VISUL LA MACEDONSKI

Despre natura duala a personalitatii si creatiei lui Macedonski s-a vorbit mult si intr-un
deplin consens, atasarea poetului la romantism facandu-se ,de regula, fara dubii. Omul sublim
si ridicol, opera lui elevata si pedestra, ciocnirea tendintelor estetice vechi si avangardiste sunt
situatii atat de evidente incat n-ar mai incapea nici un fel de discutie cu privire la natura
paradoxala si contradictorie a personalitatii sale artistice, si nu numai .
Imaginarul lui Macedonski se recunoaste in serii de imagini ale caror izomorfisme comunica
exultante debordante. Exista doua modalitati ale exultarii. Una din acestea, provenita din constiinta
acuta a inadecvarii dintre spiritul poetic si realitate, activeaza ceea ce numim reveria resntimentara.
Cealalta forma a exultantei e produs elocvent al unui acord prin care spiritul poetic isi uita propria-i
finititudine, traind beatitudinea integrarii intr-o realitate indeterminata, prezenta in imagini
izomorfice ale luminii. E ceea ce numim reveria integratoare.
In acceptiune bachelardiana, reveria „consta in anularea distinctiilor dintre o
subiectivitate si obiectul ei”1. Resentimentul ar putea fi expresia unei detasari a subiectului de
obiectul sau, conceput ca un tu imposibil de asimilat. Opusul procesului de asimilare dintre
subiect si obiect e disimilarea, definita ca mod de activitate imaginativa de tipul proiectiei.
Traseul poetic Macedonskian ne apare, din aceasta perspectiva, ca un proces de epuizare a tu-
ului, proces destinat exorcizarii limitelor dintre subiect si obiect cu scopul regasirii si
recunoasterii fericite a animei. Ca activitate de tipul proiectiei, „imaginarul macedonskian, in
prima perioada de creatie, e produs al unui proces nestavilit de introversii. Pare ciudat ca poetul
a fost perceput ca o natura extravertita”2.
La resentimentarul Macedonski, partitura destinului este nefavorabila. Poetul nostru
resimte propria existenta ca pe ceva care trebuie intr-un fel razbunat. El traieste criticand
beatitudinea desfasurarii in discurs a propriei fiinte ofensate. Pentru el obiectul –adversar are
conditia unui obstacol ce impiedica ori amana parcurgerea traseului spre anima. Intregul
comportament al imaginatiei macedonskiene e provocat de o constiinta concurentiala. Apelul
la vis se manifesta in scenarii onirice.
Poezia si gandirea despre poezie ale lui Macedonski sunt, intr-o parte a lor, expresii
ale nevrozei modernitatii. Un studiu al lui Nicolae Manolescu situeaza spiritul poetic si teoretic
macedonskian sub semnul dramei modernitatii: „In fond, literatura romana cunoaste, in cazul
lui Macedonski, prima drama a creatorului, cand constiinta poeziei se separa de poezie, merge
contra ei.” 3
Visul ca utopie pura il incomodeaza pe Macedonski. Il tenteaza doar in masura in care vede in
el un stimulent al energiei sale constructive. Se simte prea puternic pentru a accepta conditia

1
Gaston Bachelard, apud Aurel Pantea, Literatură onirică. Aplicaţii în poezia
românească , Alba Iulia, 2004, p.76
2
Marin Beşteliu, Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii, Craiova , editura
Scrisul Românesc, 1984, p.9.
3
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, EPL , 1968 p.180.
eternului visator, intrucat eternul visator nu actioneaza si nu domina. Iluzia cronicizata
depersonalizeaza supune, debilizeaza. Toate energiile fiind consumate pentru zamislirea ei,
odata cristalizata, ea subjuga si anuleaza orice vointa.
Visul ca ecran pe care se desfasoara proiectia fictiunii compensatorii este un semn, o
realitate care tine locul altei realitati, substituire pe care Macedonski o accepta doar pana la un
punct. El are nevoie de o realitate imediat si complet perceptibila, pe care nu doar s-o
contemple, ci in primul rand, s-o ia in posesie. Noaptea de mai poate fi considerata un vis
izbavitor care uita un trecut al crizei. Visul acesta profilactic este antidotul nevrozei. El ajunge
sa exprime o stare de dezechilibru in celalalt sens , al energiei si etuziasmului. Nevroza are o
semnificatie speciala, dar pastreaza in subtext acceptia curenta de stare conflictuala, de criza
nerezolvata, in mod obligatoriu asociata nelinistii, pasivitatii, lipsei de vointa. Mai exact
nevroza poate fi considerata drept antiteza extazului. Substanta acestui poem o constituie
recuperarea partii irationale a sufletului prin postularea universului naturii ca loc al unei
vitalitati erotice debordante. Termenii imaginarului sunt aici, natura patrunsa de febra
comuniunilor si, pe de alta parte, „Vecinicia”. Erosul insusi al naturii nu apare decat ca o serie
de epifanii ale unui principiu etern, indeterminat si indeterminabil.
In Dor zadarnic nevroza e opusa visului - extaz :

„ Din roze ceruri ciocarlia

Zvoneste cantece semete
Domneste-n toate veselia,-
Napoi venit-ai tinerete !

Dar ce e vis e o naluca...

Raman cu trista mea nevroza”.
Halucinatia extaziata, utopia, mirajul sunt asimilate visului cu ochii deschisi, visarii, care nu-i
altceva decat o constructie in paralel, datorita vointei celui care viseaza.
Iluzia nu accepta sa fie manipulata de impulsuri incontrolabile ale subconstientului,
ea produce, in deplina cunostinta de cauza, intr-un subconstient halucinatoriu. Spontaneitatea
incoerenta, asimetria fundamentala a imaginilor onirice nu retin atentia pentru ca suprima orice
vointa creatoare. Fantezia dictatoriala ii permite, de exemplu, lui Thalassa sa construiasca
orase,dupa vointa, sa intinda deasupra „ceruri care nu erau decat soare”, sa astearna pe pamant
gradini si pajisti. Visul acesta e o sfidare a realului, tocmai pentru ca ii contrapune o
constructie un act demiurgic.
Visul-constructie este completat de visul-extaz, se realizeaza prin intermediul
acestuia. Iluzia nu poate fi despartita de propria-i euforie, actul visarii se realizeaza prin
intermediul starii de vis, se implineste prin ea, asa cum in iubire tensiunile voluptatii se destind
in extaz. Am putea spune ca, independent de ceea ce construieste, visul se confunda cu actul
creatiei si mai ales cu jubilatia traita prin el, jubilatie specifica in primul rand reveriei, ca stare
in care senzatiile se armonizeaza in acut, nu mai putin „betiilor albe”. Lumina, ca totalitate ce
se risipeste, intrupandu-se in senzatii, iluminandu-le si epuizandu-le, in seriale recviemuri ale
individualitatii, e transcendenta ce se ofera ca trup fluid. Marea macedonskiana e intrupare
voluptuos senzuala a luminii in care se resorb toate limitele. Eroul isi afla mantuirea intr-un
mediu lichid, luminofor , iar imaginarul poetului isi gaseste linistirea ontologica.

referat.clopotel.ro 2
 Triumful senzualist din Thalassa e modalitatea suprema de realizare a totalitatii.
Exponent al ideii de vointa de putere, Thalassa debordeaza limitele subiectivitatii,
compactandu-si curentele de energii numite cugetari pana la punctul de a le schimba, dupa
vointa, in obiecte sau fapturi insufletite, in fluidizari ce trec peste departari. „Consumand
pluralitatea senzatiilor, Thalassa aspira la infinitatea universului. Asumarea pluralitatilor
coincide cu un fel de exorcizare la capatul careia se stravede unitatea din care au iesit” 4.
Intoarcerea pluralitatilor spre unitatea generica e procesul pe care il suporta imaginarul
macedonskian.
Poezia macedonskiana e experienta unui suflet cazut. Actul imaginativ are menirea
unei reintegrari in indeterminat. Poeticul insusi e conceput ca atitudine originara a spiritului ce
transcende formalul. Cele mai multe dintre poeme poseda un punct central in care spatiul
transcris se abisalizeaza, crustele aparentelor se topesc si apar „luminisuri stralucite”, uneori
abia intuite ,alte ori , in adevarate orgii , limitele lucrurilor si ale eului sunt asimilate intr-un
fluid orbitor, pulsatoriu, ca in Rondelul de aur. Lumina rasare din fiecare imagine. Lumea nu
mai are corp , o narcoza toropitoare, un incendiu odios raman singurele adevaruri :

„ Caldura de aur topit

Si pulbere de-aur pe grane,
Ciobani si oi de-aur la stane
Si aur pe flori risipit.

In tot si in toti potopit,

El bate din aripi pagane
De-al soarelui jar cotropit
Pamantul sub vraja ramane,
Si orice femei se fac zane,
Cu suflet in flacari rapit-
Caldura de aur topit.”

Lumina ca expresie fundamentala a lumii copleseste, concretul anihilandu-l.

In mistica, „noaptea simbolizeaza disparitia oricarei cunoasteri
distincte,analitice,exprimabile, mai mult chiar, lipsa oricarei evidente si a oricarui suport
psihologic.”5 Pentru clasici, noaptea era un pretext pentru regresiune in timp, cu scopul de a
facilita filozofarea asupra problematicii omului ca abstractiune sau manifestarea unei patimi
devoratoare. In poezia romantica, nocturnul se obiectivizeaza tematic ca elegie, meditatie,iar
discursul filozofic intrinsec e puternic investit emotional.
Mircea Anghelescu 6 vorbeste despre un caracter personal, autobiografic adesea,
intens participativ, al Noptilor, sinteza a credintelor sale intime despre arte si „sumumum” al
temelor care-l obsedau pe poet, ele oferind cheia intregii sale poezii. O alta dominanta a

4
Daniel Dimitriu, Grădinile suspendate , poezia lui Alexandru Macedonski , Iaşi, editura
Polirom, 1999, p,160.
5
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.II, Bucureşti, editura
Artemis, 1995, p.343.
6
Mircea Anghelescu , Al. Macedonski, poetul Nopţilor, în “Scriitori şi curente”,
Bucureşti, editura Eminescu, 1982, p. 161.

referat.clopotel.ro 3
Noptilor este retorismul nutrit de o personalitate traumatizata de contraste launtrice evidente:
„intre trup si suflet, sensibilitate si actiune, vis si realitate, materie si spirit”7.
Noaptea de decembrie arata clar ca visul macedonskian apartine himericului. Fara
dar si poate, deschizand calea spre Meka, alta decit drumul drept, deschizand portile cetatii
pentru „cel schiop si searbad”, morala fabulei apare ca proiectie a unor aspiratii ambigue ,
amenintate de un pragmatism dezolant . Prin acest accesoriu contrastant povestea exemplara a
emirului, biografia lui inainte de toate capata pregnanta, devine cu adevarat tragica, mareata.
Bagdadul insusi, este un vis in care Macedonski proiecteaza dorinta de putere si de placere
rafinata , putere si placere vazute ca vanitati ale existentei obisnuite, insuficiente, si de aceea
abandonate. Cetatea opulenta se contureaza treptat.Palatele sale sunt la inceput „albe
fantasme”, sub un cer de aur ce se reflecta in luciul pamantului clar. Imaginii panoramate ii
urmeaza descrierea orasului din interior, a djamiilor si minaretelor, apoi a gradinilor ce
raspandesc petale de roze si parfumuri imbelsugate, si fac auzit clipocitul havuzelor. Spatiul se
restrange la interioarele propriu-zise, la incaperile tainice unde zac comorile, la salile de
alabastru, apoi la sala tronului. Ochiul parcurge un spatiu organizat concentric, de la periferie
spre nucleu. Nu incape indoiala ca fastul viziunii ascunde frustarile deposedatului Macedonski,
care, asemenea sarmanului din basmele orientului, viseaza pestetra fermecata.
Drumul emirului prin desert este in primul rand o parabola a creatiei de la fascinatia initiala la
implinirea care sacrifica destinul creatorului.
Realul si imaginarul, cosmosul fizic si cosmosul artei, contingentul si
transcendentul, istoria si mitologia, omul comun si zeul, lumea terestra a germinatiilor si lumea
celesta a extazului sunt realitati ce nu se exclud, ci se comleteaza.Conditia paradisiaca
inseamna la nivelul limbajului realizarea acelei armonii bazate pe tensiuni si purificari. Efortul
de a transcede starea plebee a verbului, functia lui contingenta merge mana in mana cu
epuizarea unui domeniu de referinta el insusi al imediatului.
Macedonski acuza romantic epoca de o ostilitate care l-a proiectat in lumile himerice. Nici
vorba de asa ceva, se exileaza, in cele din urma, singur. Implicandu-se in toate, vrea sa domine
totul, actioneaza in consecinta, in maniera pe care o cunoastem, practic, se excomunica singur.
Himera lui Macedonski este fecunda, asemenea luminii din care prinde contur
„ cetatea de vise” a emirului. Fascinatia a dsepasit stadiul contemplatiei, extazul nu l-a
paralizat, ci a stimulat dorinta de revansa si, mai ales, efortul de a construi in absolut. Himera
este adevarata muza a poetului, iar sentimentul deposedarii, pe care il presupune orice iluzie, a
creat acel camp de actiune necesar afirmarii fortelor compensatorii. Muza lui a ajuns simpla
aparitie intr-o conventie retorica, fiinta departata a unei alte constiinte poetice, ineficienta,
determinata sa vada cum spiritul poetic cunoaste alte experiente pentru care conditia ei de
transcendenta reprezinta un martor mut si inutil.

BIBLIOGRAFIE

Anghelescu, Mircea, Al. Macedonski, poetul Noptilor, in „ Scriitori si curente”,

Bucuresti, editura Eminescu, 1982.
Besteliu, Marin, Alexandru Macedonski si complexul modernitatii, Craiova, editura
Scrisul Romanesc, 1984.
7
Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, EPL, 1967, p. 692.

referat.clopotel.ro 4
 Chevalier, Jean, Gheerbant, Alain, Dictionar de simboluri, vol.II, Bucuresti, editura
Artemis, 1995.
Drimitriu, Daniel, Gradinile suspendate, poezia lui Alexandru Macedonski, Iasi,
editura Polirom, 1999.
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Bucuresti, EPL, 1968.
Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, Bucuresti, EPL, 1967.
Pantea, Aurel, Literatura onirica. Aplicatii in poezia romaneasca, Alba Iulia, 2004.

referat.clopotel.ro 5