Academia Română 

este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost

fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1
august 1867 Societatea Academică Română,[1] iar în 1879 Academia Română. Conform statutului[2],
rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de
ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai
importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt: Dicționarul limbii
române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria
românilor. Prin statutul său, Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari și
corespondenți și 135 membri de onoare, din care cel mult 40 din România.[3

La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și
lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze
progresul cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră
înființate încă din secolul al XVI-lea, atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Țara
Moldovei (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător
apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de
la Brașov (1821), București (1844), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui
institut central care să reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după
modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme, care i-a urmat,
au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării unui înalt for cultural.
Intelectualii români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan
Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților
români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat,
însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.[4]

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut
primele donații. La propunerea lui Constantin A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1
aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era
stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur.
Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul
Instrucțiunii și Cultelor.[5] Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:

 7 membri din Vechiul Regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-

Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Constantin Alexandru
Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;

 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;

 3 din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;

 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);

 2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;

 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.

Academia Română. Sediul din Calea Victoriei

Clădirea nouă a Casei Academiei,

situată lângă Casa Poporului (actualmente Palatul Parlamentului)

Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai
importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a
fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea
Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu,
(reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor
fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade
Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională
enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură
din țară și apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție
națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței
științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia
Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație
artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română a fost desființată, înființându-se în schimb o
instituție complet nouă, Academia Republicii Populare Române. Conform prevederilor decretului, nu
era vorba despre o transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nicio clauză
care să prevadă o continuitate între cele două instituții. Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de
membri ai Academiei R.P.R. Noua listă cuprindea o serie de nume noi, ale unor personalități legate
de Partidul Comunist, cum erau: Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ștefan-Marius Milcu, Simion
Iagnov, Petre Constantinescu-Iași și alții. Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost
incluși în Academia R.P.R. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste
România. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al
Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu
rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia Republicii Socialiste România și-a
schimbat numele în Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.