Anii de maturitate.

Cariera politică timpurie

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate ale lui Sadoveanu

În 1921 devine membru al Academiei Române.[15][25][27] Doi ani mai târziu, își ține discursul de recepție,
în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în general și de poezia populară în special. [15]
[25][66]
 Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se nucleului de redactori din
perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele
sale (unele dintre ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică
volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul,
volumul Priveghiuri.[67] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala
Galaction, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu
Celibidache.[64] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și promoveze scrierile,
[68]
 de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,[69] și scriitorul satiric
Radu Cosmin.[70]

Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele
inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[41] După 1923, alături de
Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să
meargă la vânătoare.[61] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927
la râul Arieș.[19][25] În același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[25][41], călătorie descrisă
ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925, 1929,
respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia
Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel
național.[25][71] Tot în acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și publică
împreună o serie de abecedare.[72]

În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de

la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian
Goga,[41]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și Sadoveanu.[73] În
timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din
1931, ocupă un loc de senator din partea județului Iași.[41][74] În perioada cabinetului țărănist, condus
de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României. [41][74] Numirea sa în funcție a fost
justificată prin statutul de personalitate culturală. [41] În această perioadă face parte din Partidul
Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu principala grupare Național-Liberală.
[75]
 În paralel, începe să contribuie la cotidianul de stângaAdevărul.[76] În 1928 publică Hanul Ancuței, o
lucrare remarcabilă aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri,
îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[71], iar din 1932 al Lojii
„Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice: „Mare
Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare
Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite. [41][53][71][77] Fratele său, Vasile
Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason. [78]

Anii '30. Al Doilea Război Mondial

Prima pagină a volumului „Soarele în baltă”

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum din trilogia sa istorică Frații
Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul 1935. În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a ediției sale
matinale, Dimineața. Alături de George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa editează,
începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail
Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și redactorului revistei Viața
românească. În această perioadă este implicat într-o dispută publică cu presa fascistă și cea
de extremă dreapta, contracarând atacurile acestora în ziarele proprii. [79] Susținători ai extremei
drepte organizau în public arderea volumelor sale.[80] Scandalul s-a prelungit și în următorii ani,
Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi din lumea literară. [25][81] Printre ei se află și
Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a susținut până la moartea sa, cauzată de
un cancerul hepatic.[82] În septembrie 1937, ca semn de solidaritate și de apreciere a muncii
sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Sadoveanu titlul de doctor honoris causa.[83]

La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care trecea
România, dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al II-lea și
formațiunii politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să blocheze
venirea la putere a grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al restrânsului
senat corporatist.[84] În 1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum de Opere.[32] După
ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în timpul rebeliunii legionare și își stabilește
propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai prezent în viața publică,
ținând prelegeri pe teme culturale pentru postul național de radio.[85] După publicarea în 1942 a
ultimei părți a trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se retrage din nou, la cabana sa de vânătoare de
la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță; acest loc i-a servit ca inspirație
pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de urs și Poveștile de la Bradu-Strâmb.[86] În
timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe Valeria Mitru, o jurnalistă feministă mai tânără ca el,
[87]
 cu care, după o scurtă perioadă de timp, se căsătorește. [19] În august 1944, prin Lovitura de stat de
la 23 august 1944, România a întors armele, trecând de partea aliaților, trupele române luptând cu
sau fără voie alături de Armata Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe front, la 22 septembrie, în
Transilvania.[35] Conform Profirei Sadoveanu, durerea resimțită de scriitor l-a împiedicat pentru
totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim volum al Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu
candidează la președinția Societății Scriitorilor Români, dar este învins de Victor Eftimiu.[71] Cea de-a
patruzecea aniversare a debutului său este sărbătorită printr-o ceremonie specială la Academie,
unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o retrospectivă a întregii opere a confratelui
său.[32][71][88]

Sistemul comunist și ascensiunea politică

Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților în 1948. De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec,

Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi

După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de
la propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului socialist. Aceasta a dus la
colaborarea cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS),
condusă de medicul endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul îndeplinește
rolul de gazdă pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir Kemenov în timpul
vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției literare și filosofice” a ARLUS (secondat
de Mihai Ralea și Perpessicius).[89] În februarie 1945, el se alătură lui Parhon, Alexandru Rosetti,
compozitorului George Enescu, biologului Traian Săvulescu și matematicianului Dimitrie
Pompeiu într-un protest împotriva politicilor culturale promovate de primul ministru Nicolae
Rădescu și a cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul Rădescu și pentru a-l face să plece
de la putere.[90] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare a asociației, Veac Nou,
alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea.[91]

Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul
conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind doar una din conferințele pe care
le-a ținut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare de a
îmbunătăți imaginea Stalinismului în România.[92] ARLUS va publica în același an textele acestor
conferințe într-un singur volum.[77] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea Sovietică
împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan, și
matematicianul Simion Stoilow,[93] fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte la cea de-a
220-a aniversare a înființării ei. Sunt vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu agronomul Nicolai
Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.[94] La întoarcere, scriitorul publică alte texte controversate și ține
discursuri prin care laudă sistemul sovietic. [95] În același an, Editura Cartea Rusă a ARLUS a mai
publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui sportiv de Ivan Turgenev [59], făcută
de Sadoveanu.

În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor

Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând un loc în noul Parlament al României, cel
unificat.[96][97] În prima sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului.
[98]
 Locuiește la Ciorogârla, primind din partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil
Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie a fost considerată de Partidul Național-
Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de Ciorogârla”. [99][100]

În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu

primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de
beneficii materiale substanțiale.[97][101] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan
Voitec, Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD. [102][103] A rămas
membru al noii Academii a Republicii Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici,
este ales în conducerea acesteia.[104]

Ultimii ani, boala și moartea

Sadoveanu în ultimii ani de viață

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din România în 1949,
Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia. [55][105] Apoi, în 1950, este numit președintele ei,
înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un semn
al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind
în acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.[106] Sadoveanu și
Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956). [55][107] Între timp, Sadoveanu publică mai
multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după unele surse scris de Dumitru
Ciurezu și modificat de Sadoveanu),[108] prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare.
Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul Premiu de Stat pentru proză. [98]

În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de noul regim. În luna
iunie a anului 1952, devine președinte al Consiliului Științific al Academiei, cel care va
modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de
Sadoveanu în primele sale lucrări). [109] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând
Comitetul Național pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să
portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru proliferarea
armelor nucleare.[103] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii, primind, în
1951, Premiul Internațional pentru Pace.[110] Din postura de parlamentar, Sadoveanu face parte din
comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta influențele
sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești. [111] În martie 1953, la puțin timp
după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor, discutând despre
noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și manifestându-se împotriva tinerilor
autori care nu au renunțat la proletcultism.[112] În noiembrie 1955, la puțin timp după ce împlinește
vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.[113] După 1956 regimul a
anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai
importante modele culturale ale regimului. [114]

Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[64] și se mută înapoi în București, unde deține
o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.[19]

Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții

interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în
poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în
1961, „Premiului Lenin pentru Pace”. [115]

Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb. [19] Este îngrijit de o echipă de medici
condusă de Nicolae Gh. Lupu.[19] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind într-o vilă
aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[19] Este vizitat periodic de
prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti. [116] Mihail Sadoveanu se stinge din
viață pe data de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața, [13] fiind înmormântat pe 21 octombrie
la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat
scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.

După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a
organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul
literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării
comunității de călugărițe.[117] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei. [117]

Contribuții literare

Context

Unul din liderii generației sale, și unul din cei mai reprezentativi scriitori români, Mihail Sadoveanu
este totodată recunoscut pentru calitățile sale de povestitor, scrierile despre natură și descrieri ale
mediului rural. Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale [118][119] (120 conform
revistei americane Time).[102] Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de Liviu
Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda diferențelor de
stil și abordare, mari romancieri.[120] Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie activitatea,
concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că perioada interbelică a fost
una agitată,[121] în timp ce istoricul literar Marcel Cornis-Pope îi consideră pe Sadoveanu și Rebreanu
„cei mai importanți romancieri ai primei jumătăți a secolului al XX-lea” din România. [122] În
1944, Tudor Vianu îl considera pe Sadoveanu „cel mai important scriitor român pe care îl are
România [în prezent], primul dintre cei de-o seamă cu el.” [123]
Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul din scriitorii care
militau pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor cosmopoliți), George Călinescu a mai notat
că, printre multele sale povești și romane, Sadoveanu împrumută din stilul predecesorilor și
contemporanilor săiIon Luca Caragiale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Demostene
Botez, Otilia Cazimir, Calistrat Hogaș, I. A. Bassarabescu și Ionel Teodoreanu.[124] De asemenea inclusă
în acest curent, „proza lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M. Sadoveanu, Bratescu-
Voinesti si I. Bassarabescu”, „Gârleanu e departe de a avea mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe
care totuși l-a umbrit fără dreptate.”[125] Cornis-Pope crede că proza lui Sadoveanu este o continuare
a „narațiunii naționale” explorată anterior de Nicolae Filimon, Ioan Slavici și Duiliu Zamfirescu,[122] în
timp ce istoricii literari Vianu și Zigu Ornea menționează că Sadoveanu s-a inspirat și din temele și
genurile abordate de autorul junimist Nicolae Gane.[126] În tinerețe, Sadoveanu l-a admirat și i-a
colecționat lucrările lui N. D. Popescu-Popnedea, un autor prolific de almanahuri, romane istorice și
de aventură.[68] Trecerea sa la realism a fost inspirată de citirea operelor lui Gustave Flaubert și în
special ale lui Nikolai Gogol.[29] Sadoveanu și Gane au fost indirect influențați de diplomatul
rus Wilhelm von Kotzebue, autor al poveștii cu temă românească Laskar Vioresku.[127]

În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în cadrul școlii
locale realiste, comparabilă cu adoptarea perspectivei de către artiștii renascentiști.[128] Interesul lui
Mihail Sadoveanu pentru lumea satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul unor
dezbateri în cercurile moderniste. Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu, care a
încercat sincronizarea unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari critici ai
lui Sadoveanu.[32][129] Totuși, Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui Lovinescu: Perpessicius și
editorul Contimporanului Ion Vinea, care, în căutarea autenticității literare, credea în reducerea
decalajului dintre avangardism și folclor.[130] Această opinie a fost împărtășită și de istoricul literar
suedez Tom Sandqvist, care vedea în opera lui Sadoveanu ca puncte de legătură cu modernismul
interesul lui în elemente păgâne și elemente absurde ale folclorului local.[131] Într-o dispută despre
specificul național, și parțial ca răspuns la cererea lui Vinea, eseistul și poetul modernist Benjamin
Fondane a susținut că, în semn de apreciere față de cultura română, cu care a venit în contact
„sufletul lui Sadoveanu poate fi ușor redus la sufletul slav”.[132]

Caracteristici

Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în formarea stilului său literar.
După căsătoria din 1901, Mihail Sadoveanu a adoptat ceea ce Călinescu numea stilul de viață
„patriarhal”.[13] Călinescu menționează că Sadoveanu și-a educat personal pe cei mai mulți dintre
copiii săi, folosing chiar și biciul. [13] Un epicureist, scriitorul era gospodar, vânător înrăit, pescar și
amator de șah.[133] Colegul său, epigramistul Păstorel Teodoreanu, spunea despre el că este un om cu
gusturi culinare rafinate, care ținea la bucătăria românească și vinul românesc.[134] Stilul de viață era
în strânsă legătură cu interesele sale literare; personajele principale din romanele sale duceau o viață
retrasă și rudimentară (Călinescu face legătura cu dorința scriitorului pentru „întoarcerea la
vremurile patriarhale”),[135] Operele sale sunt apreciate pentru prezența naturii și pentru descrierile
amănunțite ale festinurilor ritualice, ale partidelor de vânătoare și de pescuit. [102][136]
Mihail Sadoveanu

Călinescu consideră că valoarea acestor descrieri a crescut în timp, și că autorul, odată ce a renunțat
la liricizare, le-a folosit ca „un mijloc pentru simțuri pentru a se bucura de formele pe care natura le
oferă omului.”[137] A mai adăugat că estetica lui Sadoveanu amintește de arta Epocii de
Aur din Olanda: „S-ar putea spune că Sadoveanu reclădește în Moldova zilelor noastre [...] ulcioarele
cu vin olandeze și mesele pline cu vânat și pește.” [137] Vianu susține că Sadoveanu nu a folosit
descrierea numai pentru rolul ei estetic, ea fiind des prezentată într-o manieră impresionistă, primind
un rol specific, chiar discret, în cadrul operelor, servind la elaborarea acțiunii.
[138]
 Tradiționalistul Garabet Ibrăileanu, referindu-se la scrierile lirice despre natură ale lui Sadoveanu,
a declarat că scriitorul a reușit să „depășească natura”. [139] La polul opus, modernistul Eugen
Lovinescu s-a opus cu fermitate descrierilor unor peisaje primordiale, considerând că, deși a adoptat
ideologia realistă, rivalul său era prea influențat de romantism.[32][140] Atitudinea lui Lovinescu, după
cum nota criticul Ion Simuț, se datora parțial faptului că Sadoveanu a avut de la început și de câștigat
și de pierdut din înregimentarea sa temporară în sămănătorismul lui Iorga. [32] În 1962, în cadrul
revistei Time apare un articol în care scrie că stilul său era „învechit”, fiind mai aproape de cel al
lui Leo Tolstoi și Ivan Turgenev, „deși nu are puterea sau abilitățile niciunuia dintre ei.” [102] Și pentru
Călinescu și Vianu, Sadoveanu este un creator cu înclinații romantice vădite, care amintesc de cele ale
lui François-René de Chateaubriand.[141] Spre deosebire de Lovinescu, Vianu considera aceste înclinații
ca neavând un efect negativ pentru arta lui Sadoveanu. [142]

Văzută de criticul literal Ioan Stanomir ca marcată de „volubilitate”,[143] și astfel contrastând cu natura

sa cunoscută de taciturn și de aparentă amărăciune, [19][144] forma limbii române utilizate de Mihail
Sadoveanu, în special cea folosită în romanele istorice, a fost apreciată pentru
folosirea arhaismelor și abordarea inventivă a lexicului românesc. Împrumutând adesea idei și
mijloace de expresie din cronicile moldovene ale lui Ion Neculce și Miron Costin,[145] autorul îmbină cu
creativitate mai multe dialecte regionale și registre lingvistice, îndepărtându-se de simpla imitație a
limbajului istoric.[146] Povestite în general la persoana a treia, în cărțile sale nu se regăsesc diferențe
între limbajul folosit de povestitor și cel folosit de personaje. [147] Conform lui Călinescu, Sadoveanu
are „o capacitate de a vorbi autentic enormă”, asemănătoare cu cea a lui Caragiale și a lui Ion
Creangă.[125] Scriitorul însuși era fascinat de „elocvența” oralității rudimentare, și în special a
discuțiilor băieșilor pe care le-a auzit în timpul călătoriilor sale. [148] Pornind de la observațiile făcute de
mai mulți critici, care au lăudat, în general, calitățile poetice ale prozei lui Sadoveanu,
Crohmălniceanu a vorbit în detaliu despre rolul romancierului moldovean în remodelarea limbajului
literar. Această contribuție deosebită a fost descrisă pentru prima dată la începutul secolului al XX-
lea, când Sadoveanu a fost aclamat de către Titu Maiorescu pentru adaptarea stilul său de a scrie la
mediul social și de circumstanțele poveștilor sale. [149] Cu toate acestea, Vianu constată că scrierile din
ultima perioadă a vieții lui Sadoveanu au tendința de a lăsa mai mult spațiu pentru neologisme,
prezente în mare parte în acele pasaje în care vocea naratorului ia cuvântul. [150]

Un alt element unificator în creația lui Sadoveanu este recurgerea la tipuri literare. Încă din 1904,
Maiorescu l-a lăudat pe tânărul povestitor pentru descrierea precisă a personajelor conform
perioadei istorice în care trăiau.[151] Tudor Vianu a subliniat că, spre deosebire de mulți dintre
predecesorii săi realiști, Sadoveanu îl vedea pe țăranul român ca pe „un tip superor de om, un om
eroic”.[152] El a mai adăugat că: „simplu, în sensul că acești oameni sunt mișcați de câteva dispozitive
[care] coincid cu instincte fundamentale ale omenirii, [ei] sunt, în general, misterioși.” [153] În aceeași
notă, Sadoveanu creează, de asemenea, înțelepți populari, ale căror opinii cu privire la viata sunt de
o natură umanistă naturii, și de multe ori descris în contrast cu principiile raționalismului raționalist
ale culturii occidentale.[154] Comentând pe baza acestui aspect, prietenul lui Sadoveanu, George
Topîrceanu, credea că opera lui Sadoveanu a depășit noțiunile mai intelectuale [și] mai mult
artificiale ale „tipologiilor”, și că „el creează [...] oameni.” [155] Subiectul principal al operei sale
ulterioare, susține Sandqvist, a fost „o lume arhaică în care fermierii și proprietarii de pământ erau
oameni liberi, cu drepturi egale”[156] (sau, conform lui Simuț, „o utopie a eroismului arhaic”).[32]

Astfel, Călinescu consideră că opera lui Sadoveanu pare să fie o creație monolitică, prin care „un
singur om” reflectă „o singură natură, universală, locuită de un singur tip de om”, și a aduce aminte
de o viziune similară a completitudinii arhaice așa cum se găsește în literatura poetului Mihai
Eminescu.[125] Asemănarea cu viziunea lui Eminescu de „nostalgie, întoarcere, protest, cerere,
aspirație spre o lume [rurală] pe care a părăsit-o” a fost, de asemenea, menționată de Vianu, [157] în
timp ce Topîrceanu vorbea despre „descoperirea paradoxală că [Sadoveanu] este cel mai mare poet
de la Eminescu încoace.”[158] Mihail Sadoveanu și-a format viziunile tradiționaliste asupra literaturii
investigând folclorul românesc, pe care l-a evocat ca sursă de inspirație în cadrul unui discurs ținut în
fața altor scriitori de la Academia Română.[15] George Călinescu, în a sa monumentală lucrare, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent (1941), considera că felul lui Sadoveanu de a fi se
reflectă și în opera sa. „Omul însuși personifică în chipul cel mai izbitor opera: voinic, trup mare, cap
voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelșugată dar prudentă și monologică, ocolind
disputa; însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al feții, aduc pe față o nepăsare ferină; ochii
nelămuriți, reci, venind de departe și trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute. [125]
[159]
 Într-un articol din 1930, G. Călinescu scria în 1937 în „Adevărul literar”: „Îl cred foarte necultivat”,
atitudine contestată de alți istorici literari. Alexandru Paleologu îl consideră o figură proeminentă a
intelectualității vremii, „cel mai intelectual scriitor de la Eminescu încoace”, în timp ce însemnările
sale private arată că el era un om citit, bine familiarizat cu literaturile din mai multe țări. [41] Deși
considerat un scriitor spontan, Sadoveanu a întâmpinat greutăți în elaborarea poveștilor sale și în
cercetările contextului istoric, păstrând multe dintre detaliile investigațiilor sale în jurnalele
personale.[41]

Debut

Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca fiind un volum care cuprinde
toate temele care vor fi dezvoltate în romanele ulterioare. [13] Totuși, el le consideră pe unele
„ciudate”, arătând că Sadoveanu avea probleme în dezvoltarea narațiunii. [13] Aceste scrieri cuprind în
principal episoade din viața boierilor, arătând felul în care se înțeleg între ei, cum se poartă cu
servitorii și cu țara lor.[13] Într-una dintre povești, intitulată Cântecul de dragoste, Sadoveanu
abordează problema robiei, ilustrând moartea unui rob țigan care a fost ucis de stăpânul său gelos, în
timp ce în Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace cu Dumnezeu până când moartea fiului
său va fi răzbunată.[13] Alte fragmente se ocupă doar cu existența izolată a țăranilor: de exemplu,
în Într-un sat odată, un bărbat misterios moare într-un cătun din Moldova, iar localnicii, în
imposibilitatea de a-i descoperi identitatea, îi vând calul. [160] În Năluca, acțiunea se desfășoară în jurul
conflictului dintre doi bătrâni care încearcă să-și ascundă trecutul rușinos. George Călinescu observă
că, în special în Năluca, Sadoveanu începe să exploreze tehnica discontinuității în contribuțiile sale
literare. „Mijlocul tehnic, de pe acum caracteristic al autorului, de a sugera mocnirea sub cenușă a
pasiunilor e o respirație contemplativă în care se evocă un element stătător: natura vie ori
moartă.”[160]

Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe natura moartă și duce opera
sa în direcția realismului socialist și a naturalismului (Călinescu presupune că Sadoveanu a
împrumutat această caracteristică de la scriitorul francez Émile Zola sau de la Alexandru Vlahuță).
[161]
 Pentru Călinescu, această alegere a fost una cu „efecte dăunătoare” pentru opera lui Sadoveanu,
considerând că Dureri înăbușite este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de povestiri. [160] În
opinia lui Lovinescu, înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu însemna că poveștile sale
trebuie să fie obiective.[140] Lucrările redau momente dramatice ale existenței individuale. În Lupul, un
animal este urmărit și prins de un grup de țărani; personajul eponim din Ion Ursu pleacă din sat
pentru a deveni proletar, și devine alcoolic;[162] ucenicul din Sluga nu este capabil să se răzbune pe
maistrul său la momentul potrivit; în Doi feciori, un boier ajunge să țină la fiul său ilegitim, care lucra
pe moșia sa și nu își cunoștea tatăl.[160]

În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din viața soldaților români care
au luptat în Războiul de Independență. Împotrivindu-se unor serii de exagerări regăsite în carte,
revista Time apreciază totuși că „uneori el are abilitățile necesare pentru un scriitor de a face povești
captivante chiar și despre un război învechit”. [102] Concluzia ei este că „Scheciurile lui Sadoveanu au
virtuțiile - și viciile - unor imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă din perioada
romantică a secolului al XIX-lea.”[102