2 Literatura română – Bacalaureat 2012
Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Poemele Lumini (1919)
Arta poetică e o scriere cu caracter programatic,
în care poetul îşi defineşte propriul crez artistic,
prin raportare la conceptele de Creator şi
Creaţie, în general.
Tema ilustrată în artele poetice este aceea a
naşterii operei de artă şi a efortului creatorului
de a da glas impulsului către mimesis (imitarea
naturii/realităţii obiective) şi catharsis (opera
văzută ca metodă de purificare a spiritului).
Conceptele (mimesis, catharsis) au fost
introduse de Aristotel în Poetica sa (sec. IV a.
Ch. n) iar termenul artă poetică a fost utilizat
pentru prima oară (deşi cu un sens oarecum
diferit faţă de cel de azi) de poetul latin Horaţiu.
Arta poetică a stat la loc de cinste în perioada
clasicismului (sec. al XVII-lea) şi romantismului
(sec. al XIX-lea). În expresionism şi
postmodernism este revalorificată, uneori cu
tendinţe de încifrare exagerată/ ermetism a
motivelor (v. Barbu) şi de demitizare/
desacralizare a miturilor/ simbolurilor (v. poeţii
contemporani) .
Au scris arte poetice în literatura română
Ienăchiţă Văcărescu (Urmaşilor mei Văcăreşti/
Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/
Şi-a patriei cinstire...//), Eminescu, Goga,
Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea
Cărtărescu...
E un lucru rar ca, într-un volum de debut, chiar ca prim text, să se situeze un
poem care să devină emblematic atât pentru creaţia poetică şi filosofică a
autorului cât şi pentru un întreg curent literar. Dar iată că se poate întâmpla...
Ceea ce avea Blaga să definească în Trilogia Culturii, Trilogia Valorilor şi
Trilogia Cunoaşterii dar şi în volumele de poeme ulterioare, nu face decât să
completeze şi să îmbrace în haina multiplelor sensuri şi semnificaţii Ideea
transmisă în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: existenţa universului stă
sub semnul misterului şi tot ceea ce înseamnă treaptă spre Cunoaşterea
Absolută nu poate să nu se raporteze, fie la nivelul de potenţare a misterelor
(cunoaşterea paradisiacă) fie la acela de desacralizare/demitizare/distrugere a
tainelor lumii (cunoaşterea luciferică).
Singurul capabil (în viziunea lui Blaga) să depăşească sfera tribulaţiilor sterile
pare să fie numai Artistul/ Poetul, situat ca entitate siderală (în sens metaforic)
undeva între orizonutul divin/sacru (paradisiac) şi cel uman/profan (luciferic).
Metafora luminii are la Blaga trei valori de sens (poetic, nu semantic):
Creaţiunea (lumina necreată/ increată, dumnezeiască, al cărei exces provoacă
orbirea muritorului de rând), Creaţia (har, dăruire, talent artistic, înger
păzitor, muză inspiratoare, etc) şi Iubirea [proiectarea sentimentului dragostei
în sfera sublimului nu vine decât ca o justificare a crezului artistic al
poetului - Lumina este esenţa vieţii în toate formele ei: cea veşnică, cea
umană dar şi aceea perpetuată prin creaţia artistică - dar şi ca o completare a
celor două valori de sens anterioare. Nici Creaţiunea (facerea lumii) nici
Creaţia (construirea universului artistic propriu) nu pot fi justificate în plan
metafizic decât ca forme ale Cunoaşterii prin Iubire (Iubirea absolută –
Creaţiunea, Iubirea de sine/ dialogul cu sinele/ întoarcerea spre sine,
introspecţia, nascisismul... – Creaţia artistică. Aşadar, Iubirea celuilalt (a
aproapelui, în sens biblic) vine ca o completare a valorilor metaforei Luminii
(Lumina ce-o simt năvălindu-mi/ în piept când te văd - minunato,/ e poate că
ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi.//)].
Lumina mea e metafora plasticizantă a asumării destinului (nu la nivel
general existenţial ci ca şi crez artistic) dar şi imaginea unei forme de
împlinire către care tinde doar omul superior. Artistul nu va încerca niciodată
să distrugă tainele universului ci, prin opera sa, le va revaloriza, le va re-
sacraliza, le va potenţa într-o manieră proprie, desigur, neîncercând vreodată
să desfidă/ să înfrunte/ să nesocotească/ să nege... Divinitatea.
Lumina altora - metaforă revelatoare - apare antinomic, ca imagine a
desacralizării, a imposibilităţii omului comun de a înţelege tainele universului,
şi... ca semn al necunoaşterii‚ al ’’sugrumării nepătrunsului ascuns’’(înţeles ca
Necreat/Increat/ Marele Anonim sau Dumnezeu).
Cele patru motive esenţiale ale poemului, floarea, ochiul, buzele, mormântul
– toate aflate sub semnul pluralităţii, au atât valoare metafizică (semne ale
Cunoaşterii, în sens larg) cât şi valoare mistică (trepte ale Cunoaşterii
Absolute). Floarea e simbolul epifaniei (revelarea lui Dumnezeu în Om) al
inocenţei prin excelenţă, al erei prime şi primare a omenirii, al vârstei
paradisiace (lipsa păcatului şi, de aici, lipsa intenţiei de distrugere a tainelor);
ochii şi buzele sunt semnul cunoaşterii profane, empirice, bazate doar pe
simţuri şi pe nivelul (redus!) de experienţă personală, iar mormântul nu poate
fi interpretat decât ca punct terminus al Cunoaşterii, ca unire cu Absolutul –
ca formă totală a transcenderii eu-lui din planul fizic într-un ens/entis
metafizic, ca trecere a pragului Proserpinei spre tărâmul în care nimic din ceea
ce fusese profan/uman nu mai are valoare.
Opera de artă/ Creaţia e văzută de Blaga ca o formă de purificare a spiritului
(catharsis), nu doar ca o încercare timidă de imitare a realităţii/ a lumii
obiective (mimesis).
genul liric / fişe A.V.