Maurice Blanchot, Spațiul literar, Traducere și prefață de Irina Mavrodin, Editura Minerva,

București, 2007

„Infinitul operei, într-o asemenea perspectivă, nu este decât infinitul spiritului. Spiritul vrea
să se împlinească într-o singură operă, în loc să se realizeze în infinitul operelor și în
mișcarea istoriei.” (p.20)

„Jurnalul nu este (p.29) în esența lui o confesiune, povestire de sine. Este un Memorial. De ce
trebuie să-și amintească scriitorul? De el însuși, de cel care este, când nu scrie, când își
trăiește viața cotidiană, când este viu și adevărat și nu mort și lipsit de adevăr” (p.30)

„Jurnalul marchează faptul că cel care scrie nu mai este capabil să aparțină timpului prin
fermitatea obișnuită a acțiunii, prin comunitatea muncii, a meseriei, prin simplitatea
cuvântului intim, prin forța necugetării. El nu mai este istoric la modul real, dar nici nu vrea
să piardă timpul, și cum nu mai știe decât să scrie, el scrie cel puțin la cererea istoriei sale
cotidiene și în acord cu preocuparea fiecărei zile.” (p.31)

ANEXE

SOLITUDINEA ESENȚIALĂ ȘI SOLITUDINEA ÎN LUME

„Faptul că nu sunt nimic spune, desigur, că „rămân în interiorul neantului”, ceea ce-i sumbru
și neliniștitor, dar spune totodată acest lucru minunat: neantul este puterea mea, eu pot să nu
fiu. De aici vin pentru om libertatea, măiestria și viitorul lui.” (p.335)

„Când moartea devine putere, începe omul, și acest început spune că, pentru ca să existe
lumea, pentru ca să existe ființele, trebuie să lipsească ființa”

CELE DOUĂ VERSIUNI ALE IMAGINARULUI

„Imaginea cere neutralitatea și estomparea lumii, ea vrea ca totul să intre în fondul indiferent
în care nimic nu se afirmă, ea tinde spre intimitatea a ceea ce subzistă încă în vid: acesta-i
adevărul ei. Dar acest adevăr o depășește; o face posibilă limita unde ea încetează. De aici și
latura ei dramatică, ambiguitatea pe care o anunță și minciuna strălucitoare ce-i este
reproșată”(p.337)

„<<Realul>> este ceva în raport cu care relația noastră este mereu vie și care ne lasă
totdeauna inițiativa, adresându-se în noi acelei puteri de a începe, acelei libere comunicări cu
începutul în care suntem noi înșine; și atâta vreme cât suntem în zi, ziua încă este
contemporană cu trezirea ei.” (p.339)

„Moartea suspendă relația cu locul, deși mortul se sprijină cu toată greutatea pe el, ca pe
singura bază care-i mai rămâne. Dar tocmai această bază lipsește, locul lipsește, cadavrul nu-i
la locul lui.” (p.340)

„Să privim încă odată această ființă splendidă, de o frumusețe radioasă: este, o văd, perfect
asemănătoare cu ea însăși; își seamănă. Cadavrul este propria-i imagine. El nu mai are cu
această lume, în care totuși încă mai apare încă, decât relațiile unei imagini, posibilitate
obscură, umbră mereu prezentă îndărătul formei vii și care acum, departe de a se separa de
această formă, o transformă pe de-a-ntregul în umbră.” (p.342)

„Orice om, în rarele clipe când arată o similitudine cu el însuși, ne pare doar mai depărtat,
apropiat de o primejdioasă regiune neutră, rătăcit în sine, și fiind parcă propriul său strigoi,
nemaiavând altă viață decât cea a întoarcerii.” (p.343)

„Credința că la un moment dat defunctul începe să rătăcească trebuie raportată la

presentimentul acestei rătăciri pe care el o reprezintă acum.” (p.344)

„Există, astfel, două posibilități ale imaginii, două versiuni ale imaginarului, și această
duplicitate vine din dublul sens inițial care aduce cu sine puterea negativului și faptul că
moartea este când travaliul adevărului în lume, când perpetuitatea a ceea ce suportă nici
început, nici sfârșit.” (p.347)

„Imaginea este intimă pentru că ea face din intimitatea noastră o putere exterioară pe care o
îndurăm în chip pasiv: în afara noastră, în reculul lumii pe care-l provoacă, se târăște, rătăcită
și strălucitoare, profunzimea pasiunilor noastre” (p.348)

„Ceea ce am numit cele două versiuni ale imaginarului, faptul că imaginea poate, desigur, să
ne ajute să prindem în mod ideal lucrul, faptul că ea este atunci negarea ei aducătoare de
viață, dar că, la nivelul la care ne târăște greutatea care-i este proprie, ea riscă de asemenea
constant să ne trimită nu la lucrul absent, ci la absență ca prezență, la dublul neutru al
obiectului în care s-a risipit apartenența în lume: această duplicitate nu poate fi pacificată
printr-un „sau, sau” capabil de a autoriza o alegere și a scoate din alegere ambiguitatea care o
face posibilă. Această duplicitate trimite ea însăși la un dublu sens tot mai inițial.” (p.349)
„La nivelul lumii, ambiguitatea este posibilitatea de înțelegere; sensul scapă întotdeauna într-
un alt sens; neînțelegerea servește la înțelegere, ea exprimă adevărul înțelegerii care vrea ca
să nu te înțelegi niciodată o dată pentru totdeauna.” (p.349)

III. SOMNUL, NOAPTE

„Visul este trezirea interminabilului, o aluzie cel puțin și ca o primejdioasă chemare,

prin persistența a ceea ce nu se poate sfârși, la neutralitatea a ceea ce se îngrămădește
îndărătul începutului. De aici și faptul că visul pare să suscite, în fiecare dintre noi, ființa din
primele timpuri – și nu numai copilul, ci, dincolo de el, tot ce poate fi mai îndepărtat, miticul,
vidul și vagul anteriorității.” (p.355)