„Istoria ieroglifică” ocupă în opera lui D. Cantemir un loc cu totul aparte.

Ea este o operă
baroc greu de introdus într-o specie literară. Astfel ea a fost considerată roman politic de
aventuri, carte de memorii, jurnal, pamflet. Nu e tocmai aşa. Sextil Puşcariu o consideră ca o
povestire de moravuri în formă alegorică cu un fond istoric real. Unii istorici ai literaturii române
consideră această operă „primul roman românesc”. El descrie luptele politice din timpul său ,
frământările din Moldova şi Muntenia, viaţa socială, personajele care iau parte la această luptă
petrecută sub ochii lui şi cu participarea lui. El încearcă acestei scrieri să-i dea o formă literară,
îşi împarte scrierea în 12 părţi.
Subiectul romanului: începe cu adunare electorală pentru desemnarea domnitorului din
Moldova. Corbul (Brâncoveanu) sprijină pe tron pe Mihail Racoviţă prin intrige şi urmăreşte să
obţină confirmarea pe tron a lui Mihail Racoviţă. Romanul cuprinde evenimentele dintre 1705-
1707, dar prin rememorarea evenimentelor de către inorog (D. Cantemir) coboară până în1608,
Cantemir insistă asupra cauzelor îndepărtate ale urii dintre Brâncoveni şi Cantemiri. Corbul, cu
ajutorul Cameleonului (Scarlat Ruset), pune la cale prinderea şi închiderea inorogului. Inorogul
reuşeşte să scape la Constantinopol. Are loc o răscoală în urma căreia ajunge la conducere o
partidă favorabilă Cantemirilor. Pe tronul Moldovei ajunge Antioh Cantemir. Romanul se
termină cu o împăcare relativă între cele două familii domnitoare.
Textul operei lui D. Cantemir e o descriere alegorică a luptelor dintre Cantemireşti şi
Brâncoveanu. Persoanele reale sunt înlocuite prin lighioane şi păsări. D. Cantemir este prezentat
prin fantasticul inorog, corbul îl reprezintă pe Brâncoveanu, struţo-cămila pe Mihail Racoviţă,
ursul pe Vasile vornicul, lupul pe Bogdan hatmanul, şoimul pe boierul muntean Toma
postelnicul, ogarii, muştele-ciocoimea ş.a. Autorul face aprecieri răutăcioase sau bune după cum
era şi persoana pe care o descrie. Uneori istorisirea lui deviază în caricatură. Tonalitatea
povestirii nu e atât de dură unde vorbeşte despre oamenii apropiaţi lui. De exemplu Constantin
Cantemir (tatăl lui D. Cantemir) este zugrăvit în culori simpatice. Pe lângă notele autobiografice
în scrierea lui sunt multe date istorice, portrete ale boierilor şi domnitorilor caricaturizate. Chiar
şi numele de vieţuitoare ascund persoane: molia, pupăza, boul, viespea ş.a. Ştefan Cantacuzino
paharnicul este comoara minciunilor, Scarlat Ruset este rădăcina răutăţii ş.a. Cu asemenea
epitete batjocoritoare îi caracterizează autorul pe duşmanii săi. În „Istoria ieroglifică” este un
tablou complet al vieţii sociale, al moravurilor de atunci pe care le ridicularizează.
Valoarea literară: are o valoare documentară, istorică pentru că ne ă oferă informaţii
valoroase despre Moldova, Ţara Românească, Curtea Otomană, răscoalele ţărăneşti pentru
obţinerea tronului (rivalitatea dintre familiile domnitoare Brâncoveanu şi Cantemir). Lucrarea
are şi valoare autobiografică, pentru că Dimitrie Cantemir, povestind despre alţii, el povesteşte
despre sine, asistăm astfel la drama unui om, care a cunoscut puterea. Din acest punct de vedere,
opera este modernă exprimă sentimentul de înstrăinare, şi imposibilitatea de a comunica cu
ceilalţi. Are valoare literar artistică, fiindcă Dimitrie Cantemir cultiva un epic enciclopedic de
natură digresivă. Portretele sunt realizate prin exagerare în sens pozitiv şi negativ. Personajele
sunt definite complex, prin portret fizic, prin fapte, prin dialog şi monolog, prin discursuri.
„Descrierea Moldovei”
D. Cantemir în 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin. Din îndemnul acestei,
el scrie „Descrierea Moldovei”. Această operă a fost terminată în anul 1716. Lucrarea a fost
scrisă în limba latină „Descriptio Moldaviae”. Această operă este cea mai bună carte de
informaţii pentru cunoaşterea Moldovei. „Descrierea Moldovei” este împărţită în 3 părţi :
1.partea geografică 2. partea politică 3. partea bisericească şi literară a Moldovei. Planul lucrării
tinde de a da o descriere a Moldovei sub toate aspectele vieţii ei: geografice, fizice, politice,
economice, sociale, culturale, religioase. În această lucrare D. Cantemir se manifestă ca un
savant în toată puterea cuvântului, care urmăreşte numai adevărul ştiinţific. El afirma: „Iubirea
de patrie trebuie să încărcăm cu laude acel popor, în care ne-am născut şi să apreciem locuitorii
acelei ţări care ne-a dat viaţă.”
Autorul în lucrare remarcă defectele moldovenilor, dar şi calităţile: „Sunt glumeţi, veseli
au o inimă nu departe de gură, dar precum uită de vrăjmăşie, tot aşa nu ţin minte mult nici de
prietenie”. După el moldovenii au bune calităţi militare: „săgeata o întind bine, suliţa ştiu să o
mânuiască, dar întotdeauna s-au folosit de sabie”. Sunt extrem de interesante datele cu privire la
jocurile moldoveneşti. Se vorbeşte amănunţit de horă, dansul căluşarilor, dă informaţii despre
nuntă, logodnă , descrie înmormântarea unde se produce şi un început de bocet, care nu e altceva
decât început de poezie. Despre religia moldovenilor el arată că: „poporul este statornic
încredinţa sa ortodoxă, dar e superstiţios”. O informaţie interesantă ne dă cu privire la alfabetul
român. El spune: „după exemplul celorlalte neamuri, care şi-au tras limbile din limba latină s-au
folosit de caractere latine”.
Cartea lui D. Cantemir este scrisă cu multă căldură şi admiraţie pentru Moldova şi
bogăţiile ei: „cu greu vei găsi într-o altă ţară aşa de strâmtă cum e Moldova, ape mai multe
împodobite de natură cu locuri mai frumoase”.
În operă D. Cantemir indică izvoarele de care s-a folosit. Desigur că el a avut l-a
îndemână notele personale, pe care le-a făcut în Moldova şi observaţiile din timpul copilăriei. S-
a folosit de cronicari în mai multe rânduri afirmând: „aşa mărturisesc istoricii neamului nostru”
şi s-a bazat şi pe cronicarii poloni.

Dimitrie Cantemir - umanist de reputaţie europeană în baza operelor „Istoria creşterii şi

descreşterii Imperiului Otoman” şi „Sistemul religiei mahomedane”
D. Cantemir a căpătat un renume de mare erudit european nu atât prin scrierile lui cu
privire la români, cât prin operele lui de orientalistică. „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului
Otoman” e opera care în scurt timp după moartea lui a fost tradusă în principalele limbi europene
şi s-a făcut cunoscută întregii lumi civilizate. Istoria Imperiului Otoman a lui D. Cantemir a fost
singurul izvor de informaţii asupra trecutului puternicului imperiu. Chiar şi în ziua de astăzi
opera lui D. Cantemir serveşte ca material preţios pentru cei ce se ocupă de poporul turc.
Lucrarea a fost scrisă pentru lumea cultă în limba latină. Opera lui D. Cantemir se împarte în 2
părţi: 1. Istoria creşterii Imperiului Otoman de la înfiinţarea lui 1300 şi până în anul 1672 2.
Descreşterea Imperiului Otoman de la 1672 până în 1712. În prima parte autorul urmăreşte
începuturile istoriei turceşti în Asia Mică, se descriu pe scurt conducătorii în ordinea succesiunii
lor. D. Cantemir în felul acesta ne înfăţişează un tablou al creşterii puterii turcilor, al războaielor
lor necontenite, al cuceririlor lor până la pătrunderea lor în Europa. El nu ascunde calităţile mari
ale unor sultani şi ale poporului turc. Uneori vorbeşte chiar cu simpatie despre unii, fiind
influenţat de cronicile turceşti. Expansiunea puterii turceşti asupra popoarelor arabe înrudite lor
şi asupra regiunilor din Asia, duce la crearea unei culturi musulmane cu organizaţia ei socială şi
politică, cu legislaţia ei, cu viaţa ei economică, cu datinile şi obiceiurile ei. Partea întâi a operei
se termină cu anul 1672, anul campaniei turceşti în Polonia, care a fost ultima campanie a lor
încununată de succes.
Partea a doua cuprinde evenimente din Turcia petrecute sub ochii domnitorului. Dacă în
prima parte se informează din izvoare turceşti contradictorii şi uneori chiar confuze, în partea a
doua evenimentele istorice se descriu din experienţa proprie din cele cunoscute de dânsul
personal, dând aprecieri personale. Pentru aceste motive această parte capătă un interes deosebit.
În întreaga lucrare a lui D. Cantemir se găsesc informaţii cu privire la viaţa şi cultura
turcilor, obiceiurile, moravurile, credinţele lor. Sunt multe date cu privire la istoria diplomatică a
turcilor, la frământările interne a lor, la luptele şi la intrigile din înalta societate. El se ocupă în
această operă şi de istoria românilor, folosind izvoare româneşti, el intercalează în Istoria
Imperiului Otoman mai multe ştiri cu privire la Moldova. Aceste note şi fragmente răspândite în
întreaga carte formează întreaga evoluţie până la 1711. Se dau informaţii cu privire la Ştefan cel
Mare, Bogdan Orbul, Ioan Vodă cel Cumplit şi alţi domnitori din Moldova.
Opera lui D. Cantemir cu privire la istoria turcilor, prin bogăţia de informaţii în raport cu
timpul când ea a fost scrisă, a avut cel mai mare răsunet în lumea civilizată din Apusul Europei.
Partea întâi a fost depăşită de cercetările minuţioase ale orientaliştilor cu mijloace de investigaţii
noi, cu materiale pe care nu le-a avut Cantemir. Cât priveşte partea a doua, ea serveşte şi astăzi
ca izvor de informaţii pentru istoria otomană din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
 „Sistemul religiei mahomedane”
De aceeaşi rezonanţă pentru cunoaşterea lumii orientale, dar aproape fără rezonanţă în
lumea ştiinţifică este lucrarea „Sistemul religiei mahomedane”. Cartea e compusă din 6 cărţi.
Prima parte ne relatează despre Mahomed, întemeindu-se pe Coran, autorul ne înfăţişează date
biografice cu privire la Mahomed, povesteşte unele întâmplări din copilăria lui, felul cum a
căpătat darul profeţiei. Autorul vorbeşte despre frumuseţea şi bunătatea lui: „Era îndurător chiar
faţă de duşmani şi de păgâni. Niciodată nu mânca singur şi nu se dădea la o parte a lua masa cu
oameni săraci, într-un singur cuvânt, caracterul lui nu putea fi imitat de nimeni, în afară de
Dumnezeu”. Cartea a doua e consacrată Coranului. După ce face etimologia cuvântului Coran,
autorul face o comparaţie între Coran şi cărţile sfinte ale creştinilor. Musulmanii aduc mai multe
argumente că şi Coranul e o carte sfântă, părere pe care D. Cantemir o combate. Cele mai
puternice dovezi că Coranul nu e de la Dumnezeu după părerea lui Cantemir sunt contrazicerile
din această carte, repetările care dau monotonie expunerii, planul haotic al cărţii, unele locuri
neclare din text. În cartea a treia autorul povesteşte despre profeţiile lui Mahomed, întrebuinţând
terminologia arabă, mai multă extensiune dă capitolelor despre sfârşitul lumii aşa cum apare în
lumina credinţei musulmane. În cartea a patra vorbeşte despre terminologia mahomedană, despre
credinţele lor în îngeri, diavoli, despre crearea lumii: Adam, Eva, Noe ş. a. În precuvântare la
cartea a cincea, intitulată „Despre religia mahomedană”, el confirmă că foloseşte cele văzute şi
auzite la Constantinopol. În ultima carte ne înfăţişează obiceiurile turcilor la nuntă, divorţ,
înmormântare la diferite sărbători. Vorbeşte pe larg despre muzica lor, educaţia copiilor. Cu
aceeaşi admiraţie descrie şcolile din Turcia: „Unde sunt multe şcoli şi Academii, acolo înfloresc
şi prosperă ştiinţele”.
Opera lui D. Cantemir prezintă un interes excepţional pentru musulmanii de astăzi. Ea e
cea mai de valoare carte în care se descrie viaţa culturală, credinţele, obiceiurile de acum 200 de
ani.
Iluminismul şi „Şcoala Ardeleană”
Dacă curentul umanism presupunea anularea fanatismului, a dogmatismului religios în
continuare va apărea iluminismul, care promovează crearea unei societăţi raţionale prin
răspândirea culturii. Prin iluminism ca şi prin umanism s-a dorit înlăturarea dogmelor religioase,
fiind o mişcare cu caracter anticlerical. Iluminismul s-a manifestat cu întârziere în cultura
română din cauza dominaţiei străine şi feudalismului autohton. Acest curent literar a putut fi
observat îndeosebi în Transilvania ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică,
conform actului „Unio trium nationum” (Unirea celor trei ţări). Inspirându-se de ideile
iluminismului european reprezentanţii „Şcolii Ardelene” (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil
Micu, Ion Budai Deleanu) au militat pentru egalitate, libertate, suveranitatea poporului în baza
ideii de drept naţional. Acţiunea politică şi culturală a „Şcolii Ardelene” este reprezentată de
operele istorice şi filozofice a reprezentaţilor ei. Toate aceste 4 personalităţi, savanţi de talie
europeană: Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai Deleanu au făcut studii
teologice, filozofice şi de drept canonic (bisericesc) la Roma şi Viena.
„Şcoala Ardeleană” are două direcţii fundamentale: 1. Direcţia socio-culturală, care e în
strânsă legătură cu motorul mişcării iluministe europene, aceea de emancipare a oamenilor prin
cultură şi educaţie. Cu această ocazie are loc dezvoltarea şi organizarea învăţământului în limba
română. Gheorghe Şincai ca director înfiinţează 300 de şcoli. E momentul primelor manuale
şcolare tipărite, a cărţilor de popularizare ştiinţifică, a calendarelor şi cărţilor populare.
2. Direcţia a doua cuprinde numeroase tratate de istorie şi filologie. Cele mai importante
sunt „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor” de Samuil Micu, „Hronicul românilor şi a mai
multor neamuri” de Gheorghe Şincai, „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” de Petru
Maior, „Elemente linquae daco-romanae sive valahicae” de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai,
„Disertaţie pentru începutul limbii române” de Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul
dicţionar etimologic al limbii române.
 Aceste iniţiative au pornit de la ideea restabilirii adevărului despre originea românilor
prin aducerea de argumente istorice, filologice şi demografice, privind caracterul latin al limbii
române şi poporului român, continuitatea şi unitatea sa etnică. Astfel s-au pus bazele lingvisticii
româneşti prin fixarea normelor gramaticale ale limbii, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme
luate din limbile romanice.
Moştenirile lăsate de reprezentaţii „Şcolii Ardelene” au contribuit semnificativ la
formarea limbii române, la recunoaşterea originilor şi a drepturilor. Astfel, ei au creat un mediu
necesar literaturii.