Monumentul intitulat 

Apostolii Basarabeni a fost ridicat în memoria eroilor naționali Simeon Murafa,

Alexei Mateevici și Andrei Hodorogea, la inițiativa Societății „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”,
după proiectul sculptorului Vasile Ionescu-Varo, la 29 septembrie 1923 (după alte surse 1933), în
grădina Catedralei din Chișinău. Monumentul fusese confecționat dintr-o placă de piatră, așezată în
poziție verticală, în care erau îngropate chipurile în basorelief de bronz ale celor trei eroi, având
dedesubt, săpată în piatră, inscripția: „Simeon Murafa, născut la 24 mai 1887, mort la 20 august
1917; Pr. Alexei Mateevici, născut la 27 martie 1888, mort la 13 august 1917; Andrei Hodorogea,
născut octombrie 1878, mort la 20 august 1917”. Pe piedestal, în fața basoreliefurilor, era așezată
figura de bronz al unui vultur. Mai jos era amplasată inscripția: „Apostolii Basarabeni, Martiri ai
Sfintei Cauze Naționale”. În partea superioară, monumentul înalt de 3 m era încununat cu Stema
României, amplasată între două ramuri, una de stejar și alta de laur, toate executate în bronz. Baza
monumentului avea dimensiunile 4,35/1,92 m iar panoul de piatră avea dimensiunile de
2,75/3,00/0,60 m. În urma anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică, în 1940, basoreliefurile în bronz
ale lui Murafa și Mateevici din Chișinău, au fost recuperate și repartizate Muzeului de Artă Națională
„Carol I” din București, iar restul monumentului a fost distrus de sovietici. [6][7][8] În scurta lui viață a
fost un dușman declarat al ipocriziei, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și
necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu
versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire
și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor
satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din
ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în
poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru
exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul
estetic.
Poezia “Poetul” (1838) transmite mesajul major al artistului-cetățean, care odinioară cu ritmul vânjos
al vorbei sale putea la luptă pe ostași să-i îndrume - în opoziție cu poetul pasiv care și-a uitat
menirea: Ai dat în schimb pe aur puterea ta de oțel - ce uimea pe vremuri omenirea. Folosind
simbolul pumnalului cu tăiș fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta lui
solie. Dar această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și de dreptate, se lovește de luxul
și superficialitatea veacului său lânced și revolta culminează în stigmatul societății mondene,
parazitare. Poetul se vede înconjurat de-o
“…gloată cu fel de fel de inși Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinși, Cu muzica și dansuri și
minciuni- Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle, Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.”
(1ianuarie-1840)
De aici izvorăște spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe
care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, ”lovit cu pietre și alungat de cei din
preajmă-mi răi la fire, în ochii cărora citește doar patimă și răutate” Și-atunci, oripilat, poetul-profet
fuge de oameni în pustiu.” Profetul”-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciuna și falsitatea
societății privilegiate, nu are la Lermontov substanța intimistă a singurătății voite, căutate.
Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescență a pasiunii, se consumă într-un protest
social fecundat de idealurile pozitive ale libertății, ale dreptății și egalității dintre oameni. Alte poezii:
“Meditație”, ”Te-apasă greu urâtul…”, “îmi port pustiu prin noapte pasul…”
În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și ipocrizie se ascute la maximum. Scandalizat
peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca și marele său
premergător Pușkin, își va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune,
luându-și rămas bun de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe
adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele
simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluționară,
poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea
sufletului său furtuno