Iluminismul în Franța.

Prestigiul european al literaturii franceze de secol XVIII rezultă

în primul rând din caracterul său revoluționar. În acest context social-istoric, burghezia franceză
nu pactizează cu aristocrația ca în Anglia, afirmându-și revendicările în lupta deschisă împotriva
reminiscențelor orânduirii feudale. Trăsăturile Iluminismului francez: antifeudalismul,
raționalismul, materialismul mecanicist, încrederea în progres, spiritul laic, emanciparea prin
cultură, dar și libertinismul, care constă în promovarea unui comportament individualist dincolo
de normele prejudecăților morale curente. În Franța, Iluminismul reprezintă ideologia care a
pregătit revoluția burgheză. În lupta de emancipare politică și socială a burgheziei, Iluminismul
francez constituie un curent filozofic, literar și social-politic. Conceptele și principiile puse în
circulație în Franța vremii vor cunoaște o mare răspândire în Europa: conceptul de egalitate
naturală și socială, dreptul natural, principiul suveranității poporului, căutarea unui sistem
ideal de guvernare (monarhia luminată). J.-J. Rousseau, în Contractul social, demonstrează că
în vechea societate patriarhală toți oamenii erau egali, iar inegalitatea este consecința apariției
proprietății private. Voltiare, în Dicționarul filozofic, are o viziune mai ponderată, considerând că
întoarcerea în trecut este imposibilă și că oamenii deja sunt împărțiți în stăpâniți și stăpânitori. În
acest stadiu de evoluție a societății, singurul drept câștigat și care trebuie menționat este ca cel
care muncește să își poată vinde munca celui care plătește mai bine. Voltiare, Rousseau,
Helvetius cer ca școala să se facă în limba națională, tineretul urmând a fi educat în spirit pozitiv,
ca buni cetățeni. Genul literar major al epocii îl reprezintă proza, apoi comedia și drama
burgheză; față de poezie exista un interes scăzut.
Montesquieu (1689-1755). Publicarea, în 1721, a volumului său, Scrisori persane, este
considerat punctul de început al literaturii iluministe în Franța; concepută ca roman epistolar
satiric, cartea devine o cronică de moravuri și mentalități, o reconstituire a imaginii Franței prin
ficțiunea străinului care permite o perspectivă lipsită de prejudecăți asupra unor realități aparent
necunoscute până atunci. Doi persani, Rika și Usbek, traversează Europa și mai ales Franța,,
făcând observații despre cultura, civilizația și mai ales moravurile din societatea pariziană
modernă.
Voltaire (Fr.-Marie Arouet), 1694-1778). Opera sa este vastă și diversă: epopee, tragedie,
poezie, istorie, filozofie, povestire, roman; excelează, literar, în povestire și în romanul de mici
dimensiuni, epopee (Henriada, Scrisori engleze sau filozofice, povestirile filozofice Zadig și
Candid).
 Denis Diderot (1713-1784) – animator al Enciclopediei, autorul al Cugetărilor filozofice,
Eseurilor despre pictură, al romanelor Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jacques fatalistul. Prin
polidialog reconstituie o vastă cronică de moravuri și mentalități.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), prin proza sa, face trecerea spre preromantism.
Scrierile sale filozofice și politice (Contractul social) au marcat mentalitatea europeană a
secolului XVIII, dar și pe cea a secolului următor; romanul Julie sau Noua Eloiză (1761)
prefigurează eroii sentimentali și peisajul pitoresc din literatura romantică a începutului de secol
XIX.
Enciclopedia. Sinteză ideilor filozofice, estetice și social-politice este exprimată de
iluminiștii francezi în Enciclopedia redactată între anii 1751-1772. Animatorul acțiunii și
redactorul cel mai devotat a fost Denis Diderot, secondat de d’Alembert, avându-i drept
colaboratori pe Montesquieu, Voltaire, Rousseau etc. Concepută ca o vastă operă de popularizare
a cunoștințelor din domeniile filozofie, literatură, arte, științe, cartea este o masivă panoramă
istorică a cunoștințelor, apreciată în spiritul raționalismului din sec. XVIII.
Teatrul iluminist francez. Are aceleași trăsături ca întreaga mișcare culturală iluministă
– pledoaria pentru toleranța religioasă, lupta împotriva fanatismului, elogiul libertății. Ca autor
de teatru, Voltaire introduce idei noi grefate pe estetica clasicismului, fiind un continuator al lui
Racine și Corneille (piesele Brutus, Zaira, Mahomet). În Discurs asupra tragediei, scriitorul își
mărturisește adeziunea pentru legea unității de loc, timp și acțiune, dar și pentru teatrul în
versuri. Folosindu-se de experiența teatrului shakespearian, Voltaire realizează tipuri voluntare,
eroi pasionali, care în înfruntări sfârșesc tragic. Adevărata evoluție în teatrul iluminist o
constituie comedia.
Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (1732-1799). Caracteristic pentru teatrul
burghez, el mărturisește în prefața la Nunta lui Figaro că obiectivul fundamental al teatrului este
de a „smulge masca viciilor, a abuzurilor și de a le arăta cum sunt”. Pornind de la convingerea că
drama are o mai mare influență asupra publicului decât comedia, Beaumarchais scrie în acest gen
opere mai puțin reușite, rămânând în istoria teatrului prin două comedii: Bărbierul din Sevilla
(1775) și Nunta lui Figaro (1784). Teatrul său pune în lumină spiritul stării a treia (Vechiul
Regim - franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de
guvernare, legile și instituțiile care au precedat revoluția de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele
trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea și
păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta
98% din populația franceză.), scriitorul fiind el însuși un reprezentant al acestei lumi. Tema
relației dintre stăpân și valet, prezentă și la Molière, este frecventă. Emblematic rămâne
personajul Figaro, valetul din starea a treaia, adevărat personaj central care dirijează întreaga
intrigă.

(142) Florian Pittiș în „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais - YouTube

(142) Premiera - "Nunta lui Figaro" de W.A.Mozart - YouTube

(142) BARBIERUL DIN SEVILLA - YouTube