduse, editate și publicate operele lor în
străinătate.[245]
Mai târziu, facerea cunoscută a operei lui Sadoveanu în Blocul Estic a devenit una din prioritățile regimului
comunist. Astfel, Mitrea Cocor a făcut parte, împreună cu alte scrieri ale lui Zaharia Stancu și Eusebiu
Camilar, din primul val de cărți românești traduse înlimba cehă și publicate în Cehoslovacia comunistă.[246]
Alături de lucrări similare de-ale lui Petru Dumitriu, Mitrea Cocor a fost printre primele ediții traduse în
limba engleză sancționate de regimul comunist român, având o prefață făcută de Jack Lindsay în 1953.[247]
Nouă ani mai târziu, colecția de povești scurte a servit ca o monedă de schimb cultural între România și
Statele Unite.[104] Aprecierea de care se bucura Sadoveanu în Uniunea Sovietică de după cel de-al Doilea
Război Mondial l-au făcut unul dintre scriitorii români a cărui opere erau publicate și în RSS
Moldovenească.[121]

Jurnalele și notițele lui Sadoveanu au fost strânse la începutul anilor 2000 și publicate în 2006 de către
Editura Junimea și de MLR. Principalii coordonatori ai acestui proiect au fost istoricii literari Constantin
Ciopraga și Constantin Mitru, care a fost cumnatul lui Sadoveanu și secretar personal.[55] Operele sale sunt
încă populare: în 2004, când s-au împlinit 100 de ani de la debutul lui Sadoveanu, Șoimii a fost publicat
pentru a cincisprezecea oară.[33] Conform lui Simuț, ocazia în sine a fost totuși marcată de „impresia de
indiferență generală”, Sadoveanu părând „un continent scufundat, amintit de noi doar cu smerenie și
confuzie”.[33]

Omagiu

Sadoveanu este o prezență ocazională în operele literare ale colegilor săi de generație. A scris seria de
povestiri de vânătoare Țara de dincolo de negură în cinstea operei lui George Topîrceanu cu același nume,
ambii autori schițând portretul celuilalt cu admirație.[248] Topîrceanu a mai parodiat stilul prietenului său
într-un scheci de cinci paragrafe, care făcea parte dintr-o serie de astfel de fragmente. A scris despre
întâlnirile lor în diverse alte scrieri autobiografice, și i-a dedicat prima versiune a poemului Balada popii din
Rudeni.[249] Sub numele de Nicolae Pădureanu, Sadoveanu este unul din personajele romanului și a
autobiografiei deghizate În preajma revoluției, scris de colegul său Constantin Stere.[250] Sadoveanu este
apreciat în două opere ale lui Nicolae Labiș, intitulate colectiv Sadoveniene. Prima, intitulată Mihail
Sadoveanu, este un poem care face referire la proza lui Sadoveanu, iar cealaltă, o poezie cu vers liber, are ca
titlu Cozma Răcoare.[251]

În studiul critic asupra operei lui Sadoveanu, Eugen Lovinescu considera că Sadoveanu s-a întors la
literatura pură, portretizându-l drept un copil binecuvântat de Moirae sau de ursitoare cu daruri ironice, cum
ar fi încăpățânarea de a aborda scrierile despre natură în absența descrierii obiective („Vei tot scrie; vei tot
scrie și nu te vei mai putea niciodată opri din scris [...]. Cititorii vor obosi, dar nu vei rămâne neobosit; tu nu
trebuie să te odihnești, așa cum nici nu trebuie să cunoști natura [...]”).[142] George Călinescu s-a opus
acestei portretizări, menționând că era o simplă „tehnică literară care cu greu acoperă lipsa de substanță a
ideii [lui Lovinescu].”[142] În perioada interbelică, Mihail Sadoveanu a făcut obiectul unui studiu sociologic
de-al filosofului Mihai Ralea de investigare a contribuțiilor sale literare, în contextul evoluțiilor sociale.[252]

Ary Murnu i-a dedicat un portret în cadrul unei picturi mai mari care îi ilustra pe vizitatorii fideli ai cafenelei
Kübler.[60] Sadoveanu a mai apărut și într-un tablou din 192 pictat de Ștefan Dumitrescu, parte a seriei cu
persoanele influente de la Viața Românească.[253] În varianta originală, Mitrea Cocor trebuia să fie ilustrată
de Corneliu Baba, unul dintre cei mai cunoscuți artiști vizuali români ai generației sale.[254][255] Baba, care
a fost criticat pentru „formalismul său”, a fost presat de autorități să accepte acest lucru sau să riște să ducă o
viață precară.[254] Rezultatul muncii sale a fost respins de editură, iar scheciurile sale nu au fost făcute
publice.[254] Baba a mai pictat și portretul lui Sadoveanu, despre care criticul de artă Krikor Zambaccian
declara în 1958 că este „sinteza artei lui Baba”, ilustrând „un om de litere conștient de misiunea [și] de
prezența activă și dominantă a conștiinței sale”.[256] Constantin Mitru a moștenit pictura și a donat-o
Muzeului Literaturii Române (MLR).[257] Un bust din marmură reprezentându-l pe Sadoveanu, făcut de
Ion Irimescu, a fost ridicat în Fălticeni în 1977.[258] În București a fost amplasată o placă memorială pe
strada Pitar-Moș, pe o casă în care a locuit pentru o scurtă perioadă.[259] În timpul anilor '90, un al bust al
lui Sadoveanu, munca a mai mulți sculptori, a fost dezvelită la Chișinău, ca parte a ansablului sculptural de
pe Aleea Clasicilor.[260]

Operele lui Sadoveanu au influențat și filmele românești, în special cele din perioada comunistă. Cu toate
acestea, primul film bazat pe operele sale a fost o producție germană din 1929. Scenariul era bazat pe Venea
o moară... iar filmul era intitulat Sturmflut der Liebe, avându-i în rolurile principale pe Marcella Albani,
Alexandru Giugaru și Ion Brezeanu.[261] Primul film românesc bazat pe romanele sale a apărut în 1952,
odată cu ecranizarea romanului Mitrea Cocor, co-regizat de Marietta Sadova (care a și jucat în film) și
Victor Iliu.[261][262][263] El a fost supervizat îndeaproape pentru a se potrivi cu îndrumările ideologice, fiind
parțial refăcut la cererea autorităților.[262][263] Mircea Drăgan a regizat ecranizarea din 1965 a romanului
Neamul Șoimăreștilor (cu un scenariu scris și de Constantin Mitru) și Frații Jderi (1973; la care au
contribuit Mitru și Profira Sadoveanu).[261] În 1969, la studiourile românești s-a filmat Baltagul, regizat de
Mircea Mureșan, cu Sidonia Manolache în rolul Vitoriei Lipan.[261] Zece ani mai târziu, Constantin Vaeni
lansează Vacanță tragică, bazată pe Nada Florilor, urmată de o adaptare în 1980 a romanului Dumbrava
minunată și de filmul Ochi de urs (1983), regizat de Stere Gulea.[261] În 1989, cu puțin înainte de
Revoluția Română, Dan Pița a produs filmul Noiembrie, ultimul bal, bazat pe romanul Locul unde nu s-a
întâmplat nimic.[261]

În timpul primelor decenii din era comunistă, Sadoveanu, Alexandru Toma și mai târziu Tudor Arghezi au
fost de multe ori omagiați cu sărbători naționale, lucru care se datorează, conform criticului literar Florin
Mihăilescu, cultului personalității rezervat pentru Stalin și Gheorghe Gheorghiu-Dej.[264] După moartea
scriitorului, actuala Casă Monteoru, care găzduia întâlnirile Uniunii Scriitorilor din România, a fost
cunoscută sub numele de Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu”. Casa cu turn din Iași, pe care Sadoveanu a
donat-o statului în 1950, a trecut printr-o perioadă de neglijare, fiind în cele din urmă transformată în 1980
în muzeu.[66] O altă casă a sa din Fălticeni a fost transformată tot în muzeu,[265] la fel ca și ultima sa
locuință, cea de la Vovidenia (Vânători-Neamț).[20] Cabana de la Bradu-Strâmb (Oașa) a fost ocupată de
Securitate, iar mai târziu de Poliția Română [88] - un omagiu discutabil. În fiecare an, munincipiul Iași îl
comemorează pe scriitor prin intermediul festivalului cultural „Zilele lui Mihail Sadoveanu”.[266] În 2004, la
cea de a 100-a aniversare de la debutul său, s-au ținut mai multe expoziții și simpozioane organizate de
MLR.[266] Evenimente similare au loc și în alte orașe, precum simpozionul „Pe urmele lui Sadoveanu” care
a avut loc în luna martie a anului 2006 la Piatra Neamț.[267] Începând cu anul 2003, pentru a sărbători
pasiunea pentru șah a lui Sadoveanu, are loc concursul anual de șah din cadrul „Festivalului Internațional de
Șah Mihail Sadoveanu”.[268] Un liceu și o librărie din București îi poartă numele, precum și mai multe
străzi din Iași, Fălticeni, Timișoara, Oradea, Brașov, Galați, Suceava, Călărași, Târgu Jiu, Miercurea Ciuc,
Petroșani, Mangalia și alte localități. În Pașcani există un centru cultural, un liceu și o bibliotecă care îi
poatrtă numele. Sadoveanu este onorat și de cetățenii Republicii Moldova, unde, în 2005, s-au sărbătorit
oficial 125 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu.[121] O stradă din Chișinău și un liceu din Cupcini
sunt de asemenea numite după el.
Timbru românesc Bustul lui Mihail Portretul lui Mihail
comemorându-l pe Sadoveanu de pe Sadoveanu de pe
Mihail Sadoveanu Aleea Clasicilor din un plic timbrat
(1980) Chişinău

Operă (selecție)
Un instigator (1912)
Șoimii, roman (1904)
Priveliști dobrogene
Floare ofilită, nuvele (1914)
(1905)
Neamul Șoimăreștilor,
Mormântul unui copil roman (1915)
(1905)
Foi de toamnă (1916)
Amintirile căprarului
Gheorghiță (1905) Printre gene (1916)
Vremuri de bejenie 44 de zile în Bulgaria
(1906) (1916)
La noi în Viișoara (1906) Umiliții mei prieteni
(1917)
Esopia (1906)
Umbre (1919)
Însemnările lui Neculai
Manea, nuvele (1906) În amintirea lui Creangă
(1919)
Oameni și locuri (1908)
Priveghiuri (1919)
O istorie de demult Bustul lui Mihail Sadoveanu pe Aleea
(1907) Povestiri pentru
moldoveni (1919) Clasicilor din Chișinău
Duduia Margareta (1907)
Cocostârcul albastru
Istoria marelui împărat (1921)
Alexandru Macedon în
vremea când era emirul Strada Lăpușneanu
lumii 5250 de ani (1907) (1921)
Povestiri de seară (1909) Neagra Șarului (1922)
Genoveva de Brabant Pildele lui cuconu
(1909) Vichentie (1922)
Cum putem scăpa de Lacrimile ieromonahului
nevoi și cum putem Veniamin (1922)
dobândi pământ (1909) Oameni din lună (1923)
Cântecul amintirii (1909) Ți-aduci aminte (1923)
Apa morților (1911) Războiul balcanic (1923)
Povestiri de petrecere și Venea o moară pe Siret
folos (1911) (1924)
Bordeenii, roman (1912)
 Țara de dincolo de negură (1926)
Dumbrava minunată (1926)
Povestiri pentru copii (1926)
Dimineți de iulie. Stigletele (1927)
Demonul tinereții (1928)
Hanu-Ancuței (1928)
Împărăția apelor (1928)
O întâmplare ciudată (1928)
Olanda, reportaje de călătorie în Olanda
(1928)
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă,
roman (1929)
Baltagul, roman (1930)
Depărtări, roman (1931)
Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
Uvar (1932)
Creanga de aur, roman (1933)
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
Soarele în baltă sau aventurile șahului
(1934)
Nopțile de Sânziene, roman (1934)
Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
Trenul fantomă (1934)
Cele mai vechi amintiri (1934)
Cuibul invaziilor (1935), colecție de
povestiri
Povestiri alese (1935)
Paștile blajinilor (1935)
Inima noastră (1935)
Povestiri pentru copii (1935)
Cazul Eugeniței Costea (1936)
Ion Creangă, conferință (1936)
Ion Neculce, conferință (1936)
Țara cangurului (1937)
Istorisiri de vânătoare (1937)
Ochi de urs (1938)
Valea Frumoasei (1938)
Morminte (1939)
Frații Jderi, (1935-1942),
Vol. I, Ucenicia lui Ionuț (1935)
Vol. II, Izvorul Alb (1936)
Vol. III, Oamenii Măriei Sale (1942)
Divanul persian, roman (1940)
Cincizeci de ani de la moartea lui
Creangă, conferință (1940)
Vechime (1940)
Ostrovul lupilor (1941)
Povestirile de la Bradu-Strâmb (1941)
Anii de ucenicie (1944)
Lumina vine de la Răsărit, reportaje din
URSS (1945)
Fantazii răsăritene (1946)
Caleidoscop (1946)
Păuna mică (1948)
Mitrea Cocor (1949)
Nada Florilor, roman (1951)
Nicoară Potcoavă, roman (1952)
Însemnări pe marginea articolului 80
(1952)
Aventuri în Lunca Dunării (1954)
Evocări (1954)
Mărturisiri (1960)

Monografii
Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963
Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963
Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții, București, 1976
Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, București, 1976
Profira Sadoveanu, Viața lui Mihail Sadoveanu. Copilăria și adolescența, București, 1976
Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981
Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Craiova, 2001
Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Iași, 2007
Monica Spiridon, Sadoveanu-divanul înțeleptului cu lumea, Albatros, 1982
 Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955

Note
1. ^ a b „Mihail Sadoveanu” (https://d-nb.info/gnd/118604783), Gemeinsame Normdatei,
accesat în 14 octombrie 2015
2. ^ Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb12020837d), accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ a b The Fine Art Archive (https://cs.isabart.org/person/127310), accesat în 1 aprilie 2021
4. ^ a b Садовяну Михаил, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
5. ^ Mihail Sadoveanu (http://www.brockhaus.de/), Brockhaus Enzyklopädie
6. ^ Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, p. 615
7. ^ Simuț, Ion (14 martie 2008). „Sadoveanu francmason” (http://www.romlit.ro/index.pl/sadove
anu_francmason). România Literară (10): 32.
8. ^ Cum a fost refuzat Brâncuși de Academia Română. George Călinescu: „Nu poate fi
considerat un creator în sculptură“ (https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cum-fost-refuzat-brancu
si-academia-romana-george-calinescu-nu-considerat-creator-sculptura-1_58ca379a5ab655
0cb8606364/index.html) (în engleză), adevarul.ro, 1489723982 Verificați datele pentru:
|date= (ajutor)
9. ^ Brâncuși a vrut să doneze statului român peste 200 de sculpturi. Cum a fost refuzat de
Academia Română (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/brancusi-a-vrut-sa-donez
e-statului-roman-peste-200-de-sculpturi-cum-a-fost-refuzat-de-academia-romana),
www.historia.ro
10. ^ Cum l-au umilit academicienii pe Brâncuși la ordinul comuniștilor când a vrut să-și doneze
opera statului român/ George Călinescu: Dușman al regimului/ Printre acuzatori: Mihail
Sadoveanu, Iorgu Iordan și Gala Galaction (https://flux24.ro/cum-l-au-umilit-academicienii-pe
-brancusi-la-ordinul-comunistilor-cand-a-vrut-sa-si-doneze-opera-statului-roman-george-cali
nescu-dusman-al-regimului-printre-acuzatori-mihail-sadoveanu-iorgu-iorda/), Flux24.ro, 22
septembrie 2017
11. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.192; Vianu, Vol.III, p.233
12. ^ Vianu, Vol.III, p.233
13. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.192-193, 213-214; Vianu, Vol.III, p.233-235
14. ^ a b c d e f g h Călinescu, p.615
15. ^ a b c d e f it "Mihail Sadoveanu" (http://www.unifi.it/letrum/CMpro-v-p-1001.html), notă
biografică în Baza de date cu Cronologia della letteratura rumena moderna (1780-1914) (htt
p://www.unifi.it/letrum/), la site-ul Departamentului de Limbi și Literaturi Neo-Latine din cadrul
Universității din Florența; accesat la 7 aprilie 2008
16. ^ a b c d e f g h i ro Cornel Ungureanu, "Mihail Sadoveanu - secțiuni dintr-o geografie
literară" (http://convorbiri-literare.dntis.ro/UNGUREANUfeb6.htm), în Convorbiri Literare,
februarie 2006
17. ^ Crohmălniceanu, p.193
18. ^ Vianu, Vol.III, p.235
19. ^ a b Călinescu, p.667
20. ^ a b c d e f g h i ro Mihail Constantineanu, Sadoveanu în ultimul an de viață - Neverosimila
vacanță (http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=968), at the Biblioteca Memoria
(http://www.memoria.ro/); accesat la 6 aprilie 2008
21. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.193, 214
22. ^ Crohmălniceanu, p.193, 213-214; Vianu, Vol.III, p.237-238
23. ^ Crohmălniceanu, p.193, 194
24. ^ Crohmălniceanu, p.193, 194; Vianu, Vol.III, p.238
25. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.193-194
26. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r ro Mihail Sadoveanu. Cronologie (http://www.mlr.ro/casehtm/
casamemsadoveanu2.php), la Muzeul Literaturii Române; accesat la 6 aprilie 2008
27. ^ a b c d e f ro Alex Mitru, "Patriarhul cuvîntului românesc se întoarce în amintiri, la Casa din
deal" (http://www.evenimentul.ro/articol/patriarhul-cuvintului-romanesc-se.html), în
Evenimentul, 5 noiembrie 2004
28. ^ a b c d e ro "Calendar. Click istoric" (http://www.jurnalul.ro/articole/106204/19-octombrie-2
007), în Jurnalul Național, 19 octombrie 2007
29. ^ Vianu, Vol.III, p.205. Vezi și Crohmălniceanu, p.194.
30. ^ a b c d e Crohmălniceanu, p.194
31. ^ a b c d Crohmălniceanu, p.195
32. ^ Crohmălniceanu, p.195, 214
33. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q ro Ion Simuț, "Centenarul debutului sadovenian" (http://www.ro
mlit.ro/centenarul_debutului_sadovenian), în România Literară, Nr. 41/2004
34. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.196
35. ^ a b c d ro Antonio Patraș, "Cu Profira Sadoveanu, în dulcele stil clasic" (http://convorbiri-lit
erare.dntis.ro/PATRASdec7.html), în Convorbiri Literare, decembrie 2007
36. ^ a b ro 22 septembrie 2010 (http://en.radioromaniacultural.ro/articole/art.shtml?c=7&g=3&a
rh=1&y=2010&a=77911), Radio România Cultural calendar page; accesat la 30 decembrie
2010
37. ^ Călinescu, p.967
38. ^ E adevărat că Sadoveanu a avut 11 copii? Ce s-a întâmplat cu ei? (https://www.shtiu.ro/e-a
devarat-ca-sadoveanu-a-avut-11-copii-ce-s-a-intamplat-cu-ei-18089.html), Shtiu.ro, 4 iunie
2020
39. ^ Vianu, Vol.III, p.243. Conform lui Crohmălniceanu (p.195-196), Sadoveanu a fost invitat
personal să contribuie de către scriitorul Zaharia Bârsan, dar se simțea mai apropiat de Iosif.
40. ^ Vianu, Vol.III, p.244
41. ^ a b c Crohmălniceanu, p.197
42. ^ ro Bianca Burța-Cernat, " 'Cazul' Mariana Vidrașcu" (http://www.revista22.ro/articol-8734.
html), în Revista 22, Nr. 1067, august 2010
43. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p ro Constantin Coroiu, "Sadoveanu din spatele operei. Part II"
(interviu cu Constantin Ciopraga)" (http://www.evenimentul.ro/articol/sadoveanu-din-spatele-
operei1.html), în Evenimentul, 10 octombrie 2005
44. ^ Vianu, Vol.III, p.205, 243
45. ^ a b Răileanu, p.5
46. ^ Ornea, Junimea și junimismul, p.157
47. ^ Vianu, Vol.II, p.67; Vol.III, p.207-209
48. ^ Călinescu, p.601-602
49. ^ Călinescu, p.601
50. ^ Călinescu, p.601-602, 974-975
51. ^ Călinescu, p.602; Vianu, Vol.II, p.67-69
52. ^ Vianu, Vol.III, p.209, 244
53. ^ a b Călinescu, p.646
54. ^ www.mihailsadoveanu.eu: Mihail Sadoveanu (http://www.mihailsadoveanu.eu/)
55. ^ a b c d ro Constantin Coroiu, "Sadoveanu din spatele operei" (http://www.evenimentul.ro/a
rticol/sadoveanu-din-spatele-operei2.html), (arhivat (http://web.archive.org/web/2012020717
1950/http://www.evenimentul.ro/articol/sadoveanu-din-spatele-operei2.html) în Evenimentul,
14 ianuarie 2006
56. ^ Crohmălniceanu, p.196-197
57. ^ a b c d e ro Uniunea Scriitorilor din România. Scurt istoric (http://www.uniuneascriitorilor.r
o/istoric/), pe site-ul Uniunea Scriitorilor din România; accesat la 5 aprilie 2008
58. ^ a b ro Cassian Maria Spiridon, "Secolul breslei scriitoricești" (http://convorbiri-literare.dnti
s.ro/TATAapr8.html), în Convorbiri Literare, April 2008
59. ^ it "Cumpăna" (http://www.unifi.it/letrum/CMpro-v-p-1126.html), notă în baza de date cu
Cronologia della letteratura rumena moderna (1780-1914) (http://www.unifi.it/letrum/), la site-
ul Departamentului de Limbi și Literaturi Neo-Latine din cadrul Universității din Florența;
accesat la 7 aprilie 2008. Vezi și Crohmălniceanu, p.197
60. ^ a b ro Krikor Zambaccian, Capitolul al VII-lea: "Mediul artistic și literar dintre cele două
războaie mondiale", în Însemnările unui amator de artă (http://editura.liternet.ro/carte/80/Kriko
r-H.-Zambaccian/Insemnarile-unui-amator-de-arta.html), publicat și găzduit de Editura
LiterNet; accesat la 21 august 2009
61. ^ a b Crohmălniceanu, p.584
62. ^ Chendi, p.61, 64
63. ^ a b c Săndulescu, in Topîrceanu, Vol.I, p.XXI-XXII
64. ^ Boia, "Germanofilii", p.104, 299-301, 306, 331-332, 362. Vezi și Crohmălniceanu, p.197
65. ^ Boia, "Germanofilii", p.123, 237, 300-301
66. ^ a b c d e ro Adrian Pârvu, "Casa cu turn din Copou" (http://www.jurnalul.ro/articole/32380/c
asa-cu-turn-din-copou), în Jurnalul Național, 28 octombrie 2005
67. ^ ro Arthur Gorovei, "Între socialiști, la Iași", în Magazin Istoric, februarie 2003. Vezi și
Crohmălniceanu, p.196.
68. ^ Cernat, p.144-145
69. ^ Crohmălniceanu, p.114, 137, 198, 582-583
70. ^ a b Călinescu, p.598
71. ^ a b ro Paul Cernat, "Senzaționalul unor amintiri de mare clasă" (http://www.observatorcult
ural.ro/Senzationalul-unor-amintiri-de-mare-clasa*articleID_4369-articles_details.html), în
Observator Cultural, Nr. 130, august 2002
72. ^ Călinescu, p.727
73. ^ a b c d e f ro Radu Cernătescu, "Sadoveanu și francmasoneria" (http://www.romaniacultur
ala.ro/images/articole/cernatescu23072010Pages%20from%20orizontiulie2010-6.pdf) (with
a note by Cornel Ungureanu), în Orizont, Nr. 6/2010 (republicat în România Culturală (http://
www.romaniaculturala.ro/) a Institutului Cultural Român); accesat la 30 decembrie 2010
74. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.562-563 (Săndulescu, în Topîrceanu, Vol. II, p.703)
75. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28; Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.281
76. ^ a b c Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28
77. ^ ro Victoria Gabriela Gruber, Partidul Național Liberal-Brătianu (rezumatul tezei de
doctorat) (http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-gruber_000.pdf), Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu, 2006, Capitolul al II-lea
78. ^ a b ro Florentina Tone, "Scriitorii de la Adevĕrul" (http://www.adevarul.ro/articole/scriitorii-
de-la-adev-rul.html), în Adevărul, 30 decembrie 2008
79. ^ a b Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.23
 80. ^ „Ilustri Franc-Masoni Romani” (http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html),
Tratatuldeistorieamasoneriei.ro, accesat în 3 mai 2015
81. ^ Crohmălniceanu, p.198; Ornea, Anii treizeci, p.435, 458-465
82. ^ Crohmălniceanu, p.198; Ornea, Anii treizeci, p.460-461
83. ^ Ornea, Anii treizeci, p.462-465; Topîrceanu, Vol. II, p.561
84. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.560-562 (Săndulescu, in Topîrceanu, Vol. II, p.582)
85. ^ Ornea, Anii treizeci, p.464-465
86. ^ a b ro Ion Simuț, "A fost sau n-a fost?" (http://www.romlit.ro/a_fost_sau_n-a_fost), în
România Literară, Nr. 7/2007
87. ^ ro Valeriu Râpeanu, "Propagandă, manipulare, dar și cultură în adevăratul înțeles al
cuvântului" (http://www.curierulnational.ro/Specializat/2004-02-28/Propaganda,+manipulare,
+dar+si+cultura+in+adevaratul+inteles+al+cuvantului), în Curierul Național, 28 februarie
2004
88. ^ a b ro "Cabana lui Sadoveanu, rezervată polițiștilor" (http://www.romanialibera.ro/exclusiv
-rl/reportaj/cabana-lui-sadoveanu-rezervata-politistilor-116720.html), în România Liberă, 30
ianuarie 2008
89. ^ ro Bianca Burța, " 'Femeile între ele' în 1937" (http://www.observatorcultural.ro/Femeile-in
tre-ele-in-1937*articleID_14072-articles_details.html), în Observator Cultural, Nr. 290,
octombrie 2005
90. ^ Vianu, Vol. III, p.205-230
91. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.121-123, 126-128, 145-146
92. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.285
93. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.25
94. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.22-23; Frunză, p.189-190. Vezi și Vasile, p.59-60,
244
95. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.50
96. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.50-51, 55-56
97. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.23, 25, 34
98. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.282, 289
99. ^ a b c ro Paula Mihailov Chiciuc, "Comunism - Iscusitele condeie din slujba 'democrației' "
(http://www.jurnalul.ro/articole/16590/comunism---iscusitele-condeie-din-slujba-%22democra
tiei%22), în Jurnalul Național, 17 iulie 2007
100. ^ a b c d Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.282
101. ^ Frunză, p.303
102. ^ PAMFIL SEICARU, pamfletarul (http://www.revistamagazin.ro/content/view/1458/21/),
Revista Magazin, miercuri, 30 mai 2001
103. ^ a b Frunză, p.374
104. ^ a b c d e f g "Rural Life in Ruritania", în Time, 22 iunie 1962
105. ^ a b c Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283
106. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.286-289
107. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283; Crohmălniceanu, p.199; Vasile, p.81-82
108. ^ ro Valeriu Râpeanu, "Ce roman, viața lui Zaharia Stancu", în Magazin Istoric, septembrie
1998
109. ^ Mihăilescu, 97-98
110. ^ Cine a scris romanul Mitrea Cocor? (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COM
ENTARII/Cine%20a%20scris%20romanul%20Mitrea%20Cocor%20de%20Brudascu.htm#_ft
n1), Dr. Dan Brudașcu
111. ^ Selejan, p.116-117
112. ^ Crohmălniceanu, p.199
113. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.135
114. ^ Selejan, p.147, 151-152, 156, 163-164
115. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283; Crohmălniceanu, p.199
116. ^ Mihăilescu, p.97, 101
117. ^ Cioroianu, p.283; Crohmălniceanu, p.199; Frunză, p.374
118. ^ a b Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.284
119. ^ a b ro "Revista presei" (http://www.observatorcultural.ro/Adevarul-economic-Cuvantul-Ind
ependent-Tribuna-Cotidianul*articleID_8147-articles_details.html), în Observator Cultural,
Nr.167, mai 2003
120. ^ Cornis-Pope, p.500; Crohmălniceanu, p.137, 192, 196-198, 582-584
121. ^ a b c ro " 'Ceahlăul literaturii române', sărbătorit la Chișinău" (http://www.timpul.mdl.net/Ru
bric.asp?idIssue=194&idRubric=2367), în Timpul, 9 noiembrie 2005
122. ^ Călinescu, p.766
123. ^ Crohmălniceanu, p.19, 189, 255, 262, 298
124. ^ a b c Cornis-Pope, p.447
125. ^ Vianu, Vol.III, p.206
126. ^ Călinescu, p.501, 575, 581, 617, 618, 620, 631, 672, 822, 835
127. ^ a b c d Călinescu, p.631
128. ^ Ornea, Junimea și junimismul, p.259; Vianu, Vol.II, p.115. Conform lui Vianu, Sadoveanu
„l-a considerat pe Gane maestrul său".
129. ^ Călinescu, p.452-453
130. ^ Vianu, Vol.III, p.211-212
131. ^ Călinescu, p.803; Cernat, p.320; Crohmălniceanu, p.34-35, 39, 49
132. ^ Cernat, p.143, 144-145, 320
133. ^ Sandqvist, p.228, 248-249
134. ^ Cernat, p.209
135. ^ Călinescu, p.615, 803; Vianu, Vol.II, p.115. Vezi și Crohmălniceanu, p.198
136. ^ Călinescu, p.778
137. ^ a b c d e f Călinescu, p.622
138. ^ Călinescu, p.620, 621, 626, 627, 803; Crohmălniceanu, p.207-208, 229
139. ^ a b Călinescu, p.621
140. ^ Vianu, Vol.III, p.212-218, 248-249
141. ^ Crohmălniceanu, p.192
142. ^ a b c d Călinescu, p.803
143. ^ Călinescu, p.631; Vianu, Vol.III, p.218. Vezi și Crohmălniceanu, p.253
144. ^ Vianu, Vol.III, p.219
145. ^ a b c d Stanomir, p.26
146. ^ Crohmălniceanu, p.198; Vianu, Vol.III, p.230
147. ^ Călinescu, p.625, 627, 628; Crohmălniceanu, p.225, 233, 239-240; Vianu, Vol.III, p.225-
226
148. ^ Călinescu, p.627-628, 794, 914; Crohmălniceanu, p.228-229, 238-240, 253-254.
Crohmălniceanu (p.239) notează că această „sinteză muzicală fascinantă” a limbajului
modern și arhaic este dublat uneori de pastișă ironică.
149. ^ Călinescu, p.627, 631; Vianu, Vol.III, p.225-226, 246-247; Crohmălniceanu, p.232, 239,
240, 254, 250-252
150. ^ Vianu, Vol.III, p.224-225
151. ^ Călinescu, p.413; Vianu, Vol.I, p.337; Vol.III, p.207
152. ^ Vianu, Vol.III, p.227, 236
153. ^ Ornea, Junimea și junimismul, p.50; Vianu, Vol.III, p.207
154. ^ Vianu, Vol.III, p.220
155. ^ Vianu, Vol.III, p.221
156. ^ Vianu, Vol.III, p.251-252; Răileanu, p.16-17
157. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.337
158. ^ Sandqvist, p.252
159. ^ Vianu, Vol.II, p.213-214
160. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.336
161. ^ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Op. cit, p.12
162. ^ a b c d e f Călinescu, p.616
163. ^ Călinescu, p.616, 803
164. ^ Călinescu, p.616; Crohmălniceanu, p.202; Vianu, Vol.III, p.222-223
165. ^ a b Călinescu, p.617
166. ^ Călinescu, p.617-618, 620-621. Vezi și Crohmălniceanu, p.195, 196, 201-203, 213-224.
167. ^ Călinescu, p.618-619, 620
168. ^ Călinescu, p.618
169. ^ Crohmălniceanu, p.203-204, 209-210, 225, 226-227, 243, 247-248
170. ^ Călinescu, p.619; Crohmălniceanu, p.201
171. ^ Călinescu, p.619
172. ^ Crohmălniceanu, p.225, 234, 247
173. ^ Ornea, Anii treizeci, p.16, 458-459
174. ^ Călinescu, p.622; Vianu, Vol.I, p.25
175. ^ Călinescu, p.622; Crohmălniceanu, p.208, 240; Răileanu, p.11
176. ^ Călinescu, p.623
177. ^ ro Ion Hadârcă, "Constantin Stere și Nicolae Iorga: antinomiile idealului convergent (I)" (h
ttp://convorbiri-literare.dntis.ro/HADIRCAiun6.html), în Convorbiri Literare, June 2006
178. ^ Chendi, p.62
179. ^ a b c d Călinescu, p.661
180. ^ Crohmălniceanu, p.226, 229-234, 247-248
181. ^ Boia, "Germanofilii", p.299-300
182. ^ Boia, "Germanofilii", p.237, 300-301, 362
183. ^ Călinescu, p.661-662. Călinescu notează că această formă de simpatie este evidentă în
romanul Haia Sanis al lui Sadoveanu, în care femeia evreică este văzută ca o victimă.
184. ^ Crohmălniceanu, p.123, 129-130, 142
185. ^ Crohmălniceanu, p.198
186. ^ Ornea, Anii treizeci, p.458
187. ^ Ornea, Anii treizeci, p.459
188. ^ Ornea, Anii treizeci, p.104
189. ^ Crohmălniceanu, p.234-235
190. ^ a b Cornis-Pope, p.501
191. ^ Vianu, Vol.III, p.227
192. ^ Cioroianu, pe umerii lui Marx, p.281
193. ^ Crohmălniceanu, p. 15, 166
194. ^ Călinescu, p.661; Ornea, Anii treizeci, p.245, 458-465
195. ^ Ornea, Anii treizeci, p.463-464
196. ^ Ornea, Anii treizeci, p.460-461, 463, 465
197. ^ Ornea, Anii treizeci, p.461-462, 464-465
198. ^ Ornea, Anii treizeci, p.460-461
199. ^ a b c Ornea, Anii treizeci, p.462
200. ^ Crohmălniceanu, p.198-199
201. ^ Ornea, Anii treizeci, p.461
202. ^ ro Paula Mihailov, "Carol al II-lea - precursorul lui Ceaușescu" (http://www.jurnalul.ro/artic
ole/41350/carol-al-ii-lea-----precursorul-lui-ceausescu), în Jurnalul Național, 12 iulie 2005.
Alte personalități citate în acest context sunt Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu,
Constantin Daicoviciu, Perpessicius, Camil Petrescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ionel
Teodoreanu.
203. ^ a b ro Lavinia Betea, " 'Recunoștința' Partidului față de cei care l-au subvenționat", în
Magazin Istoric, august 1997
204. ^ ro Boris Marian, "Norman Manea. Despre literatura Holocaustului" (http://www.romanianj
ewish.org/db/pdf/nr256_257/pagina6.pdf), în Realitatea Evreiască, Nr. 256-257 (1056-1057),
iunie–iulie 2006
205. ^ ro Liviu Rotman (ed.), Demnitate în vremuri de restriște (http://jewishfed.ro/fcer/public_htm
l/downloads/carti/Demnitate.pdf), Editura Hasefer, Federația Comunităților Evreiești din
România și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”,
București, 2008, p.74-75, 182. ISBN 978-973-630-189-6
206. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.34-35; Stanomir, p.24-25
207. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.34
208. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.35; Stanomir, p.24
209. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.34-35
210. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.50-51. Cioroianu suspects that this episode shows
Sadoveanu was copying the behavior of French writer André Gide, who made a similar tour
during the 1930s.
211. ^ Stanomir, p.26-27
212. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283-284; Frunză, p.374
213. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.287
214. ^ Vâlceanul din Băbeni colaborator NATO și CIA, condamnat la moarte de Sadoveanu (htt
p://www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=23835)
215. ^ Frunză, p.302-303
216. ^ ro Adrian Bucurescu, "Straniul destin al lui Nicolae Labiș" (http://www.romanialibera.ro/a1
21646/straniul-destin-al-lui-nicolae-labis.html), în România Liberă, 3 aprilie 2008
217. ^ ro Teodor Vârgolici, "Caracatița cenzurii comuniste" (http://www.adevarul.ro/articole/2006/
caracatita-cenzurii-comuniste.html), în Adevărul, 27 decembrie 2006
218. ^ Stenograma discuției dintre Gh. Gheorghiu-Dej și G. CĂlinescu - 2 martie 1960 - de
Lavinia Betea (http://www.romlit.ro/stenograma_discuiei_dintre_gh._gheorghiu-dej_i_g._clin
escu_-_2_martie_1960_-), romlit.ro
219. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28; partially rendered in Stanomir, p.25
220. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28. Also according to Cioroianu, Sadoveanu
"would have perhaps also wanted to be assimilated into the category [...] of radicalized left-
wing sympathizers", but was in effect a "political opportunist" (Pe umerii lui Marx, p.281).
221. ^ Stanomir, p.25
222. ^ Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Polirom, Iași, 2005, p.161. ISBN 973-
681-899-3
223. ^ a b Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.22-23
224. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.22
225. ^ Vasile, p.279
226. ^ Călinescu, p.674, 675, 725, 932
227. ^ Crohmălniceanu, p.371
228. ^ a b ro Ioan Holban, "Oamenii, ca pietrele din Bistrița" (http://www.revistaluceafarul.ro/inde
x.html?id=3113&editie=133), în Luceafărul, Nr. 10/2011
229. ^ Călinescu, p.575-576
230. ^ Călinescu, p.765
231. ^ Cernat, p.145
232. ^ Boia, Un nou Eminescu, p.71-72; Mihăilescu, p.87
233. ^ Boia, Un nou Eminescu, p.72
234. ^ Mihăilescu, p.313
235. ^ Selejan, p.137, 320-324
236. ^ Selejan, p.236
237. ^ Crohmălniceanu, p.586-587
238. ^ Mihăilescu, p.153
239. ^ ro Andrei Terian, "Momeala povestitorului" (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/momeala-
povestitorului-3070277/), în Ziarul Financiar, 7 septembrie 2007
240. ^ ro "150 de romane" (http://www.observatorcultural.ro/150-de-romane*articleID_3918-articl
es_details.html), în Observator Cultural, Nr. 45-46, ianuarie 2001
241. ^ a b Vianu, Vol.III, p.229
242. ^ Călinescu, p.630
243. ^ Cernat, p.221
244. ^ Cristian Popișteanu, "Ultima locuință a scriitorului", în Magazin Istoric, octombrie 1977,
p.19
245. ^ Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României: Aspecte ideologice și culturale,
Polirom, Iași, 2005, p.66-67. ISBN 973-681-819-5
246. ^ ro Eugenia Bojoga, "Manifestare culturală la Praga" (http://www.observatorcultural.ro/Ma
nifestare-culturala-la-Praga*articleID_15876-articles_details.html), în Observator Cultural,
Nr.332, august 2006
247. ^ Dennis Deletant, "Romania", in Peter France (ed.), The Oxford Guide to Literature in
English Translation, Oxford University Press, Oxford etc., 2000, p.215. ISBN 0-19-818359-3
248. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.20-29
249. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.244, 422-423 (Săndulescu, in Topîrceanu, Vol. I, p.288)
250. ^ Călinescu, p.761. Vezi și Crohmălniceanu, p.379
251. ^ Nicolae Labiș, Poezii, Editura Albatros, București, 1985, p.21-24. OCLC 16222193 (http://w
ww.worldcat.org/oclc/16222193)
252. ^ Vianu, Vol.III, p.147-148
253. ^ Ionel Jianu, Ștefan Dimitrescu, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1954,
p.24-26, imaginile 32. OCLC 30307206 (http://www.worldcat.org/oclc/30307206)
254. ^ a b c ro Alina Purcaru, "Corneliu Baba: autoportretul din dosarul de cadre PCR" (http://ww
w.cotidianul.ro/corneliu_baba__autoportretul_din_dosarul_de_cadre_pcr-33296.html), în
Cotidianul, 28 septembrie 2007
255. ^ Zambaccian, Corneliu Baba, imaginile 10-12, 35-40
256. ^ Zambaccian, Corneliu Baba, p.16
257. ^ ro "Portretul lui Sadoveanu pictat de Baba intră definitiv în patrimoniul Casei-muzeu din
Iași" (http://www.adevarul.ro/articole/portretul-lui-sadoveanu-pictat-de-baba-intra-definitiv-in-
patrimoniul-casei-muzeu-din-iasi/19210), în Adevărul, 8 iunie 2002
258. ^ ro Monumente de for din Jud. Suceava (http://www.suceava.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?I
D=204&lacas=true) la site-ul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național
Suceava (http://www.suceava.djc.ro/DocumenteHtml.aspx?keyword=informatii); accesat la 6
aprilie 2008
259. ^ ro Inițiativă importantă a U.S.R. Plăci memoriale pentru scriitorii români (http://www.uniun
eascriitorilor.ro/noutati.html), pe site-ul Uniunea Scriitorilor din România; accesat la 7 aprilie
2008
260. ^ ro "Busturi / Sculptură și pictură monumentală: Mihail Sadoveanu" (http://www.monumen
t.md/catalog/busturi/143/#), în baza de date cu Patrimoniul istoric și arhitectural al Republicii
Moldova (http://www.monument.md/); accesat la 7 mai 2011
261. ^ a b c d e f Mihail Sadoveanu (https://www.imdb.com/name/nm0755616/) la Internet Movie
Database
262. ^ a b ro Ioan Lăcustă, "1952. Filmul românesc la raport în Consiliul de Miniștri", în Magazin
Istoric, ianuarie 1998
263. ^ a b Vasile, p.244-247
264. ^ Mihăilescu, p.89
265. ^ ro Cultural - Muzee. Casa Memorială Mihail Sadoveanu (http://www.falticeni.ro/muzee.ph
p), at falticeni.ro (http://www.falticeni.ro/muzee.php); accesat la 6 aprilie 2008
266. ^ a b ro "Iași. Un secol de Sadoveanu" (http://www.evenimentul.ro/articol/un-secol-de-sadov
eanu.html), în Evenimentul, 6 noiembrie 2004
267. ^ ro Dominica Vasiliu, "Zeci de scriitori 'Pe urmele lui Sadoveanu' " (http://www.mont.ro/stir
i/?editia=20060309&pagina=7&articol=3271), în Monitorul de Neamț, 9 martie 2006
268. ^ ro Festivalul Internațional de Șah Mihail Sadoveanu, ediția I (http://www.romanianchess.o
rg/anunturi/iasi_rom.html), la site-ul Federației Române de Șah Comisia Centrală de Șah
prin Corespondență (http://www.romanianchess.org/); accesat la 5 aprilie 2008

Bibliografie
Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 222–232
Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial,
Humanitas, București, 2010.ISBN 978-973-50-2635-6
Lucian Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998. ISBN
973-569-209-0:
Lucian Boia, „Un nou Eminescu: A. Toma”, p. 71-81
Adrian Cioroianu, „Lumina vine de la Răsărit. 'Noua imagine' a Uniunii Sovietice în
România postbelică, 1944-1947”, p. 21-68
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva,
București, 1986
Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Cartea
 Românească, București, 2007. ISBN 978-973-23-1911-6
ro Ilarie Chendi, „Vieața literară în 1911 (o privire generală)” (http://documente.bcucluj.ro/w
eb/bibdigit/periodice/luceafarul/1912/BCUCLUJ_FP_280091_1912_011_003.pdf), în
Luceafărul, Nr. 3/1912, p. 61-65 (digitized by the Babeș-Bolyai University Transsylvanica
Online Library (http://documente.bcucluj.ro/))
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, București, 2005. ISBN 973-669-175-6
Marcel Cornis-Pope, „Shifting Perspectives and Voices in the Romanian Novel”; „The
Search for a Modern, Problematizing Historical Consciousness: Romanian Historical Fiction
and Family Cycles”, in Marcel Cornis-Pope, John Neubauer (eds.), History of the Literary
Cultures of East-Central Europe, John Benjamins, Amsterdam & Philadelphia, 2004, p. 441-
456, 499-505.ISBN 90-272-3452-3
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I,
Editura Minerva, București, 1972.OCLC 490001217 (http://www.worldcat.org/oclc/49000121
7)
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, București, 1990.ISBN 973-28-
0177-8
Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Editura Pontica, Constanța, 2002.
ISBN 973-9224-63-6
Z. Ornea,
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1995. ISBN 973-9155-43-X
Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998. ISBN 973-21-0562-3
Petre Răileanu, „Construcție și semnificație în ficțiunea istorică”, prefață la Mihail
Sadoveanu, Nicoară Potcoavă, Editura Militară, 1990, p. 5-17. ISBN 973-32-0114-6
Tom Sandqvist, Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts & London, 2006. ISBN 0-262-19507-0
Ana Selejan, Literatura în totalitarism. Vol. II: Bătălii pe frontul literar, Cartea Românească,
București, 2008.ISBN 978-973-23-1961-1
Ioan Stanomir, „Facerea lumii”, în Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan
Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Polirom, Iași, 2004, p. 13-45. ISBN 973-681-
817-9
George Topîrceanu, Scrieri, Vols. I-II (preface, chronological table and notes by Al.
Săndulescu), Editura Minerva, București, 1983. OCLC 10998949 (http://www.worldcat.org/oc
lc/10998949)
Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă. 1948-1953, Humanitas, București,
2010.ISBN 978-973-50-2773-5
Tudor Vianu, Scriitori români, Vols. I-II, Editura Minerva, București, 1970. OCLC 7431692 (htt
p://www.worldcat.org/oclc/7431692)
Krikor Zambaccian, Corneliu Baba, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958.
OCLC 163693643 (http://www.worldcat.org/oclc/163693643)

Legături externe
Mihail Sadoveanu (https://www.imdb.com/name/nm0755616/) la Internet Movie Database
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – S (http://acad.ro/bdar/armembriLit.p
hp?vidT=S)
Mihail Sadoveanu și francmasoneria (http://www.romlit.ro/mihail_sadoveanu_si_francmason
eria), Vasile Iancu, România Literară - anul 2009, numărul 48
 Mihail Sadoveanu și Francmasoneria (http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/10685/mihail-sa
doveanu-si-francmasoneria/), 23 iunie 2011, devoratoruldecarti.ideilibere.ro
În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul (http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redesco
perirea-romaniei/in-odaile-cu-stele-sadoveanu-era-cat-ceahlaul-514986.html), 18 iulie 2009,
Cristinel C. Popa, Costin Anghel, Jurnalul Național
Valori ale culturii naționale: 129 ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu (http://www.amosne
ws.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-129-ani-nasterea-lui-mihail-sadoveanu-05-11-200
9), 5 noiembrie 2009, Amos News
Valori ale culturii naționale: 48 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu (http://www.amosn
ews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-48-ani-moartea-lui-mihail-sadoveanu-19-10-2009),
19 octombrie 2009, Amos News
Un Sadoveanu altfel (http://ziarullumina.ro/istorie-si-cultura/un-sadoveanu-altfel), 6
noiembrie 2011, Ziarul Lumina
Proletcultismul, intre ocara si oportunism (http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/proletcu
ltismul-intre-ocara-si-oportunism-144967.html), 30 ianuarie 2009, Adrian Bucurescu,
România liberă
Biografii comentate (XLVI). Mihail Sadoveanu, un Ceahlău al propagandei comuniste (http://
www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xlvi-mihail-sadoveanu-un-ceahlau-al-prop
agandei-comuniste-de-calin-hentea-11914473), 16 ianuarie 2014, Calin Hentea, Ziarul de
Duminică

Vezi și
Romanul istoric sadovenian (trăsături)
Casa memorială „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni
Mormântul lui Mihail Sadoveanu

Format:Realism socialist

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihail_Sadoveanu&oldid=15366174