CONSTANTIN NOICA,

PLĂSMUITOR DE TERMENI FILOSOFICI

MARIN DIACONU

De la Nae Ionescu ne-a rămas distincţia dintre a fi în substanţă şi a fi în

atribut. Ea este o modalitate de exprimare a clasicei distincţii, a clasicului raport
dintre conţinut şi formă, dintre conţinut şi determinaţie; raport care, la rândul lui,
este în strânsă interdependenţă cu acela dintre esenţă şi fenomen.
Ca orice generalizare filosofică, el – sau ele, dacă vreţi astfel – vizează
întregul câmp al onticului, cu înstructurarea în planul filosoficului, în vastul câmp
al ontologicului, epistemologicului şi cu revărsarea firească înspre, către planul
eticului, al esteticului, al axiologicului ş.a., până în cel al istoriei filosofiei
universale, al celei autohtone ori al celei străine.
Cunoaşterea şi comunicarea obişnuită, cea cotidiană, pune accentul axiologic
pe a fi în atribut; altfel spus şi omologat în comunicarea filosofică: a fi în însuşire,
în proprietate, în caracteristică, în determinaţie. Se accede către manifestarea reală,
fenomenalizată în momentul prezent al temporalităţii; ori, dintre manifestările,
dintre determinaţiile instituite în momentele trecute, se actualizează şi se identifică
unele anume, care nu sunt totdeauna dătătoare de seamă pentru substanţa conţinută.
Ofer, spre ilustrare, două exemple; cel dintâi: a spune despre Marin Sorescu:
academicianul Marin Sorescu înseamnă a identifica un atribut real, dar care este
unul neesenţial pentru conceptul de Marin Sorescu. Substanţa creatorului Marin
Sorescu n-are nicio legătură cu faptul real că a fost membru al Academiei Române.
Substanţa – cu termenul lui Nae Ionescu – se află altundeva, în creaţia lui.
Doar că acea substanţă este mai dificil de cunoscut şi deci de identificat.
Iar comunicarea publicistică – aceea care tinde tot mai mult să devină
publicitară, de la publicaţii, radio, televiziune, internet ori ce se va mai inventa
tehnic – pedalează pe atribut, adesea neînstare să tindă către substanţă.
Al doilea exemplu – tot întâmplător, dar şi neîntâmplător – este cu Alexandru
Macedonski. Care dintre noi şi chiar câţi dintre profesorii de literatură română ori
dintre criticii literari şi dintre aşa-zişii istorici literari înstăpănesc conţinutul
substanţial al creaţiei lui Macedonski?! Este identificat ca „Autorul Nopţilor...” şi,
superficial, ca cel ce-a scris prost-inspirata epigramă ce trimite la Eminescu: „Un
ins, pretins poet...”...
Şi totuşi, substanţa nu fiinţează în sine, în imuabilitatea dragă lui Nae
Ionescu; o putem cunoaşte prin fenomenalizarea ei prin forme, prin atribute, prin
56 Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a IV-a

determinaţii. Iar cândva cunoscute acestea, în chip necesar trebuie să intervină

ordonarea valorizatoare.
În a sa Istorie a literaturii române... – model şi totodată ideal încă nedepăşit,
până acum –, G. Călinescu ne spune şi câte trepte avea casa în care s-a născut
Eminescu, ca un atribut absolut neesenţial pentru înţelegerea substanţei creaţiei
eminesciene. Este bine să ştie şi filosofii ori cercetătorii noştri, cu trimitere specială
la istoricii filosofiei autohtone, că cea mai substanţială sinteză asupra viziunii şi a
vedeniei filosofice a lui Eminescu nu ne-a dat-o încă vreun istoric al filosofiei
noastre, ci Călinescu însuşi.
Cu un atribut metaforic formulat în urmă cu două decenii şi jumătate de
A.I. Brumaru, Constantin Noica este „Eminescu al filosofiei româneşti”.
Se pare că doar un munte de aproximări atributive privitoare la Noica va face
posibilă sinteza monografică dătătoare de seamă pentru conceptul de Constantin
Noica. Încă şi după Centenarul naşterii gânditorului de la Păltiniş suntem pe
cărarea ce duce înspre acel munte de fapte atributive.
În genere, marii creatori într-ale filosofiei sunt identificaţi printr-un atribut-
concept dătător de seamă pentru întreaga substanţă a creaţiei; de la maieutica lui
Socrate şi Ideea lui Platon, prin cogito-ul cartezian, monada lui Leibniz, lucrul în
sine al lui Kant ori fenomenologia lui Hegel, voinţa lui Schopenhauer sau
supraomul lui Nietzsche, la evoluţia creatoare a lui Bergson sau la Sein und Zeit
(cu titlul lucrării fundamentale) a lui Heidegger şi de la ondulaţia universală a lui
Conta la personalismul energetic al lui Rădulescu-Motru şi la spaţiul mioritic al lui
Blaga, până la devenirea întru fiinţă a lui Noica.
Astfel de identificări atributive sunt întemeiate epistemologic, întrucât ele
dau seamă, în chip esenţial, de substanţa conţinutului sistemului filosofic adus în
atenţie.
Aceşti mari creatori – şi alţi mari, desigur – au plăsmuit o substanţă, un
conţinut speculativ-filosofic nou – vezi: concreşterea de la Noica, prin care
ilustrează cum este cu putinţă ceva nou; şi, întrucât nu-i satisfăcea forma atributivă,
haina lingvistică moştenită tradiţional, ei au plăsmuit şi o haină lingvistică nouă,
corespunzătoare noului conţinut, plăsmuit de ei.
Fără a avea un interes special pentru filosofia limbajului în genere, Noica are
un interes special pentru problematica limbajului filosofic, atât a celui universal,
aşezat în istoria filosofiei universale, cât şi a celui românesc. Deschiderea şi
interesul peren pentru limbajul filosofic universal îşi are întemeierea în
preocuparea pentru istoria filosofiei universale – manifestată întâmplător în liceu,
când îl citeşte pe Kant, special în vremea studiilor universitare şi amplificat printr-o
suită de scrieri; de la teza de licenţă: Problema lucrului în sine la Kant (1931), la
studiile despre Leibniz şi Descartes, la traducerile din Descartes, Kant şi Platon din
varii decenii, la teza de doctorat: Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva
nou (1940), cu atenţie specială pentru conceptele-pivot la Platon, Aristotel,
Leibniz, şi până la deplina maturitate, cu deschidere specială acum către Platon şi
Heidegger.
Constantin Noica, plăsmuitor de termeni filosofici 57

Iar deschiderea către limbajul filosofic românesc se înfiripă la începutul

anilor ’40, pe când meditează şi scrie Pagini despre sufletul românesc (1944).
Poate că înrâurirea vine şi de la Mircea Vulcănescu, cel care pe-atunci îşi dădea
măsura prin Dimensiunea românească a existenţei (1943), cu prefigurarea din
Ispita dacică şi cu prelungirea în Existenţa concretă în metafizica românească.
Reamintesc termeni (re)abilitaţi filosofic de Vulcănescu: insul, firea, chipul ş.a.
Peste vreo două decenii şi jumătate, Noica avea să mărturisească: „în al
doilea volum [al „Izvoarelor de filosofie”], a publicat admirabilul studiu-conferinţă
Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căruia, poate, n-aş fi scris
niciodată Rostirea [filosofică] românească”1.
Vulcănescu doar l-a înrâurit. Încă de la începutul anilor ’50, pe când se
despărţea de nefilosoficul din Goethe şi trecea pe propria-i arhitectonică filosofică,
prin Încercare asupra filosofiei tradiţionale, Noica însuşi avea în ansamblul
arhitectonic plăsmuirea şi elaborarea unui propriu model ontologic românesc. Or,
un asemenea model trebuia să fie înfăptuit comunicaţional prin limbaj filosofic
românesc. De aceea, Noica se desparte de nefilosoficul din Goethe şi păşeşte către
filosoficul din „omul deplin al culturii române”: Eminescu, desigur, cu clasica
expresie a lui Nicolae Iorga.
Încă din anii ’30, Noica plăsmuieşte anume termeni noi, cum este cel de
cunoaştere spornică (1936) ori conceptul de cum e cu putinţă ceva nou (1940).
Termeni noi sunt introduşi şi în amintita lucrare de la începutul anilor ’50:
Încercare asupra filosofiei tradiţionale. Vezi, în cuprinsul şi în conţinutul cărţii:
conceptul de cerc; ethosul neutralităţii; ethosul orientării şi chiar schiţa pentru
devenirea întru fiinţă.
Spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul deceniului următor, Noica consultă
numeroase cronici, mineie, pravile şi alte arhive depozitare ale limbajului
tradiţional românesc, spre a identifica ce este „creaţie şi frumos în rostirea
românească”, întru a îmbogăţi „rostirea filosofică românească”.
Popasul şi edificarea de-acum sunt doar compartimente arhitectonice şi trepte
înspre, către „sentimentul românesc al fiinţei”, spre a identifica starea: „spiritul
românesc în cumpătul vremii”. De la reflecţiile eseistice din anii ’40 depuse ca
„pagini despre sufletul românesc”, gânditorul ajunge la propriu-i model ontologic
românesc. Pentru ca, odată acest model arhitectonic elaborat, el să revină la
perspectiva general-ontologică din anii ’50 (din amintita Încercare...) şi să o
amplifice acum, la începutul anilor ’80, într-un „tratat de ontologie”. Iar ambele
edificări să fie puse sub semnul conceptului de devenire întru fiinţă.
În meditaţia şi în scrierile desfăşurate pe parcursul unei jumătăţi de veac, de
la mijlocul anilor ’30 până la mijlocul anilor ’80 – fără vreo întrerupere, cel puţin
meditativă, chiar şi în vremea când era suspendat fizic-exterior într-o încăpere fără
1
Amintiri despre Mircea Vulcănescu; în: Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a
existenţei, vol. I. Bucureşti, Editura Eminescu, 1992, p. 8.
58 Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a IV-a

clanţă interioară la uşă –, în ansamblul sistemului său filosofic şi dincolo de el,

Constantin Noica foloseşte terminologia clasic-filosofică, conferă un conţinut
conceptual specific propriului sistem de gândire, nuanţează anume termeni din
vocabularul tradiţional şi totodată plăsmuieşte termeni noi.
Desigur, marea majoritate a termenilor filosofici folosiţi de Noica au forma şi
conţinutul tradiţional filosofic. Lectura scrierilor lui este accesibilă oricărui om
familiarizat cât de cât, didactic-universitar, cu comunicarea filosofică. Este
adevărat că aceşti termeni intră în dialog cu termeni din comunicarea cotidiană.
Astfel, se citesc cu uşurinţă filosofică scrierile de dincolo de Tratat de ontologie ori
de Scrisori despre logica lui Hermes.
Iar în cazul eseisticii publicistice, Noica foloseşte şi termeni sau expresii din
limbajul medical ori chiar din cel sportiv.
Iată aci, enumerată, o suită de termeni filosofici preluaţi cu forma şi adesea
cu conţinutul general filosofic înţeles ori subînţeles: categorie, cauzalitate, concept,
dialectică, esenţă, existenţă, general, individual, materie, spaţiu, timp (cu nuanţarea:
timp rotitor şi timp rostitor), transcendent, transcendental ş.a.
Noica semnalează virtuţi filosofice ale unor termeni aşezaţi în istorie prin
meditaţia unui Dimitrie Cantemir, dar nu pledează pentru revigorarea lor în
comunicarea actuală şi în cea virtuală.
În schimb, el foloseşte termeni şi pledează pentru reinventarea unui conţinut
contemporan, care să fie întrupat în forme ce vor fi având cândva şi semnificaţii
filosofice, mai degrabă implicate decât conştientizate explicit. Aşa sunt: fiinţă, fire,
ins, limită, petrecere, rost ori trăire. Unii dintre aceşti termeni sunt nemijlocit
împrumutaţi de la Mircea Vulcănescu, potrivit şi propriei mărturii, citată mai înainte.
În anii conflagraţiei războinice mondiale, Noica şi Vulcănescu au avut o
strânsă comuniune spirituală. Gânditorul născut la Vităneşti ştia bine conţinutul şi
forma Dimensiunii româneşti a existenţei, căci urmărise conferinţa rostită la
Ateneul Român, citise textul şi îl tipărise în anuarul „Izvoare de filosofie” (1943).
Este adevărat că însemnările din Existenţa concretă în metafizica românească au
fost tipărite ca inedite în 1991, dar conţinutul lor Noica îl ştia de pe când
Vulcănescu le medita şi le însemna. (Noica ştia de „comoara” din cele două lăzi
rămase cu manuscrise vulcănesciene; i le arătase prin ’45–’46; iar în anii ’60, le-a
răsfoit; căuta vreun posibil studiu comparabil cu Dimensiunea românească a
existenţei – care nu a fost scris – şi, îndeosebi, manuscrisul cărţii despre Nae
Ionescu – manuscris care se afla, pe-atunci, sub un alt acoperiş...).
Asupra spiritului contemporan, Noica înfăptuieşte un demers speculativ. Ca
şi alţi câţiva gânditori ai veacului – cu prefigurarea prin Kierkegaard şi Nietzsche
în secolul al XIX-lea –, cu constatări şi teoretizări ale lui Spengler, Heidegger,
Sartre ş.a. ori ale românului Cioran, aşezat meditativ pe malul Senei, Noica nu doar
constată, în termeni filosofici, degringolada, decăderea ori o trecătoare criză
Constantin Noica, plăsmuitor de termeni filosofici 59

spiritual-culturală a Occidentului; ceva mai mult, el identifică această criză ca o

maladie – vezi: Şase maladii ale spiritului contemporan (1978). Iar în faţa acestei
stări maladive perene a spiritului occidental contemporan, cel românesc se afla într-
o stare de „cumpănă”, într-un moment în care ar putea fi ispitit înspre starea
maladivă ori să se salveze şi să păşească pe o cale de aleasă afirmare de sine şi în
lumea largă.
Pe fundamentele terminologiei clasice, cu generalul, individualul şi determinaţia,
Noica semnalează aici posibila precaritate a unui termen al raportului şi căderea,
astfel, în ceea ce denumeşte: catholită, todetită, horetită, ahoretie, atodetie şi acatholie.
Aceştia sunt termeni creaţi de Noica, cu terminaţii din terminologia medicală:
-olită, -etită ş.a.
Încă nu s-au impus astfel de termeni dincolo de descrierea şi analiza viziunii
filosofice a lui Noica şi mă îndoiesc că vor fi îmbrăţişaţi de comunitatea filosofică
românească. Strădania este meritorie; ea merită atenţia noastră, iar istoricii
filosofiei autohtone n-o vor putea ocoli, căci este înscrisă sub pavilionul filosofic al
lui Constantin Noica.
Probabil că tot astfel nu se va generaliza şi pereniza comunicaţional nici
termenul deveninţă – înţeles ca „devenire prin gând” care să nu fie nici devenit, dar
nici simplă procesualitate. Ea este „fiinţa elementelor” (Devenirea întru fiinţă, p.
388) şi exprimă devenirea la nivelul fiinţei secunde. „Ea nu se mai petrece întru
altceva, ca devenirea obţinută în sânul elementului, ci întru sine” (p. 383).
Sunt deosebit de interesante câteva nuanţări terminologice instituite de Noica,
precum: timp rotitor şi timp rostitor; limitaţie ce limitează şi limitaţie ce nu
limitează; sau câteva nuanţări de a fi ale devenirii, ca: devenire sporitoare, devenire
stimulată, devenire întru devenire şi, desigur, fundamentalul concept: devenirea
întru fiinţă.
Acest din urmă concept este conceptul central al sistemului filosofic al lui
Noica, asumat conştient, programatic de creator şi aşezat ca titlu generic al
„încercării” ontologice din 1950 şi al Tratatului de ontologie (1981), care este
lucrarea de deplină maturitate filosofică şi tipărită înspre sfârşitul vieţii (1981).
Această din urmă lucrare este maximum de speculativă prin conţinutul ideatic
şi prin expresia lingvistică, prin terminologie.
S-ar putea spune despre matematică, cum că ea este dincolo de culegerile de
probleme şi de exerciţii, dincolo de matematica „lumească” vehiculată şi prin
cursuri universitare pentru economişti ori pentru ingineri. (Asemănător, pentru
conceptul de filosofie şi filosofia „lumească”...)
Tot astfel, aproape toate lucrările filosofice ale lui Constantin Noica sunt
scrieri pregătitoare pentru Devenirea întru fiinţă, în special pentru Tratat de
ontologie.
60 Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a IV-a

Se ştie că alpinistul începător nu se avântă de îndată înspre Everest, ci începe,

să zicem, cu Munţii Măcinului ori cu Carpaţii. Sau nu pricepe nimic din sistemul
filosofic al lui G.W.Fr. Hegel cel ce începe studiul acestui sistem cu Ştiinţa logicii.
Tot astfel, şi în cazul lui Noica. Este recomandabil, pentru începătorul iubitor
de înţelepciune, pentru studentul în filosofie, să-şi apropie mai întâi cărţile în care
ideile sunt expuse ilustrativ şi cu o terminologie uşor, treptat crescătoare, sporitoare
(în 1936, Noica introduce termenul de cunoaştere spornică), spre a ajunge, mai
apoi, pe podişul speculaţiilor înalte, căci aerul lor rarefiat terminologic îţi poate tăia
respiraţia filosofică. Numai astfel poate să trăiască filosofia ca filosofare
desfătătoare speculativ. Doar printr-o astfel de trecere ajunge la autentica petrecere
speculativ-filosofică.