Istoric

La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și lumea
culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze progresul
cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă
din secolul al XVI-lea, atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Țara
Moldovei (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător
apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de la Brașov (1821),
București (1844), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui institut central care să
reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme, care i-a urmat, au
creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării unui înalt for cultural. Intelectualii
români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan
Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români...
pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu
Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.[5]
Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele
donații. La propunerea lui Constantin A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1
aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea
ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea
formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor.[6] Membrii
urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:
•7 membri din Vechiul Regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion
Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Constantin Alexandru Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au
adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;
•3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;
•3 din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;
•2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
•2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;
•2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.

Academia Română. Sediul din Calea Victoriei

Clădirea nouă a Casei Academiei,

situată lângă Casa Poporului (actualmente Palatul Parlamentului)
Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante
personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat
eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor
fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu, (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru
Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice
Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început
o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind
oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție
națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice.
Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română
funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română a fost desființată, înființându-se în schimb o
instituție complet nouă, Academia Republicii Populare Române. Conform prevederilor decretului, nu era
vorba despre o transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nicio clauză care să
prevadă o continuitate între cele două instituții. Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de membri ai
Academiei R.P.R. Noua listă cuprindea o serie de nume noi, ale unor personalități legate de Partidul
Comunist, cum erau: Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ștefan-Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre
Constantinescu-Iași și alții. Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost incluși în Academia
R.P.R. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada 1948-
1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată
politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau
al „meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia Republicii Socialiste România și-a
schimbat numele în Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.

Sursa: wikipedia.org (https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Rom%C3%A2n%C4%83 )