UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTE,

ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
Specializarea: Filologie

Referat:
„ Canonul didactic –
prescripție sau fluctuație”
Elaborat de : Iftodi M. Diana,
masterandă, anul II

Chișinău - 2018

1
 Cuprins:

1. Introducere ………………………………………………………………….2
2. Canonul literar……………………………………………………………....2
3. Canonul didactic…………...………………………………………………..4
4. Manualul de Limba și literatura română………………………………….....5
5. Concluzii……………………………………………………………………..7

2
 Introducere

De-a lungul timpului, au fost formulate diverse idei, concepte, principii și, pur și
simplu, opinii referitoare la importanța, scopul și modul de percepere a textului literar, de
studiere a literaturii în școală, ele fiind inventariate și examinate de către mai mulți
cercetători, ceea ce a dus la constituirea a numeroase teorii, printre care canonul estetic și
canonul literar. Istoria literaturii urmărește contribuția unui autor sau a altuia, contextul

3
valorilor ideologice, culturale, estetice, politice, care au însoțit opera în construcția ei și
în așa fel se construiește canonul literar, estetic, tradiționalist, istoric, didactic etc.1
Ce este canonul literar? Un instrument de lucru? O realitate? O ficţiune a criticii?
Un fel de mecanism de reglaj şi autoreglaj prin care literatura îşi asigură propria evoluţie?
Canonul se discută sau se face? Fără îndoială, întrebările legate de canonul literar sunt
mult mai multe decât răspunsurile. S-a discutat mult, în ultima vreme, despre canonul
estetic şi literar. Literatura română a străbătut, în evoluţia ei, mai multe vârste, mai multe
etape şi avataruri ale propriei conformaţii. Reluând o idee a lui Harold Bloom, „canonul
este într-adevăr un etalon de vitalitate, o normă care încearcă să schiţeze
incomensurabilul”.
Canonul literar
Conceptul de canon literar vine din limba franceză, germană, greacă şi care
înseamnă regulă. În „ Dictionarul de neologisme” (1978) găsim următoarea explicaţie:
canon- s. n.(arte) – regulă care face parte dintr-un ansamblu de norme artistice
obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie.
Conceptul de canon numeşte ceea ce înţelegem prin literatură oficială,
recunoscută, adică totalitatea operelor cărora o epocă, un curent le atribuie, în urma unei
selecţii riguroase, anumite valori. Conceptul trebuie abordat diacronic şi sincronic pentru
că el apare, evoluează, este impus, susţinut de critica şi istoria literară.
Canonul se impune şi prin studiul operelor literare în şcoli, universităţi şi
este susţinut de critica literară, de cititorii calificaţi, editori, redactori de carte,
profesori sau de unele grupuri interesate. Teoreticienii pot impune opere care
corespund unui canon sau dimpotrivă să le marginalizeze. În felul acesta literatura devine
un termen în întregime funcţional, o categorie determinată din punct de vedere social şi
arbitrară din punct de vedere formal. Fiecare curent, gen literar are canonul său şi cel mai
important ar fi acceptarea coexistenţei mai multor canoane pentru ca să nu se ajungă la
exagerări. Odată cu afirmarea postmodernismului a început negarea canonului literar-
artistic, acestuia imputându-i-se toate relele din literatură şi artă. Este bine să se evite
excesele mai ales că chiar negaţia insistentă a unor reguli devine ea însăşi un canon.

1
Cornel Munteanu, Eminescu – polimorfismul operei, Cracovia, pag. 19

4
 Nicolae Manolescu afirmă categoric: ”Canonul se face, nu se discută. Aceasta
ar trebui să fie axioma.”2 Criticul constată sterilitatea încercărilor de a defini conceptul,
lipsa aproape completă de tradiţie la noi.
Primul canon este cel al generaţiei de la 1848 formulat de Mihail Kogălniceanu în
„Introducţiune” la „Dacia literară”. Poezia, proza, teatrul de la Negruzzi la Ghica, de
la I. Rădulescu la M. Eminescu a urmat canonul impus de M. Kogălniceanu. Începând cu
Junimea şi cu revista „Convorbiri literare” canonul de la „Dacia literară” este negat.
Junimiştii revizuiesc canonul romantic şi o fac cu spirit critic şi polemic. T. Maiorescu,
mentorul grupului, dar şi I. L. Caragiale ironizează grupul romantic şi impun unul clasic.
În numele modernismului, consideră acelaşi critic literar, se declanşează o altă bătălie
canonică prin Eugen Lovinescu. Născut pe canonul junimist, cel modernist este
continuator, cuprinde perioada de după primul război mondial, se întinde în toată epoca
interbelică, anticipat de mişcarea simbolistă şi revigorat de neomodernismul anilor `60-
`70. Nicolae Manolescu respinge existenţa unui proletcultism impus de puterea politică
pentru că acest canon nu a stat la baza unor opere valoroase din punct de vedere estetic.
Odată cu micşorarea presiunii ideologice oficiale asupra literaturii române, acest aşa-
numit canon dispare şi se revine la cel modernist. Teoreticienii literari vorbesc de un
canon neomodernist pentru deceniile 70- 80. De aici se ajunge la un nou canon al
optzeciştilor şi anume la postmodernism. N. Manolescu nu împărtăşeşte ideea existenţei
unui nou canon după `89, pentru că noua putere politică nu a schimbat canonul
modernist, nu a impus altul. Ion Simuţ consideră că s-a încercat doar o revizuire morală a
literaturii anterioare, idee împărtăşită şi de N. Manolescu. Canonul modernist, constituit
spre sfârşitul anilor `60, continuă şi astăzi, pentru că nu s-a schimbat paradigma estetică
şi prin urmare a patra bătălie canonică nu se ştie cum se va desfăşura, consideră N.
Manolescu. Se ştie că selecţia operelor care formează canonul literar actual s-a făcut prin
critica modernistă interbelică a lui G. Călinescu şi E. Lovinescu pentru toată literatura
dinainte de al doilea război mondial. Pentru literatura de după război, canonul a fost
stabilit de critica generaţiei `60 născută din critica modernistă călinesciană şi
lovinesciană. Canonul literar al anilor `60 şi-a impus norma estetică în ciuda presiunii

2
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, 2001, p.32.

5
politice. Modelul estetic venea de la cel interbelic în ciuda aşa- numitului proletcultism.
Critica literară şi-a redescoperit modelul în Lovinescu, Călinescu, Streinu, Cioculescu.3
Literatura contemporană şi-a impus canonul artistic prin opera scriitorilor valoroşi
care au debutat la mijlocul anilor '60. Regimul totalitar a eliminat literatura bună a
„transfugilor”. Iar generaţia '80 a pătruns în şcoli odată cu manualele alternative
1999/2000. O altă observaţie care se impune este aceea că literatura şi-a schimbat
tematica şi a devenit din ce în ce mai critică la adresa realităţilor sociale, chiar dacă sub o
formă oarecum voalată. Critica literară a urmat, apoi a încurajat această literatură, încât s-
au impus două sintagme: „obsedantul deceniu” pentru roman şi pentru critică „romanul
politic”.
Bătălia canonică continuă cu postmodernismul care vrea să înlăture neo-
modernismul. Postmodernismul s-a impus mai mult teoretic, operele realizate au rămas
în urmă. Abia spre sfârşitul secololui XX când optzeciştii se apropiau de mijlocul vieţii şi
când reforma şcolii le deschidea accesul spre manuale putem vorbi de o schimbare de
canon. Factorii de natură istorică, socială au jucat un rol mult mai mare în impunerea
noului canon literar al postmodernismului.

Canonului didactic
Canonul didactic, echivalent, în unele contexte cu canonul estetic se defineşte, în
primul rând, prin operele literare reprezentative, ideile, concepţiile literare şi
interpretările critice aflate în concordanţă cu respectivele opere și care contribuie în
demersul didactic la conștientizarea valorii primordiale a literaturii naționale și universale
și la formarea axiologică integratoare a elevului.
Curriculumul național reprezintă un concept integrator, o prescripție a canonului
didactic. Componenta literară a conţinuturilor EL/ELA propuse de curriculumul național
se constituie din:
a) texte literar-artistice şi folclorice;
b) texte literare interpretative consacrate: studii şi eseuri de analiză şi comentarii
(hermeneutică literară);
c) texte ştiinţifice: de teorie şi istorie literară, estetică etc.;
3
E. Simion, „În ariergarda avangardei.” (Convorbiri cu Andrei Grigor)”, Ed. Universul Enciclopedic,
Bucureşti, 2004, p. 54.

6
 d) texte/materii didactice despre învăţarea/realizarea activităţilor de lectură.
Textele literare şi nonliterare, selectate de autorii de manuale şi de către
profesori, reflectă şi exigenţele noilor educaţii, ca valori pedagogice importante ale
secolului XXI, realizându-se astfel premise pentru integralizarea demersurilor
Curriculumului de dirigenţie şi ale Curriculumului de limba şi literatura română.
Principiile de selectare a textelor literare pentru studiu şi lectură oferă deschideri în
special spre realizarea educaţiei pentru valori, educaţiei pentru cetăţenie, educaţiei pentru
democraţie, educaţiei personale şi sociale, educaţiei globale, educaţiei pentru dezvoltare,
educaţiei pentru mediu/ecologice, educaţiei pentru pace şi toleranţă, educaţiei pentru toţi
şi pentru fiecare, educaţiei pentru comunicare şi mass-media, educaţiei pentru viaţa de
familie. Structura axiologică a conţinuturilor ELA vizează valori fundamentale: Adevărul.
Binele. Frumosul. Dreptatea. Libertatea; valori specifice creaţiei artistice (estetice,
morale, religioase, teoretice); valori contextuale (valorile imanente şi valorile in actu) ale
operelor literare4.
Manualul de Limba și literatura română – expresie a canonului didactic

Manualul de limba și literatura română este de fapt, prin definiție, o altă expresie
a canonului didactic și de aceea el a tins în mod firesc la unicitate în toate epocile.
Problema educației românești la începuturile sale, în secolul al XIX-lea, era, de fapt,
exact inversă față de modernitatea recentă, administrațiile școlilor căutând să limiteze
cărțile aflate natural în circulație, mai ales după 1859, când unificarea conținuturilor
didactice în Țările Române devenise o problemă politică de prim ordin. Manualul unic
pentru care se organizau concursuri devenise o aspirație constantă și dacă scopul nu era
atins, era doar din pricina unor resurse intelectuale insuficiente. Titu Maiorescu reclama
la un moment ”starea de haos” care domnea în domeniu, cerând o selecție exigentă a
cărților utilizate în școală. Ceva mai târziu însă Spiru Haret intreprindea o reformă
radicală, impunând manualele unice în ciclul primar și trierea severă a celor din ciclul
secundar.
Alcătuirea manualului de limba şi literatura română în Republica Moldova se
realizează în funcţie de câteva criterii, asupra cărora programa insistă cu deosebire:
accesibilitate, atractivitate şi valoare. Deşi majoritatea textelor literare selectate aparţin

4
Curriculum școlar la disciplina limba și literatura română, cl. V-IX, Chișinău, 2010, p. 6

7
autorilor canonici, din necesitatea de a îndeplini şi un al patrulea criteriu, varietatea, se
apelează şi la textele altor autori, cu ajutorul cărora se pot exersa în mod adecvat anumite
competenţe.
Manualul de literatură, mai mult ca altă carte de lectură, permite dialogul cu
generaţiile trecute şi autorii contemporani; el ne permit, spune Constantin Noica, să stăm
de vorbă cu departele nostru. De aici şi unul dintre principiile ce întemeiază lectura -
„principiul dez-depărtării" - despre care vorbeşte Gabriel Liiceanu în Dans cu ocarh.
Văzute din această perspectivă, manualele de literatură ale unei culturi aduc
aproape de cititor concepţii, teme, valori şi stiluri împărtăşite de semenii săi şi permit, în
felul acesta, să se integreze într-o comunitate spirituală cu rădăcini îndepărtate în timp.
Abordată astfel, funcţia literaturii este echivalentă cu cea a disciplinelor socio-umane.
Dar importanţa manualului de literatură nu constă numai în ceea ce spune, ci şi în
modul în care spune şi în efectele acestei spuneri asupra elevului. În felul acesta,
întâlnirea cu opera selectată pentru studiere devine un mod de explorare a lumii şi o
experienţă pentru viitor.
Cu regret, autoritatea manualului s-a erodat simțitor în ultimul timp. Pe de o parte,
manualul și-a pierdut importanța din momentul în care ”canonul” didactic a intrat în
criză, pe de altă parte, manualul și-a pierdut autoritatea pentru simplul fapt că multe alte
tipărituri au devenit accesibile, cartea devenind un bun comun, ca să nu mai vorbim de
revoluția internetului, care a produs în domeniul informației o veritabilă inflație. Desigur,
internetul e paradoxal, căci el, deși ”devalorizează” cartea și informația prin facilitatea
extraordinară pe care o oferă, rămâne pentru cei care nu-și pierd busola un instrument
excepțional. La fel cum se pune praful pe Encyclopædia Britannica legată în piele, tot așa
manualul școlar a încetat să mai fie o referință de bază.

Concluzii

Revenind la considerația generală, potrivit căreia studiul literaturii contribuie la

dezvoltarea abilităților lingvistice și continuând cu ideea că studiul literaturii oferă și un
model personal, autoreflexiv, nu putem ignora relația strânsă dintre canonul literar și cel
didactic. În această privință, studiul canonului literar, pe de-o parte, și abordarea

8
canonului didactic, pe de alta, constituie, în predarea literaturii, un nucleu iradiant al
modurilor și modelelor de abordare a literaturii.

Bibliografie:

1. Curriculum școlar la disciplina limba și literatura română, cl. V-IX, Chișinău, 2010
2. Manolescu Nicolae, „Literatura română postbelică”, Ed…., Bucureşti, 2001;
3. Munteanu Cornel, ”Eminescu – polimorfismul operei”, Cracovia, 1990
4. Simion Eugen, „În ariergarda avangardei.” (Convorbiri cu Andrei Grigor)”, Ed.
Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2004;