Mihaela Czobor-Lupp, Oglina și umbra. E.T.

A Hoffmann: fenomenologia eului romantic,

Editura Univers, Bucrești, 1999

„Rațiunea este reperul indispensabil pentru a înțelege ceea ce omul nu poate avea, ceea ce nu
îi este în nici un chip accesibil, dar care participă în același timp, în mod fundamental, la
constituirea acestuia, ca ispită, aspirație și chemare. Rațiunea este farul pe care nu îl poți
urma decât ca regret, ca dorință nostalgică.” (p.20)

„Fantoma intendentului este alter-ego-ul rațiunii, imaginea ei răsfrântă prin multiplele straturi
temporale, imagine acum redată unei rațiuni ce numai aparent mai seamănă cu cea inițială, a
unei rațiuni care s-a metamorfozat, care și-a privit și și-a primit înapoi imaginea distorsionată
de avatarurile temporale ale propriei deveniri, ca eșec și neîmplinire, dar și ca incapacitate de
a renunța.” (p.30)

„Umbra și oglinda sunt, în creația romantică, două dintre simbolurile cele mai grăitoare ale
acestui mod de a fi al timpului, mod care desface unitatea locală a spațiului, care împinge
întotdeauna fruntariile spațiului dincolo de orice configurație actuală. Oglinda nu este
suprafața netedă, ultimă iluzie a spațiului, care adună în același plan și reproduce fidel ceea
ce este, care concentrează în ceea ce este acum ceea ce a fost și ceea ce va fi poate. În
realitate, oglinda este, așa cum pare să spună povestirea hoffmanniană „Aventurile nopții de
Sfântul Silvestru”, simbolul celei mai înfricoșătoare iluzii, și anume cea mai alunecoasă
reflectare a propriului eu, cea mai fulgurantă întruchipare a identității de sine.” (p.46)

„Oglinda este sclipirea înșelătoare, este claritatea de apogeu a unei lumini și a unei ordini
care deformează, căreia îi lipsește clarobscurul catifelat al jocului neprecizat, al oscilării, al
tensiunii care nu îndrăznește niciodată să aleagă în mod decisiv. Oglinda nu redă, ci orbește.
Ea întunecă. Este aproape o inversare a sensurilor obișnuite ale lumii/întunericului.” (p.49)

„Lumina ascunde, deoarece jocul ei este cel al iluziei, în timp ce întunericul desferecă,
dezvăluie, deoarece el redă adâncimea lucrurilor. Ceea ce este lumină este invitația aluziei.
Întunericul ca abis sau ca prăpastie induce o tensiune transformatoare, o schimbare decisivă.
Ceea ce este în întuneric simbolizează efortul de a rămâne în tensiunea clarobscurului, efortul
acceptării metamorfozei, al recunoașterii de sine dincolo de lumină, dincolo de suprafața ce
se deschide vederii.” (p.49)

„Grădina, spațiu al vieții organice, al apariției și ofilirii, spațiu al formelor ce se desfac prin
ele însele, sugerându-se singure în sensul lor, este, de fapt, apariția subteranului, este cea care
ascunde, dezvelind în același timp, adâncul, rădăcinile, elementele primordiale, deopotrivă
biologice și minerale.” (p.49)

„Grădina este expunere de culoare și sunet, ce este posibilă numai întrucât, în adâncuri,
sevele biologice se coc ferite de priviri. Grădina împletește, în felul său de a fi în care lumina
ce proiectează formele plantelor devine iluzia care desferecă energia germenilor, iluzia care
se hrănește din realitatea iluzorie a luminii. Simbolistica grădinii indică, de asemenea, faptul
că fluxul numinos este cel care închide, care zăvorăște germenii în determinația formei, în
vreme ce ferecarea subterană este cea care deschide, care face potențele să explodeze, care
amână și depășește limitele fiecărei forme.” (p. 50)

„Grădina este singurul analog exterior al sufletului romantic. Ea este singura care poate să
aproximeze întrepătrunderea de lumină și întuneric, de ascundere și dezvăluire, de spațialitate
și temporalitate, de contur și umbră, care redă alchimia realității inefabile a sufletului
romantic.” (p.69)

„Numai invadat de dezordinea creatoare și bine temperată, în același timp, a grădinii, eul se
poate fixa în sine și poate astfel să înceapă să emită dinspre interior, pe aceeași lungime de
undă cu ritmul îmbogățitor al grădinii.” (p.71)

„Neîmpăcarea de sine are drept consecință dedublarea” (p.79)

„Singurul spațiu și timp în care creația este una cu ea însăși, cu idealul, cu sufletul
creatorului, este visul.” (p.156)

Visul este mijlocul omului romantic de interiorizare, de conștientizare a propriului sine ??

„Singurul acces posibil la taina creației și a eului este visul. Visul este singura experiență care
creează impresia că oferă, că apropie, îndepărtând în chiar clipa în care se încearcă atingerea
a ceea ce a fost dăruit prin vis. Ceea ce se dăruiește astfel este propriul eu. Taina creației este
propriul eu. Taina acestuia nu este alta decât apropierea care îndepărtează, interiorizarea care
proiectează în afară, înălțarea, zborul care coincid cu căderea, cu abisul.” (p.162)

„Visul este întruchiparea paradigmatică a unei naturi care este prelungirea propriului eu și a
unui eu-natură, grădina, a unui eu ce îmbină muzica miraculoasă și miresmele dulci ale
formelor naturale. În vis, lumea este una, atât de strâns întrepătrunsă, încât ghemul ei de
sensuri nu poate fi decât intuit. În vis, granițele curg, se despletesc, creația fiind intrarea în
rezonanță cu armoniile propriului eu și ale lumii, în măsura în care limbajul este arcușul care
emană aceste vibrații, în cercuri ce măresc lumea, adâncind intrarea eului în sine însuși.”
(p.163)

„Spațiul devine, dintr-o asemenea perspectivă, nucleul de configurații posibile ale timpului.
Spațiul este mai degrabă înfășurarea precară și posibilă a timpului decât dispunere. Mai
degrabă decât expunere, spațiul este generare. El generează mereu alte configurații, în măsura
în care el nu este atât loc, poziție, cât mai degrabă direcție, traiectorie.” (p.202)

„Tendința naturală a unui eu finit este aceea de a îngheța spațial devenirea, de a ancora, de a
fixa un reper al contemplării de sine, de a constitui o insulă perfectă în izolarea sa, în același
timp, fluxul temporal cel care sparge orice canon spațial, este și el o expresie a finitudinii,
presupunând limitarea celui care trebuie să-și accepte trecutul – aspirația care s-a originat în
trecut, țintind în același timp spre depășirea lui, sau nostalgia care, din prezentul situării sale,
tânjește după ceea ce a fost.

Cele două, ancorarea spațială și descompunerea temporală a acesteia, sunt reversul aceleiași
medalii, devenirea eului și a lumii, devenirea identicului, a unui identic care nu se poate
recupera decât printr-o fixare spațială – arhitectonica rațiunii, ghețurile adâncurilor, imaginea
din oglindă, insula, mănăstirea, tabloul scena teatrală – ce mustește temporal, ce adăpostește
multiple și rebele straturi temporale.” (p.225)