Nopti la Serampore-particularitati de structura si compozitie

Prin dificultatea de a delimita cu exactitate, literatura fantastica poate fi

comparata cu poezia, insusirea de baza a fantasticului reprezentand-o varietatea,
multitudinea de aspecte sub care el se poate manifesta. Facilitand accesul catre o
serie de lumi necunoscute, literatura fantastica dobandeste o misterioasa putere de
atractie, lectura devenind o antrenanta aventura a spiritului.
Fantasticul exploreaza spatiul launtric; el este legat de imaginatie si exprima
iesirea din automatismele zilnice, abandonarea rutinei, “visul treaz al individului”.
Se stabilesc astfel relatii intre normal si supra-normal.
Nuvela intitulată “Nopţi la Serampore” se încadreaza in proza fantastică a lui
Mircea Eliade şi apare in 1940, intr-o plachetă, alături de nuvela “Secretul
doctorului Honigberger”. Tema operei “Nopţi la Serampore” o constituie o
experientă existenţială neobişnuită, pe care o trăise naratorul atunci când era tânăr –
şi anume ieşirea din timpul şi din spaţiul real, dezvãluind “tainele” aflate în India,
prezentandu-ne ceva din “tãrâmul nevãzut”.
In sens larg, prin fantastic se înţelege ceea ce este creat de imaginaţie, ireal,
plăsmuit. Conform opiniei lui Tzvrtan Todorov, condiţia dobândirii fantasticului
pur consta in perfecta impletire dintre straniu si miraculos. Caracterele specifice
fantasticului în proza lui Eliade, trãsãturile lui sunt: faptul ca este un fantastic de tip
erudit – autorul fãcând apel la stiinta, istorie, psihianalizã, filozofie, si, în special, la
mituri. Tema principalã a fantasticului lui Mircea Eliade este relatia dintre sacru si
profan.
Tzvetan Todorov face o subtilã analizã a funcþionãrii fantasticului: Într-o
lume care este evident a noastrã, cea pe care o cunoastem, fãrã diavoli si silfide si
fãrã vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi
familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie sã opteze pentru una dintre cele
douã soluþii posibile: ori este vorba de o înselãciune a simturilor, de un produs al
imaginatiei, si atunci legile lumii rãmân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut
într-adevãr, face parte integrantã din realitate, dar atunci realitatea este condusã de
legi care ne sunt necunoscute. În mare, nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade se
înscriu in formula propusã de Tzvetan Todorov, cu precizare cã, cititorul român,
profund cunoscãtor al miturilor, al simbolismului religios, întelege fantasticul ca
sacru ce se relevã prin hierofanii - manifestãri concrete.
Ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade, fantasticul apare ca o ruptură în
ordinea firească a lucrurilor ( din noaptea ciudatei întâmplări sau, poate, a unui vis
avut de narator).
Astfel, drumul, ţipătul femeii din pădure, rătăcirea celor trei prin junglă, înfăţişarea
spectrală a lui Dasa şi a celor din casa lui, modificarea curgerii timpului ( care
,,sare” înapoi cu o sută cincizeci de ani ) ţin de fantastic.
De asemenea, şi de data aceasta, fantasticul apare şi se manifestă în cadrul relaţiei
dintre sacru şi profan: cei trei europeni sunt nişte iniţiaţi şi numai lor le este dat să
intre în ,,zona sacră” ( pe care profesorul din Calcutta o crease prin magie ). De
altfel, cifra trei ca şi faptul că, prin apropiere, curge Gangele sporesc această
sacralitate.
În schimb, Budge nu poate participa la revelaţia celor trei, lui nereuşindu-i nici
măcar ritualul vânătorii; el rămâne în spaţiul şi în timpul profan, ca şi şoferul
maşinii.
În sfârşit, fantasticul se împleteşte cu mitul zeiţei Maya, dând naştere unor
profunde interogaţii filozofice.
"Intr-o lume contemporana manata de grave contradictii si supusa neincetat
indoielii, Eliade propune prin nuvelele sale o viziune armonioasa despre cosmos,
unitara si indreptata cu totul spre redescoperirea sacrului, spre intalnirea cu ceea ce
ne mantuiste, dand sens existentei noastre".(Eliade-"Incercarea labirintului")
Ca o concluzie, fantasticul reprezintã o lume creeatã de noi, ceva artificial.
Ea este lumea noastrã proprie, care ne permite sã evadãm din realitate si din viata
cotidianã. Forma pe care o ia fantasticul depinde de caracterul fiecãrei persoane. Ea
poate fi terifiantã, stranie, sau paradisiacã (împlinirea iubirii). Operele fantastice au
finaluri diferite; in unele eroul sfarseste prin a muri din cauza impactului care l-a
avut fantasticul asupra lui sau el alege sa ramana in lumea fantasticului. Oricum am
analiza sfera fantasticului mereu vom ajunge la aceasi concluzie si anume odata ce
am avut un impact cu aceasta lume nimic nu va mai fi ca inainte – viata noastra ar
lua o cu alta intorsatura decat ne-am fi asteptat sau ne-am indrepta spre o lume
noua si anume cea de dupa moarte.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate