POVESTEA LUI MOŞ

CRĂCIUN

Prof. Diana Nichita

Şc. 08 “Dimitrie Cantemir” – Oradea
Pentru gradiniţe şi ciclul primar
Sursa: www.google/imagini/santa
Carticica cu povesti
 În ţinuturile de la miazănoapte, unde iarna vine
mai devreme şi ţine mai mult, trăia în vremurile de
demult un prinţ mândru şi bogat, care avea patru feciori:
Lăcomie îl chema pe cel mare, pe al doilea Trufie, pe al
treilea îl chema Lene şi pe cel mai mic dintre ei,
Bunătate. Numele acestea le pusese prinţul, care
observase că din pruncie cel mare era lacom la mâncare;
al doilea avea o privire semeaţă şi sfidătoare încă de la
naştere: venise cu ea aşa pe lume şi pace!
 Al treilea se dovedise atât de leneş, încât
nici laptele de la sânul mamei sale nu se
învrednicea să-1 sugă. În schimb, cel mic avea o
duioşie în priviri şi o figură senină, încât prinţul
nu stătuse o clipă în cumpănă: îl numise
Bunătate.
Anii trecură însă pe nesimţite. Mama
copiilor, prinţesa, se stinse de tânără, într-un
amurg. Prinţul îndurerat îmbătrâni înainte de
vreme.
 Cei patru feciori fură chemaţi la el şi
acesta le glăsui:
- Feţii mei, moartea mamei voastre m-a
îndurerat peste măsură. Sunt slăbit şi bătrân. S-
ar putea ca în curând să închid ochii. Ar trebui
ca averea mea s-o împart în patru părţi egale şi
să vă las fiecăruia câte o parte. Dar nu voi face
aşa. Eu vreau ca cel mai vrednic dintre voi s-o
merite toată.
 Aşa că plecaţi fiecare pe unde vă mână
paşii. Dar peste un an să fiţi înapoi şi să-mi
spuneţi ce faptă de seamă aţi săvârşit, care să
merite averea mea!
Auzind acestea, Lăcomie porni cel dintâi.
După el purcese la drum şi Trufie. Lene însă
nici nu se clinti din loc:
- Aici, acasă, e bine: „pun-te masă, scoal-
te masă". N-am trebuinţă să mă mân pe drumuri
necunoscute şi să mă obosesc.
 S-o găsi şi pentru mine un blid de linte!
Prinţul oftă şi îl lăsă în plata Domnului. Se minună
însă când văzu că Bunătate îi spune şi el:
N-am nevoie de avere; numai de lucru de-a gata
- Nici eu n-aş porni tăicuţă de acasă. Că unde
este mai bine ca aici! Dar voinţa ta este poruncă
pentru mine!... Şi plecă şi el îndată. Trecu anul
repede, ca şi clipele în zbor. La data când sună
ceasul ultimei zile, cei trei voinici plecaţi se
întoarseră să dea socoteală prinţului de faptele lor.
 Primul vorbi fratele cel mare,
Lăcomie, ca întâi născut ce era:
- Dragă tăicuţă, pretutindeni pe unde
am trecut am căutat să smulg oamenilor
cât mai mult, ca să-ţi rotunjesc averea, că
şi aşa va fi toată a mea. Dar ce crezi,
pretutindeni oamenii m-au gonit şi m-au
huiduit. M-am întors deci cu mâna goală!
 Prinţul îl privi şi se întristă:
- Să ştii, Lăcomie, că ai făcut rău cerând
fără să dai nimic în schimb. De aceea socotesc
că nu eşti vrednic de averea mea! Trufie zâmbi
şi zise:
- Am trecut pretutindeni fără să privesc în
jos sau în ochii oamenilor şi m-am socotit mai
presus de ei. I-am umilit şi i-am sfidat, ca un
adevărat rege. Merit deci moştenirea ta!
 Prinţul se întrista şi mai mult:
- Nicidecum - zise cu durere în glas - pe
oameni trebuie să-i respecţi şi să-i iubeşti,
socotindu-te egalul lor. Nici tu nu meriţi averea
mea! Lene, care, cât timp durase această discuţie,
moţăise pe o laviţă, păru că se trezeşte şi, fără a
face vreun efort să se ridice, zise şi el încet, ca să
nu obosească:
 - Atunci, tăicuţă, dă-mi mie averea ta. Că eu
nici nu m-am lăcomit, nici trufaş n-am fost cu
nimeni. Nu m-am mişcat de la locul meu!
Prinţul îi răspunse şi lui, mâhnit în adâncul
sufletului:
- Să ştii, Lene, că nimic nu vine de-a gata, ci
totul se câştigă prin muncă!
Bunătate, care, ca odraslă mai mică, stătuse
deoparte, îndrăzni şi el să vorbească:
 - Tăicuţă drag, eu, cum ţi-am mai spus,
n-am nevoie de nici o avere. Şi nici nu o merit.
Fapta mea este cu totul neînsemnată!
- S-o auzim! zise prinţul.
- Păi, când am plecat de aici, după ce am
cutreierat o vreme prin lume, am ajuns la casa
unui moşneag. Acesta, cât era ziulica de mare,
făurea jucării. De tot soiul.
 Neasemuit de multe şi de frumoase. Am
intrat în slujba lui şi el m-a învăţat să fac şi eu
jucării. Am devenit şi eu meşter. Dar, cum se
împlinea anul de la învoiala noastră, am pornit la
drum, ca să ajung la timp. Moşul mi-a dăruit un
sac cu jucării, ca să-1 aduc aici, să mă puteţi
crede. Pe drum m-am întâlnit însă cu mai mulţi
copii şi le-am dăruit lor jucăriile. Bucuria pe
care am citit-o în privirile lor m-a răsplătit într-
atât, încât nu mai am nevoie de nici o avere!
 Pe faţa prinţului pogorî o lumină:
- Tu eşti fiul meu cel vrednic, Bunătate. Ai
dovedit că nu eşti nici lacom şi nici trufaş. Şi că
îţi place să munceşti. Meseria e brăţară de aur!
Te-ai dovedit bun la sufet şi milostiv, aşa cum am
citit în privirile tale încă de la naştere. Tu meriţi
întreaga mea avere!
Curând prinţul se stinse. Bunătate îi strânse
pe fraţii săi şi le zise:
- Acum, după ce l-am coborât pe taica în
groapă şi am rămas singuri, ce vom face?
 - Tu hotărăşti, zise Lăcomie, eşti
moştenitorul averii!
- Dacă e aşa, iată ce hotărăsc. Vom împărţi
averea în patru părţi egale, aşa cum se cuvine.
Şi vom stăpâni toţi patru asupra acestui
ţinut! Dar Lăcomie şi cu Trufie hotărâseră altfel.
Ei se înţeleseseră ca amândoi să stăpânească:
Lăcomie peste avere, iar Trufie peste supuşii
acelui ţinut.
 Pe Lene îl lăsară în colţul lui şi îi dădură în
fiecare zi câte un boţ de pâine şi un blid de linte.
Nu se temeau de el. Pe Bunătate însă îl izgoniră
imediat de la castel. Bunătate părăsi castelul, care
era casa lui părintească. Porni din nou în lume.
Dar nu mai cutreieră oricum, ci se îndreptă
spre coliba bătrânului făurar de jucării. Găsi
locul pustiu, pentru că bătrânul murise. Şi atunci
luă el locul bătrânului.
 Timp de un an de zile făurea cele mai
năstruşnice jucării. Iar în preajma sărbătorilor
Crăciunului, el pornea la drum, cu sacul în spate,
prin troienii mari ai zăpezii, ca să împartă
copiilor jucăriile sale. Anii trecură astfel în zbor.
Bunătate îmbătrâni. Dar nu obosea nici să
făurească jucării şi nici să pornească la drum
pentru a le dărui copiilor.
 Iar aceştia abia îl aşteptau, îl numiră Moş
Crăciun şi îl socoteau cel mai mare şi mai bun
prieten al lor. Şi el nu prididea să le împartă
jucării. Povestea spune că, de la un timp, ca să
poată aduce cât mai multe jucării, Moş Crăciun
făcuse o sanie mare din lemn, care era fermecată.
Cu ea căra saci uriaşi, care nu se goleau niciodată,
având jucării pentru toţi copiii lumii. Şi tocmise
animalele pădurii ca să tragă la sanie.

Copii, aşteptaţi-l!