Noaptea de Sanziene

"Noaptea de Sanziene" (aparut la Paris, mai intai in limba franceza in anul 1955, sub
titlul "La ForSt interdite", apoi in romaneste in 1970) este un roman mitic, structurat ca
nuvelele de mai mica amploare, pe o schema in care scenariul temporal al lumii este
cunoscut inca de la inceput. Mircea Eliade opereaza aici cu un simbolism al radacinilor
arhetipale ale omului, prin constructia unei perspective ireale chiar in mijlocul realului
celui mai concret. Despre geneza acestui roman se exprima insusiMircea Eliade: "Cand,
acum ceva ani, am inceput sa scriu «Noaptea de Sanziene», nu stiam nimic altceva in
afara de sfarsit. Stiam ca, dupa doisprezece ani, Stefan o va reintalni pe Ileana, tot intr-o
padure, si ca va recunoaste masina care (i se paruse lui) disparuse sau ar fi trebuit sa
dispara in padurea de la Baneasa, in noaptea de Sanziene 1936."
Irealul este omniprezent in opera lui Mircea Eliade. Prin definitie, obiectele care apartin
irealului se opun celor reale, banale. Irealul se releva in mod special celor care au
capacitatea de a-1 percepe: fiind incomprehensibil, e un fel de autoprotectie pe care si-o
ofera personajele cu acces in spatiul initiatic, fara a avea asupra lor un efect devastator. in
consecinta, portile irealului nu se deschid decat initiatilor, celor cu puteri de a-1 stapani,
nu celor profani, care si-au pierdut atributele originare. in aceste conditii, evolutia
personajului principal, Stefan Viziru, implica o cautare a mortii, o calatorie initiatica,
similara cu aceea a cavalerilor Mesei Rotunde, care petrec ani intregi din viata pentru a
descoperi Graalul.
Capitolul I al romanului se deschide cu imaginea unei case vechi, stapanita de morbul
timpului: "Deschise cat putu de incet usa si aprinse lumina. Odaia era calda; mirosea a
praf. Obloanele ferestrelor erau lasate. Alaturi de pat se afla o masa de lemn incarcata cu
carti, aproape toate noi, unele cu foile inca netaiate. De celalt perete era rezemata o
biblioteca subreda, facuta parca de un amator, plina si ea cu carti." Suntem introdusi
dintr-jo data intr-un decor baroc, cu o nota de comoditate moderna, unde aglomerarea
spatiului si dezordinea urmeaza parca regulile universului haotic. Singurele elemente
contrastante cu restul camerei sunt cartile, toate noi, fapt ce sugereaza o prezenta a
Logosului primordial, transcendent, infuzat intr-un univers banal. Personaje stranii,
rabufnind in spatiul inchis la imobilului, sunt Arethia si SpiridonVadastra, acesta avand
un ochi de sticla, ambii vorbind singuri in acest spatiu ordonat de legi necunoscute.
Stefan Viziru este obsedat de iesirea din Timp, tema obsedanta in toata literatura lui
Mircea Eliade: "Sa scapi din Timp. Sa iesi din Timp. Priveste bine in jurul d-tale: ti se fac
din toate partile semne. increde-te in semne. Urmareste-le...". Viziru vrea sa elimine
timpul, sa se mineralizeze sufleteste, asa cum ii declara si domnisoarei Zissu, un
adevarat personaj mitologic, Circe sau Calypso; vrea sa fie "de-a pururi tanar, ca in
basmul nostru Tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Stefan Viziru
penduleaza intre lumea reala si cea ireala, prevazand ca o va iubi pe Ileana, un personaj
enigmatic, desi are un copil cu Ioana, sotia lui. El are revelatia ca ".. .Timpul nostru, asa
zis al vietii, e un Timp al mortii." incercarea de a parasi timpul real este legata de
evenimente ascunse din copilarie, de camera "Samba", "un spatiu privilegiat, un loc
paradisiac, pe care, daca ai avut norocul sa-1 cunosti, nu-1 mai poti uita toata viata."
Camera secreta devine un punct de trecere in alta lume, de conexiune cu lumea cealalta, a
irealilor, a situatiilor fantaste. Un personaj situat la limita lumii reale, fantomatic, este
Baleanu, care se ocupa cu spionajul si contraspionajul. Vadastra este un colaborator al
politiei secrete, luand chiar uniforma lui Baleanu, pentru a se plimba cu ea noaptea prin
oras, dezvaluind o guvernare oculta a lumii: "Guvernul, ministrii, toate marimile de care
auzi vorbindu-se in dreapta si in stanga sau citesti in ziare, nu sunt decat instrumentele
noastre. Papusi, draga fata, simple marionete in mana mea sau a altuia din conducere. Ce
conteaza un guvern?". Schimbarea slujbei lui Stefan Viziru, promovarea lui intr-o legatie
diplomatica, nu sunt schimbari notabile, care sa-l distraga de la obsesiile sale: el se
intereseaza mereu de Ileana, sperand ca aceasta sa nu se logodeasca, prins de obsesia
iesirii din Timp. Teatrul este reprezentat in roman prin intermediul lui Ciru Partenie, care
concepe o scriere dramatica, "Priveghiul", vorbind de orele fatale ce pot schimba lumea,
despre acele cateva ceasuri in care se concentreaza atatea evenimente si se implinesc
atatea destine". Obsesia pentru timpul-moarte - iesirea din real este totala la personajele
romanului: gazduit de Irina, devenita sotia lui Vadastra, Bibicescu va scrie o alta piesa de
teatru, "intoarcerea de la Stalingrad", in care crede ca a descoperit un alt mit, al Mortii,
necunoscut in restul Europei. Viziru este arestat si deportat in lagarul de la Miercurea-
Ciuc, pentru ca-1 gazduise pe Teodorescu, un cunoscut legionar; strabate, adica,
labirintul lumii, cu toate meandrele sale, transformate in avataruri ale vietii: se simte
vinovat de moartea lui Partenie, impuscat de agentii Sigurantei care il urmareau pe
Teodorescu, rataceste pe strazile Londrei, pentru a fi arestat in cele din urma de politia
engleza; crezut spion, va ajunge in Crimeea, pe front; dupa ce afla de moartea Ioanei si a
copilului sau in bombardamentul american din ziua de Pasti (1944), o cauta pe Ileana in
Moldova devastata de seceta. El iubeste doua femei si motiveaza acest fapt prin aceea ca
una fusese chemata la Dumnezeu, in timp ce Ileana mai este inca pe lume, gata a savarsi
ritualul magic al trecerii in lumea eterna. Ultima secventa a romanului marcheaza iesirea
totala din labirint, in afara universului cognoscibil, in atemporalitate, spre nemurire.
Pe acest traseu labirintic, marcat de ore atemporale si camere ascunse, punte de legatura
spre alte dimensiuni, simbolurile rtimpului sunt profunde, sugerate prin replicile aparent
banale ale personajelor: "Tu citesti chiar in noaptea de Sanziene?" o intreba. «N-am stiut
ca e noaptea de Sinziene...» «A fost. Acum a trecut de miezul noptii [...] «Par atat de
batran?»". Stefan isi aduce aminte, printr-un procedeu ce este mai curand o anamneza, de
padurile inalte si de lacurile adanci in care se scalda, impreuna cu Ionel. Ambele locuri
contin simbolul profund al portilor de intrare in alta lume. Pentru ca discutia se
concentreaza asupra unei masini care poate disparea din ansamblul material cunoscut al
lumii obisnuite: "Tu crezi ca, in zilele noastre, o masina poate disparea fara s-o fi furat
cineva, se poate topi in nevazut, fara sa lase nici un fel de urma?" Lucrul acesta, al
disparitiei atipice, este prevazut inca din copilarie, de pe vremea cand copacii inalti si
baltile adanci erau tot atatea lucruri favorizand trecerea catre lumea cealalta, sacra;
atemporala. Calatoria pe munte reprezinta un alt mod de redobandire a conditiei arhaice,
pentru ca in astfel de zone nepatrunse mai staruie inca atimpul de la inceputul existentei
omului pe pamant, din paradis, si tot aici continua sa existe magii de dincolo de vreme.
Timpul vine inapoi, prezentul, viitorul si trecutul contopindu-se intr-un tot, intr-un spatiu
atemporal complex: "Acum, timpul se intorsese inapoi si acele putine clipe petrecute
impreuna ii reveneau incarcate de dor." Discutia despre Timp este importanta, pentru ca,
in viziunea personajului, timpul este o dimensiune ce poate fi modelata dupa dorinta,
dandu-i-se o arhitectura supradimensionala, care poate depasi lumea comuna, profana.
Problema cautarii timpului-atimp, a caii de codificare a acestei dimensiuni mult prea
liniare, este una esentiala: "Trebuie sa cauti asta acum, cat esti tanara, te prinde viata si te
macina pe dinauntru, si intr-o zi te trezesti batrana...". Problema este de a scapa de Timp,
de a iesi din scenariul acestuia, ca si cum s-ar iesi de pe un drum.
O alta discutie il are ca interlocutor pe Biris, personaj care il confundase pe Viziru cu
Partenie, undeva, la cheile Tatarului. Discutia se duce in jurul scrisului, meserie si vocatie
deopotriva, care macina pe dinauntru. Partenie scrisese un articol interesant despre
oamenii unilaterali, cei care se comporta intotdeauna ca un organ intern, "ca un ficat,
bunaoara, sau un rinichi". Un om poate fi comparat cu un stomac, acest fapt neinsemnand
in mod special ca el consuma multe alimente, ci ca isi digera propriul Univers. Omul-
rinichi isi va filtra propriul Univers. Lucrurile pot fi generalizate, pentru ca unele natiuni
s-au comportat ca niste organe interne si, in acest caz, natiunea a murit, din cauza
unilateralitatii propriului proces de conducere. Dictatura practicata de aceste state ar fi
fost a splinei sau a intestinelor. Articolul s-ar fi putut intitula "Istoria universala sau
jalnica dictatura a organelor".
O aparitie stranie a lui Stefan are loc la clinica, personajul principal fiind cuprins de o
aura deosebita. Senzatia pe care o traieste Stefan este de deja vu: el are impresia ca a
intrat intr-o camera din care cineva tocmai a iesit, abia avand timp sa lase florile culese
pe un antret si sa raspunda la telefonul care suna cu insistenta. Stefan se misca in labirint,
primeste mesaje pe care, printr-un proces de up-date al mintii, printr-un salt colosal de
cateva milenii, il poate intelege: "Probabil ca in curand am sa redevin ce-am fost, am sa
redevin eu insumi". Procesul de comprehensiune a realitatii mitice inserate in realul
profan cuprinde o masina si un labirint care se cere a fi strabatut: "...in labirint, ma
simteam inchis din toate partile. Parca m-as fi aflat prizonier intr-o imensa sfera de metal.
Parca nu ma mai gaseam in pantecul balenei, ci inlauntrul unei imense sfere de metal.
Nu-i vedeam nicaieri marginile, dar ma simteam totusi inchis iremediabil in mijlocul
ei...". Din aceasta sfera temporala, in care este inscris destinul fiecarui om, nu se poate
iesi, iar spargerea peretilor sferei este tocmai provocarea destinului. Sfera este grea, ceea
ce sugereaza nemiscarea, lipsa de impotrivire la amenintarea mortii. Masina timpului
chiar exista, iar agentul atemporal care o desemnase ca mijloc de transport hotarase sa-i
apartina chiar Ilenei. O data cu aceasta revelatie, din trecut sau din viitor, apare si un
miros de petrol, de pe vremea cand Stefan umbla iarna prin Ferentari si incerca sa
descopere lumea. Aceasta i se pare alcatuita din miliarde si miliarde de caramizi, dintre,
care numai una face legatura cu timpul exterior, iar incercarea de a o gasi seamana cu
incercarea la care era supus Fat-Frumos, de a ghici marul de aur. Daca pasul unic este
gresit, atunci capul i se taie viteazului sau dispare puntea de legatura cu exteriorul. Gustul
de petrol ii aduce aminte de "o flacara galbena roscata" care ii aparuse in fata ochilor in
momentul cand aprinsese o lampa cu gaz. Scapase de gustul salciu, persistent multa
vreme, cu ajutorul lui Stere, un macelar batran, dar sanatos, care ii daduse in fiecare
dimineata sa bea un pahar cu un lichid rosu, poate vin sau poate sange. Lumea i se pare
personajului cufundata in necredinta, aparand chiar simboluri ale infernului, ale lumii
mediane care face legatura cu Tartarul: Irina ajunge la biserica in timpul unui
bombardament, locasul fiind lovit chiar in momentul cand se ingana "Binecuvantat fie
numele lui Dumnezeu!": "in acea clipa exploziile se auzira in sir, din toate partile, si toate
geamurile sarira in tandari." intalnirile dintre Adela, Biris, Irina si Stefan urmeaza
regulile conclavului: Stefan este un personaj misterios, capabil sa redeseneze planurile
temporale, sa le contureze, insa numai pentru cateva momente.
Iesirea din istorie, intrarea in anistorie, este miza enorma a naratiunii: "«...pe vremuri
spuneai ca existenta in Timp e iluzorie, nesemnificativa, ireala. Spuneai ca singura
scapare este iesirea din Timpul istoric. Visnu iti da dreptate: iti spune limpede ca Timpul
e iluzie, e Maya...» [...] «Asculta-ma, il intrerupse Biris, imi pare rau ca trebuie sa-ti
vorbesc deschis. Dar din ziua cand ne-am cunoscut am auzit mereu ca vrei sa iesi din
Timp, ca vrei sa scapi de Istorie. Iarta-ma ca ti-o spun, dar dorinta ti-a fost indeplinita. E
groaznic, dar asa s-a intamplat. O bomba americana a pus capat Istoriei tale. Ai pierdut
tot. Nu numai pe Ioana si Razvan, dar ai pierdut chiar marturiile exterioare ale existentei
tale in istorie, suvenirurile din copilarie...". Identitatea personajului este pierduta, pentru
ca nimic din viata trecuta nu se mai poate recupera, singura modalitate de reintoarcere
fiind camera secreta. Situatia este similara cu a lui Narada, care se credea fermier
insurat, cu copii, si caruia Visnu ii da lectia de mai sus. Intuitiile personajului provoaca
"irealitatea Timpului istoric." Stefan se lasase condus de semne si de mistere, dar aceasta
incercare de regasire a paradisului pierdut fusese supusa greselii. Povestea doamnei Zissu
tine seama de aceeasi facticitate necunoscuta a legilor universului. Discutia dintre Stefan
si Bursuc pune in evidenta pacatul mandriei, acela de a incerca sa existe dincolo de Timp,
de a pastra fiinta iubita aparata de avalansa entropiei temporale.
In discutia cu Weissmann, Stefan marturiseste ca vrea sa o descopere pe Ileana: "Eu
iubesc de multi ani o fata, Ileana, Ileana Sideri. N-am vazut-o de aproape sase ani. Stiu
Ca traieste ascunsa undeva si am venit s-o caut." Ca orice istorie traita de Stefan, si
aceasta este o revelatie: Stefan incearca sa descopere esentialul, sa afle ce este dincolo de
limitele realului, dar incercarea aceasta e dificila, pentru ca mintea lui nu se adapteaza
solicitarii; confunda chiar doua intamplari, una de la restaurant, de la Bussaco, alta din
1941, din noaptea de revelion. Cauza poate fi emotia pe care o prilejuise zborul cu
avionul, care era sa fie doborat de patrulele rusesti. Timpul mistuie, doboara, este un
agent al macinarii fortelor: "Timpul poate ataca chiar revelatiile venite de dincolo de el,
le poate ataca", dar dincolo de Timp mai exista si altceva. Ioana fusese pierduta din cauza
uitarii: omul, ca sa biruie Timpul, trebuie sa-si aduca aminte integral de anumite revelatii.
Stefan o va gasi in cele din urma pe Ileana, femeia atemporala, "asa cum o lasase el; arsa
de soare, cu ochii de culoarea acelei specii rare de pansele". intalnirea are loc intr-o
noapte de Sanziene, departe de lumea profana, intr-o padure, padurea de la Royaumont de
langa Paris. Amintirea portilor ce duc catre celelalte lumi revine cu insistenta, figurate de
baltile adanci si de padurile inalte, toate ascunzand forte increate, de dinainte de Timp.
Chiar vehiculul de transport catre cealalta lume se afla acolo, masina fiind trasa la
marginea aleii, la "umbra rara a unui paltin", iar in fundul masinii se afla teancuri de
reviste. Imaginea masinii il obsedase timp de 12 ani si ii distrusese viata, existenta ei
enigmatica trebuind sa-i ofere calea iesirii din timp: "Pentru ca aveam si eu, ca toti,
nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfant poate trai in timp si totodata in afara
timpului."
Ileana este un personaj misterios, care incepuse sa-1 iubeasca pe Stefan Viziru inca de pe
vremea cand se intalnisera in padurea Baneasa, in noaptea de Sanziene a anului 1936; ea
il iubise si in toti cei doisprezece ani cat fusesera despartiti. Ursita, regulile carora li se
supun pamantenii, sunt stipulate dincolo de vreme, chiar daca femeia ar trai o suta sau
cincizeci de ani, chiar daca ar avea o multime de copii care sa o inconjoare la moarte.
Stefan este un "zburator" care venea sa-i vorbeasca despre masina cu care aveau sa
dispara. Disparitia celor doi are loc chiar la miezul noptii, parand un banal accident de
circulatie; secventialitatea momentului este stricta, cu toate detaliile unei neasteptate
prabusiri in prapastie, preconizata parca de cei doi protagonisti. Finalul consemneaza
intrarea in lumea tacuta, atemporala, a Multiversului vast: "«As vrea sa stii doar atat,
incepu el cu efort. As vrea sa stii...» «Iubitul meu», o mai auzi soptind. Zarise parapetul
si, dincolo de el, ghicise cascata in intuneric prapastia. incepu sa tremure. Ar trebui sa-i
spun, mai am timp sa-i spun... Dar il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate din
intuneric, in fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti in
acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita in
privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-1 foarte
aproape de ea, Ileana va intoarce capul si il va privi. Stiuse ca acea ultima, nesfarsita
clipa ii va fi deajuns."
Naratiunea nu respecta, propriu-zis, schema cronologiei lineare; apar person.. diabolice
sau schematice, cum sunt Bursuc, Bibicescu, Catalina, Vasile, ultimul invatatul.
Personaje-reflector sunt Stefan, Biris, Vadastra, Ioana, sotia lui Stefan, Ileana, Irina.
Bursuc este un personaj demonic, informator si turnator, Partenie este un dublu, un
duplici rooral al lui Stefan, care asculta confesiunile lui Vadastra, din camera secreta,
Weissma - protectorul artistilor. Doamna Zissu este o Caliope sau o Circe, traind dincolo
de trm; ,,Yueru pe care il incearca si Stefan, printr-o invocatie a sacrului, el vrand sa fie
"de-? nurun tanar", cerandu-si dreptul la nemurire.
Drumul spre moarte, intamplata intr-o padure de langa Paris, exact dupa doisprezece ani
de la prima intalnire cu Ileana, tot intr-o noapte de Sanziene, seamana cu mitul coborarii
lui Istar in Infern, descrisa in religia akkadiana in versurile: "Casa din care nu mai iese
nimeni dintre cei care au intrat/ Soseaua a carei directie nu se schimba/ Casa ai carei
locuitori duc lipsa de lumina./ Trupul se face tarana, iar sufletul coboara in regiunea
numita Kigallu sau Arali." Viziru este plimbat spre nefiinta si eternitate de Ileana, fosta
lui iubita, care, la volanul emblematicei masini a timpului, devine un inger al Mortii, un
Charon care-1 duce pe celalalt taram. Viziru isi gaseste astfel taramul mitic, aspatial si
oral din toate timpurile, o Asgartha ascunsa, proprie lui.

Mitul iubirii

Mircea Eliade este cel mai mare om de cultura roman ,din veacul al XX-lea
,impunandu-se ca nici un alt carturar in cultura universala .
Mircea Eliade a facut studii filozofice la Bucuresti ,incheie cu teza despre
filozofia Renasterii ( 1928 ) ;la Calcutta ( India ,1928 - 1931 ) isi sustine doctoratul de
filozofie cu o lucrare asupra gandirii si practicii Yoga ( 1932 ) .
Intre anii 1933-1940 ,simultan cu o intensa activitate beletristica si publicistica
,tine cursuri de filozofie si de istoria religiilor la Universitatea din Bucuresti .In timpul
razboiului este atasat cultural ambasadei Romaniei la Londra ( 1940 - 1941 ) si al
delegatiei romane de la Lisabona ( 1941 – 1946 ) .Din 1946 se stabileste la Paris unde
preda istoria religiilor la o scoala de inalte studii ,iar apoi la Sorbona .Solicitat de SUA in
1956 va lucra in calitate de lectorconsultant si imediat profesor titular si coordonator al
Catedrei de istorie a religiilor .Din 1985 ,in semn de inalta pretuire ,un spatiu spiritual a
fost denumit “ catedra Mircea Eliade “,la universitatea din Chicago .In cei 60 de ani de la
redactarea primei opere literare “ Romanul adolescentului miop “ ,proza lui Mircea
Eliade a fascinat cateva generatii si a cunoscut numeroase avataruri : lirismul si
autenticitatea din “ Maitrey “ ( 1933 ) ,monologul interior al “ Intoarcerii in rai “ ( 1934 )
si in fine ,desavarsita sinteza a “ Noptii de sanziene “ ,romanul social si filozofic ,unde
realismul se imbina cu fantasticul ,mitul si simbolul .
Natura si dragostea sunt doua mari teme poetice existand din cele mai vechi
timpuri, cultivate indeosebi in epoca romantismului. mx934g7384qxxu
Iubirea este abordata in literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii
existand diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale
iubirii, atat in literatura romana cat si in cea universala sunt: 1. Iubirea ca initiere
2. Iubirea ca pasiune
3. Iubirea tragica

Se remarca astfel ca marii scriitori ai literaturii romane au abordat tema iubirii din
diferite unghiuri cu rezultate de o imensa importanta pentru literatura autohtona. Faptul
ca iubirea I-a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau mica amploare este
natural, caci iubirea este poate cea mai vasta sursa de inspiratie prin faptul ca este o
experienta unica pentru fiecare in parte si poate fi privita sub nenumarate aspecte.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii in
literatura. Ea se caracterizeaza prin atractie reciproca puternica, existenta unor obstacole
in intalnirea sentimentului de iubire, prin incalcarea unor reguli ale comunitatii in care
traiesc cei doi. In cazul ei indragostitii traiesc o stare de exaltare permanenta, care duce la
un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despartiti de imprejurari si aceasta departare se
impune pentru a verifica sentimentele si in acelas timp pentru a-I pastra intensitatea.
Iubirea-pasiune este insotita intotdeauna de suferinta, de o anume doza de nebunie si de o
tentatie a mortii.

In continuarea directiei prozei romanesti, inaugurata de M. Eminescu (prin

Sarmanul Dionis), M.Eliade, conform filosofiei buddhiste, abordeaza tema iubirii - o
iubire spiritualizata prin care se reface armonia cosmica : cuvintele lui Hildegard (La
Tiganci)"Toti visam, asa incepe ca intr-un vis", exprima, plecand de la conceptia
romantica a realitatii ca vis si a mortii ca realitate, ideea dragostei ca pe singura cale de
traire a Absolutului, in sensul ca, daca Gavrilescu nu a putut reusi acest lucru prin arta,
Hildegard este aceea care-i salveaza spiritul in imaginea simbolica a iubirii.

Miturile arhaice ale cosmogoniei si creatiei, visul magic al iesirii fabuloase din
timp sunt dezvoltate intr-o tesatura narativa abil construita, in care intamplarile obisnuite
se amesteca firesc cu situatiile fantastice. In creatiiile Domnisoara Cristina, Sarpele,
Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Serampore sunt dezvoltate mituri autohtone.
In Sarpele, un grup de vilegiaturisti participa la o practica magica. Prin
exorcizarea sarpelui de catre enigmaticul Andronic, eroii traiesc sub efectul unei vraji
malefice, "o infinita voluptate, amestecata cu teroarea mortii". Aici recunoastem unul din
motivele mitului cosmogonic romanesc reprezentat de apele primordiale generatoare,
frecvent ilustrat in literatura indiana, cufundarea in ape avand un sens mitic profund-
cunoasterea naturii lui Dumnezeu.
 Aceasta etapa este asemanatoare din punct de vedere structural cu prima treapta
de initiere a lui Allan, unde Maitreyi ii dezvaluie tanarului occidental limita relativa a
convingerilor europeanului despre ce ar implica manifestarea dragostei. Iubirea este
cunoscuta mistic, ca o beatitudine (ananda), conform spiritualitatii indiene. Nepotrivirea
de rasa, mentalitate, traditii dintre un european si o asiatica face ca dragostea lor sa
ramana neimplinita. Cu toate acestea, iubirea, ca un simbol al unitatii, invinge dincolo de
prejudecati.
Pentru Allan, etapa urmatoare este cea a iubirii ca armonie cosmica. Panteismul
indian potrivit caruia pomii, ca toate fiintele, au suflet, pleaca de la principiul analogiei
dintre plante, animale si oameni, transformat in omologic. Chabu, sora mai mica a
Maitreyiei ii povesteste lui Allan cum in fiecare zi da pomilor turta si prajituri. Gesturile
copilei trebuie interpretate simbolic: pomul este, de fapt, o hierofanie. Tanara vede in
imaginea lui semnul sacru. Astfel se explica gesturile si dragostea sa.
Urmarind traiectoria capricioasa a evolutiei sentimentul erotic, de la manifestarea
echivoca pana la dezlantuirea patimasa de care sunt stapaniti protagonistii, putem observa
comportamentul lor in care alterneaza luciditatea si tulburarea, gesturi tandre, izbucniri
neasteptate, indiscretii abil camuflate. O data declansata dragostea, povestea capata o
fluenta deliranta. Povestea iubirii celor doi continua, intr-o noua etapa, cea a logodnei
secrete savarsita in natura exotica a Bengalului, cu solemnitatea si incantatia vechilor
poeme indice.Ceremonia logodnei este descrisa in imagini artistice condensate mitic si
metaforic, dupa un ritual specific indian. Evocarea pamantului se face pentru ca zeita
mama reprezinta protectie si fertilitate, necesare casatoriei ce rostuieste fiinta,
reintegrand-o circuitului chtonian al elementelor primordiale: apa, focul, pamantul si
lemnul, intr-un complementaritate simbolica a cosmicului, pentru ca daca Maitreyi
apartine pamantului, imperativ Allan este dar al cerului (ying si yang, animus si anima,
unitate a contrariilor, armonie universala). Inelul, reprezentand cei doi serpi intelepti ai
casei, inchide in el destinul celor doi tineri si are o functie ritualica suplimentara –
anularea Karmei negative: "Ma leg pe tine, pamantule ca eu voi fi a lui Allan, si a
nimanui altuia.Voi creste din el ca iarba din tine. Si cum astepti tu ploaia, asa ii voi
astepta eu venire, si cum iti sunt tie razele, asa va fi trupul lui pentru mine. Ma leg in fata
ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada
asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu ma auzi, mama pamant, tu nu ma minti,
maica mea. Daca ma simti aproape, cum te simt eu acum, cu mana si cu inelul, intareste-
ma sa-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscuta lui sa-i aduc, viata de rod si de joc sa-i
dau. Sa fie viata noastra ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Sa fie imbratisarea noastra
ca cea dintai zi a monsoon-ului. Ploaia sa fie sarutul nostru Si cum tu niciodata nu
obosesti, maica mea, tot astfel sa nu oboseasca inima mea in dragostea pentru Allan, pe
care Cerul l-a nascut departe, si tu, maica, mi l-ai adus aproape."
Ultima treapta a initierii erotice presupune o dubla convertire – a lui Allan in
mistica buddhista, a Maitreyiei in spiritulitatea europena. Metafizica iubirii se
cristalizeaza intr-o forma de senzualitare purificatoare.
Iubirea este o tema inepuizabila si oricat s-ar scrie despre iubire, mai raman inca
multe de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continua sa scrie despre
dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi trairi. Iubirea este si va ramane
tema fundamentala a literaturii tuturor prezentului, trecutului si viitorului.
  
Bibliografie:
Petru Ursache, Camera Sambo. Introducere in opera lui Mircea Eliade, Editura
Coresi S.R.L., Bucuresti, 1993
Mircea Eliade, Maitreyi, Editura Minerva, Bucuresti, 1991

Padurea interzisa
Mit si autenticitate in romanele lui Mircea Eliade 
Iasi, Romania, Editura Alfa, 230 p.

  Dr. Ofelia Ichim

          De ce Padurea interzisa ? Pentru ca titlul Forêt Interdite (1995) –

respectiv The Forbidden Forest (1977) – al romanului Noaptea de
Sinziene sugereaza una dintre ideile fundamentale enuntate de Mircea
Eliade: camuflarea sacrului in profan. Realitatea mitului trebuie decelata
din contextul opac al realitatii profane. Pe aceasta coordonata se plaseaza
opera sa beletristica scrisa dupa integrarea in spatiul exilului. Romanele
create in Romania sunt tributare “autenticitatii”, autorul lor pronuntindu-
se impotriva stilului calofil, al sentimentalismului edulcorant, pledind
pentru o noua forma romanesca. Segmentul epic conceput in India face
trecerea, intrucitva, de la perspectiva “autenticista” la cea practicata de
“mistagogul” Eliade. Romanele Domnisoara Christina si Sarpele nu
sunt abordate in prezenta cercetare deoarece, apartinind coordonatei
fantasticului eliadesc, ele vor fi studiate intr-un volum viitor.

          Cartea este structurata in trei capitole precedate de Preliminarii –

prin care se fixeaza o perspectiva asupra omului de cultura Mircea
Eliade, preocupat nu numai de domeniul sau de cercetare ci, in general,
de viata sociala, economica, politica dar, mai ales, culturala, din
Romania.

          Primul capitol se intituleaza Etape ale receptarii romanelor

eliadesti si cuprinde referinte critice atit din Romania, cit si din
strainatate. Comentariile surprind atitudinea ostila si denigratoare a
“vocilor” care au facut jocul autoritatilor comuniste din Romania. In
timp ce in strainatate personalitati cu renume mondial il “adoptau” pe
Eliade ca pe un egal, ori chiar mai mult, ca pe un deschizator de drumuri
in istoria religiilor, care a imprimat acestei discipline un alt drum,
innobilind-o cu o larga perspectiva umanista, intr-o indestructibila
simbioza cu sacrul (spre deosebire de un Claude Lévi-Strauss, de
exemplu), in tara se scria despre el in cei mai josnici termeni, pentru ca
numele lui Mircea Eliade trebuia sters din cultura romana: astfel, el este
numit, printre altele, “impostor”, “sexolog maniac”, “pornograf maniac”.
I se aduc multe alte acuze: “Mircea Eliade a izbutit sa fie mai ieftin decit
scamatorii de bilci”, “incoerenta limbajului lui Mircea Eliade e
caracteristica eroilor sau e gindita ca atare”, “noua, nu neaparat ca
marxisti si comunisti, ci ca oameni care trebuie sa se dezvolte in conditii
normale, acceptabile, dupa criterii rationale nu ne trebuie (…) cred eu –
asa ceva [este vorba de Mircea Eliade –nn].”

          Capitolul al doilea al cartii dezvolta coordonata viziunii

“autenticiste” propunindu-si sa studieze Romanul adolescentului miop,
Intoarcerea din rai, Huliganii, Viata noua si Santier. Din cercetarea
asupra Romanului adolescentului miop nu pot lipsi referirile la romanul
Un om sfirsit de Giovanni Papini. Confesiunile autorului italian ofera
aceeasi deschidere spre meandrele unui spirit constient de propria-i
valoare si de puterea de munca mai presus decit a celor de aceeasi virsta,
dar avind a se izbi de multe obstacole pina la implinire. Tocmai
asemanarea intru tenacitate, crize si indoieli a stabilit legatura intre
discipol si maestru

.Capitolul al treilea , De la “autenticism” la mit graviteaza in

jurul romanelor Isabel si apele diavolului, Maitreyi, Lumina ce se stinge,
Nunta in cer, Noaptea de Sinziene, Nouasprezece trandafiri. In creatia
literara, mitul a insemnat un adevarat catalizator pentru Eliade. A fost
convingerea sa ca prin mit, omul modern poate recupera ceea ce false
mituri precum tehnica, folosita in scop distructiv, razboiul, ideologiile
nefaste, au ruinat. Dupa ce a parasit tara, beletristica sa a devenit un
receptacol de mituri si de simboluri; poate ca, refacind mereu drumul
spre inceputuri, spre primordial, Eliade a putut suporta, mai usor, exilul.
Romanele sale sunt lacas al miturilor esentiale: cautarea Graalului,
mintuirea, nunta in cer, Orfeu si Euridice, Ianus cel cu doua fete, teatrul
ca mesager divin, iubirea implinita doar sub semnul lui Thanatos,
cerurile care se deschis odata cu poarta solstitiului, labirintul si multe
altele prin care se reuseste iesirea din timpul profan, eliberarea de
“teroarea istoriei”.
 Mitul face parte, dar, in acelasi timp, creeaza o lume fictionala.
Fiind o naratiune, mitul fundamenteaza creatiile epice (nuvele, romane
etc); de aceea, Eliade a fost convins ca, si prin literatura, laolalta cu
celelalte arte, omul modern redescopera sacrul camuflat in profan. Un
roman reprezinta, atit pentru autor, cit si pentru cititor, re-trairea unui
timp unic, primordial, cel al facerii, al rostirii primului cuvint care a
creat lumea. Cit imaginatia nu va inceta sa nascoceasca “lumi
fictionale”, omenirea pastreaza sansa mintuirii prin cuvint. Artistul
“paraseste” timpul obisnuit, cel uman, si se situeaza intr-un alt “timp”,
care-i permite sa prezinte viata intr-un mod genuin. Este o retragere
dintr-un prezent perceput ca inadecvat si care, pentru a fi “salvat”, are
nevoie de un act de creatie.

Mesterul Manole, din piesa de teatru blagiana, si Brancusi, din

piesa Coloana nesfirsita de Eliade, traiesc intr-o alta “realitate”, pe care
incearca sa o faca accesibila si oamenilor comuni. Pavel Anicet, personaj
din Intoarcerea din rai, se afla intr-o continua cautare a mitului iubirii,
dar, ceea ce incearca el sa gaseasca – dorinta ascunsa in subconstient,
izbucnita, doar in final, la suprafata, ca o revelatie – este mitul mortii.
Thanatos se gaseste camuflat de valurile aruncate de Eros peste puterea
de intelegere a personajului. Pavel Anicet este dezgustat de risipirea sa in
dragostea pentru doua femei, sentiment care nu il inalta ci, din contra, il
coboara in proprii-i ochi. Moartea inseamna adevarul suprem, unica
iesire din labirint. Aceeasi cautare se regaseste in menirea existentei altui
personaj, “posedat”, si el, de iubirea pentru doua femei: Stefan Viziru.
Prin dragoste, el cauta, de fapt, moartea-eliberare, moartea-“Craiasa a
lumii” ori “mireasa”, precum in Miorita. Stefan Viziru are revelatia
“misterului cunoasterii prin iubire” (Ioan Petru Culianu). Profesorul
Biris – alt personaj din Noaptea de Sinziene – va muri, torturat de
Securitate – gasindu-si “libertatea”, atit de mult rivnita, in versurile
baladei. El recita Miorita ca pe un “cod”, ca pe un mesaj secret, venit din
timpul libertatii absolute. Moartea se transforma, si in cazul sau, in
izbavire, in descatusare. Acelasi rol catarctic se regaseste si in destinul
scriitorului Ciru Partenie. Toate “puntile” sale cu viata fusesera taiate;
nici macar actul de a scrie nu mai reprezenta o regasire a unui alt timp si
a unui alt scop al vietii. “Blestemul” sau fusese dragostea, neimplinita,
pentru o femeie. Iesirea de sub puterea “blestemului”, redescoperirea
unei alte dimensiuni a existentei, se putea face numai prin moarte.
Regizorul si actorul Bibicescu moare scriind adevarata si singura
realizare a vietii sale: o piesa despre mitul mortii.
 Scriitorul A.D.P., personajul din Nouasprezece trandafiri, dispare,
impreuna cu doi actori, in momentul in care reusesc sa recupereze o
portiune, cu desavirsire uitata, din trecutul sau – echivalenta cu un timp
sacru. Dovada ca timpul sacru se poate reactualiza, ca exista mai departe
sau mai aproape de noi, dar numai cei “alesi” au dreptul sa-l cunoasca,
sta in semnul trimis in fiecare an secretarului sau: un buchet cu
nouasprezece trandafiri si un bilet.Trebuie sa notam ca trandafirul, prin
forma sa,este asimilat cupei sfinte a Graalului. Poate fi acesta un semn ca
A.D.P. si cei doi tineri actori dobindisera libertatea absoluta a mintuirii.

Dupa cum se observa, mai toate personajele romanelor eliadesti,

dispunind de acces la un alt timp decit cel cotidian, sunt creatori, artisti.
Chiar si Stefan Viziru, care, in aparenta, nu lasa sa se ghiceasca nimic
din spiritul sau artistic, isi gaseste refugiul in pictura; Pavel Anicet
fusese o speranta a intelectualitatii vremii sale, dar se risipise, mult prea
devreme, in pasiunea pentru dragostea-moarte.

Exista o continuitate intre romanele lui Eliade, concretizata in

persistenta unor mituri revelate in vietuirea banala cotidiana.

Daca debutul ca romancier, al autorului Noptii de Sinziene, se face

sub semnul celei mai depline autenticitati prin Romanul adolescentului
miop, Isabel si apele diavolului poarta pecetea unei “false autenticitati”,
fiind intiiul semn al oniricului, al unei realitati pe care “naratorul” si-ar fi
dorit-o, neavind, insa, concretizare.

Este evidenta revelarea mitului, a spatiului si a timpului sacru in

“lumile fictionale” create de Mircea Eliade departe de tara, fie in India,
fie in exilul fara sfirsit. Atita timp cit s-a aflat in tara, romanele sale au
un pronuntat caracter “autenticist”. Razbate din ele “furia” de a scrie
altfel decit confratii mai virstnici, de a crea “documente” ale unei
generatii. Sfidarea conceptiilor traditionale despre viata, dar si a
normelor romanului traditional, interminabile discutii abstracte,
solilocuri despre iubire si moarte, despre dispretul fata de cei care se
tinguie din cauza ratarii, sunt citeva din “evenimentele” romanelor
Intoarcerea din rai, Huliganii, Viata noua, Santier. Fragmentele de
jurnal ori de scrisori, inserate in paginile destainuirilor romanesti, au
menirea de a crea atmosfera deplinei autenticitati. Intreaga incercare de a
“sparge” normele scriiturii traditionale vine din intentia tinarului
intelectual de a sincroniza romanul romanesc cu cel european, convins
fiind de destinul creator al poporului sau.
 In romanele Isabel si apele diavolului, Maitreyi, Lumina ce se
stinge, Nunta in cer, Noaptea de Sinziene, Nouasprezece trandafiri,
“autenticismul”, transformat, uneori, in realism, coexista cu mitul. Rolul
sau se reduce la a demonstra teoria camuflarii sacrului in profan. Aceste
romane poarta, cu preponderenta, pecetea mitului ca mod de a exista in
lume, ducind la intreruperea timpului profan.

Toate segmentele operei eliadesti se completeaza, formind o

unitate. Idei ale istoricului religiilor si ale eseistului patrund in creatia
beletristica. Scriind nuvele, romane, piese de teatru, putem spune ca
Eliade a patruns in spatiul sacru al creatorului, al artistului.

Despre autor

Dr. Ofelia Ichim este cercetator la Institutul de Filologie Romana

“A. Philippide” din Iasi (adresa Institutului: str. Th. Codrescu nr 2,
700481 Iasi, ROMANIA, web: www.philippide.is.edu.ro) ; e-mails:
ofeliai2002@yahoo.co.uk ; ofelia@philippide.is.edu.ro

Read more: http://oocities.com/mircea_eliade/ofelia1.htm?20108#ixzz0w1PD7cdp