U N I V E R S I T A T E A " V A L A H I A ", T R G O V I T E FACULTATEA DE TIINE UMANISTE SPECIALIZAREA:ROMNAENGLEZ A N U N I V E R S I T A R : 2010 - 2011

Elemente novative i termeni arhaici n operele eminesciene

Profesor coord., Negrea Teofana Ancua

Studeni, Beldie Cristian Blan Alexandra Coman Luciana Popescu Simona ( gr. a II- a)

- Trgovite, 2010

CUPRINS
1. Cuvnt, fiin, nefiin, ntelepciuneEMINESCU!...pag. 2 2. Limb, stil, limbaj - mbinare armonic n operele eminesciene..pag.

1. Cuvnt, fiin, nefiin, ntelepciuneEMINESCU!

Motto: La nceput a fost Cuvntul( Geneza, )

Cuvntul - ntr-un sens profund generalizat nsa demonstrat(ex.lat. miles<soldat) -exprim etnia, sufletul unui popor. Experiena romneasc a fiinei arat c aceasta se dezvluie si se las cunoscut prin situaiile ei, limba noastr nscndu-se tocmai din nvluirile trecutului. Pe de alt parte, a ntelege fiina ca rostire nseamn a ntelege limba ca un tot unitar, idee promovat de concepia eminescian. Acum este momentul n care fiina se trage de la a deveni. Omul triete ntr-o devenire ntru devenire creia nu i se poate sustrage, pentru c trieste sub refacerea nentrerupt a vietii (De piar oamenii cu toii/ S-ar naste iari oameni.. Cnd valuri afl un mormnt/ Rsar n urm valuri.) Dintr-o perspectiv romneasc aadar, fiina se ivete din haos i se supune acestuia: Din haos Doamne, m-am nscut / i m-a ntoarce-n haos. Nefiina, n contrast cu termenul fiin, are putere de sugestie i singur poezia poate sugera ideea unei nefiine de la nceputul lucrurilor i apoi nsoitoare a fiinei: La-nceput, pe cnd fiin nu era, nici nefiin. Numai punctu-acela de micare, mult mai slab ca boaba spumii/ E stpnul fr margini peste marginile lumii, poart n sine nesfrita promisiune de fiin,(...) dar care nu red msura fiinei .5 Dar ce se face omul un faa unui ntreg univers haotic, el, o fiin creat de o nefiin demiurgal? Nu poate dect s fie cuprins de-o anume team (sau neputin), care-l determin pe Eminescu s scoat strigtul existenial: Cnd zorii se sting i cnd stelele pic / mi vine a crede c toate-s nimic. Tot Eminescu este nsa cel care ne ofer remediul mpotriva acestei plutiri n team: ntelepciunea, adic nu ntelesul unor lucruri luate n parte, nu anumite adevruri, ci nelesul general al fiinrii: Eu adevr nu cat ci-nelepciune; Pe mine,/Mie

red-m. Iat deci scopurile eminesciene care ne vor servi drept ndrumari i pentru tratarea problemelor de limbaj din operele sale...

2. Limba, stil, limbaj - imbinare armonica in operele eminesciene

Motto: Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai trziu. I-a fost de ajuns sa se aseze n curentul limbii si sa-si nalte pnzele n directia n care sufla duhul ei. ( Tudor Vianu ) Niciodata pana la Eminescu, limba romaneasca n-a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si de firesc. La toti ceilalti poeti din secolul trecut gasim forme sau cuvinte pe care evolutia ulterioara a limbii nu le-a comfirmat. Eminescu ramane proaspat si curat si dupa o suta de ani, fara sa dea semne de imbatrinire. Mai mult chiar, limpezimea si echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitati desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza mladioasa cautare a cuvantului ce exprima adevarul, iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termeni de lupta dreapta, ca si pe o incercare de a turna in forma noua limba veche si-nteleapta. Tensiunea efortului insa nu se simte, este cu desavarsire marcata de robusta senzatie a lucrului natural. Explicatia prospeti-mii si a naturaletii limbajului eminescian isi are punctul de plecare in strategia poetului fata de ,,limba veche, considerata ca temelie pentru toate noile ei infatisari. El a intuit ca limbajul poetic trebuie sa plece cu naturalete de la izvoare: de la poezia populara si de la vechile texte, care conservasera formele cele mai rezistente de limba, deci cele mai apte sa reliefeze individualitatea graiului romanesc. O oper cum este cea eminescian, de o asemenea noutate i originalitate, care practic a revoluionat limbajul poetic romnesc, necesita un demers autoexplicativ: Orice tiin a produs simultan o
4

teorie a ei nsi ca tiin, orice art o teorie a ei nsi ca art. Inovaia nu se poate propaga fr a se explica, ceea ce implic dubla negare a momentului precedent nu numai n practic, ci i n teoria lui, dialectica dezvoltrii nseamnand simultan continuitate i discontinuitate, astfel nct, pentru a se constitui, orice nou demers teoretic, apeleaz la cel puin trei practici semnificante i la cel puin dou demersuri teoretice: propria sa practic pe care o reprezint i o explic, i care de obicei l precede, o teorie i o practic imediat anterioare, pe care necesarmente le neag, de la ignorare la polemic violent, i un al doilea grup, format dintr-o practic i o teorie, pe care le afirm, parial ori integral, stabilind o filiaie direct peste momentul anterior i mpotriva lui.-VEZI EPIGONII . Dac vrsta modern a poeziei ncepe n momentul n care limbajul poetic se ntoarce asupra lui nsui, se autocentreaz cum ar spune Roman Jakobson(NOTA SUBSOL) , evideniind capacitatea autoreflexiv a discursului prin interferena dintre text i metatext, atunci poezia romneasc modern, de tip post-romantic i sincronizeaz, prin Eminescu, momentul apariiei cu cea occidental. Stilul, observ Eminescu, este rezultat al confruntrii artistului cu limba i expresie a victoriei pe care acesta o poart asupra tiparelor aparent imuabile ale limbii4. Comentariul lui Eminescu se focalizeaz asupra ideii c, n art, limba se afl n permanent facere i prefacere, c ea nu este doar un simplu instrument de comunicare, ci tezaurul din care i trage sevele energia oricrui model cultural ntemeiat prin modelarea virtualitilor de semnificare ale semnelor verbale. n studiul lui Vianu intitulat Paradoxul poeziei, stilisticianul romn comenteaz c poetul merge n contra curentului limbii, c el urc panta pe care limba coboar i c se apropie de izvoarele de care ea se ndeprteaz nencetat. Astfel, n timp ce limba devine din ce n ce mai abstract i mobilitatea ei topic se reduce necontenit, poetul tie s-i redea prospeimea sensibil i s-o menin fluent i vie (Vianu, 1968, p. 24). Se observ, aadar, c ntoarcerea artistului ctre esenele durabile ale limbii se convertete n elegan i rafinament, ns nu trebuie s se neleag c, prin apropierea de izvoarele limbii, artistul
5

devine anacronic sau c accesul spre latenele originare ale limbii este parcurs n sens unic, dinspre posibilitile prezentului ctre evidenele trecutului. Ceea ce trebuie subliniat este tocmai capacitatea creativ a scriitorului de a elibera din chingile vremurilor forme i sensuri care ilustreaz adecvat, fluent i viu individualitatea proieciei estetice numit oper literar. Acesta este, n contururile sale cele mai cuprinztoare, cmpul de idei n care se edific viziunea lui Dumitru Irimia despre esena poeziei eminesciene. n concepia crturarului ieean, autonomia limbajului poetic este dat de fuziunea ntre sistemul artelor i cel al limbii. Acest punct de vedere va fi mbogit prin consideraii menite s reliefeze caracterul inefabil al poeziei, considerat ca manifestare a intuiiei subiective ce nu se las cuprins n corsetul unor legiferri, clasificri. Reunite n poezie, cele dou fore, limba i spiritul creator al artistului, reflect consubstanialitatea limbajului i a gndirii. Este aceast perspectiv congruent cu viziunea lui Eminescu asupra esenei poeziei? Printre nsemnrile poetului despre cultur i art gsim urmtoarea afirmaie: Adevrat cum c poezia nu are s descifreze, ci, din contra, are s ncifreze o idee poetic n simbolele i hieroglifele imaginilor sensibile numai cum c aceste imagini trebuie s constituie haina unei idei, cci ele altfel sunt colori amestecate fr neles (...) Ideea e sufletul i acest suflet poart n sine ca nnscut deja cugetarea corpului su (Eminescu, 1970, p. 47). Plasticitatea exprimrii eminesciene reflect caracterul revelatoriu al poeziei. Corespondena idee suflet reflect natura intern a gndirii poetice, necuprins nc n vemntul unei ncifrri. n acest stadiu, poezia, ca idee-suflet, este o laten inefabil, o aspiraie interioar a poetului, care nu se materializeaz, dei poart, n sine, germenii propriei actualizri. n poezie, limba este pentru idee ceea ce corpul este pentru suflet, ntocmai cum, pentru a fructifica o alt analogie eminescian, smburele de ghind poart ideea stejarului. Limbajul poetic este corpul n care vieuiete spiritul poeziei, haina ideii poetice, vemntul pe care ideeasuflet l poart cu sine ca nnscut, cum spune Eminescu. Subtilele consideraii eminesciene, pe care Tudor Vianu le pune pe seama unei
6

influene hegeliene asupra concepiei poetului, sunt mrturii ale unei contiine care a neles cu limpezime ceea ce unii dintre marii teoreticieni ai tiinelor limbajului vor avea n vedere abia peste aproape jumtate de veac, anume procesualitatea relaiei limb gndire. Gndirea devine limbaj numai n msura n care limbajul, aa cum observ E. Sapir (1921, p. 13), crete treptat n gndirea care i devine posibil i care poate fi n cele din urm nscris n tiparele i n formele sale; [limbajul n.r.] nu este, aa cum se crede n genere i n chip naiv, eticheta atribuit unui gnd ncheiat (Sapir, 1921, p. 13). Spre deosebire de consideraiile lui Sapir, filozofia lui Eminescu se sprijin pe ideea c poezia transcende fenomenalitatea limbii, aspect subliniat de Dumitru Irimia (2009, p. 49): Accesul la adevrul Lumii e posibil numai prin transcenderea limbii fenomenale ntr-un proces de descifrare ncifrare, prin care Adevrul ontic trece n Adevr poetic. Aceast notaie reflect armonia ntre profunzimea concepiei lui Eminescu i fundamentele perspectivei poetico-stilistice asumate de Dumitru Irimia. Pe calea deschis de Tudor Vianu, prin analize stilistice precum Demon la Eminescu, Expresia juvenilului la Eminescu, Expresia negaiei n poezia lui Eminescu, Epitetul eminescian, cercetarea semnelor i sensurilor poetice a fost o preocupare permanent a profesorului Irimia. Studiile de tineree anunau deja conturarea unei concepii originale n cercetarea poeziei, n general, i a operei eminesciene, n special. n acest sens, merit reinute articolele Stilistica i problema cercetrii limbajului poetic romnesc (1969) i Expresia lingvistic a universului n poezia lui M. Eminescu (1970). Dac primul dintre studiile menionate constituie o schi-program care fixeaz coordonatele i componentele eseniale ale cercetrii expresivitii poetice, aspect ce va fi, de altfel, dezvoltat i nuanat n teza de doctorat, Limbajul poetic eminescian. ntre limb literar i expresie poetic, Iai, 1976, cel de-al doilea articol surprinde dinamica relaiilor dintre semnele poetice i felul n care semnificaiile poetice se activeaz pentru a genera cmpul semantic al semnului univers. A interpreta Arta cuvntului la Eminescu doar ca pe un studiu de stilistica eminesciana (cum s-a ntmplat adesea) reprezinta o perspectiva
7

extrem de reductionista. "ntrebarea" (ca sa reluam termenii autorului) e una mult mai ampla - iar limba poetica eminesciana reprezinta doar un argument de parcurs: "apare ntrebarea daca nu cumva prin tipul de forma eminesciana se dezvaluie ceva din finalitatile artistice catre care ne ndruma deopotriva cultura si limba noastra. Fapt cert este ca limba conditioneaza literatura si esenta limbii romnesti este tocmai aceasta sinteza /constatata n opera eminesciana, n.I.B./ dintre spiritul romantic constructiv si elanurile stravechi ale acestui pamnt"[14] (ACLE,PAG.280.) Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modaliti uimitoare att n ceea ce privete lexicul, ct i prozodia sau figurile de stil. ""mbinarea surprinztoare a limbajului popular i a celui intelectual, ns fr abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaz stilul acestui poem prin cteva trsturi: - naturaleea i prospeimea limbajului poetic este dat de elemente vechi, populare, regionalisme i arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumnare", "fereti", "osebite", "rboj", "prizrit", "colb"; - expresia intelectualizat este prezent, mai ales, n tabloul comogonic, unde Eminescu sugereaz mituri, idei filozofice, etice, care oblig la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cnd fiin nu era, nici nefiin" trimite la imnurile creaiunii din Rig-Veda sau amintete de ideile lui Schopenhauer: "stpnul fr margini peste marginile lumii"; De asemenea, sunt prezente expresii livreti : "precum Atlas n vechime", "microscopice' popoare", "ne succedem generaii; Limbajul artistic poate fi definit prin cteva particulariti: * limpezimea clasic este dat de absena podoabelor stilistice, epitetele alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor: - epitetul popular "o prea frumoas fat" a fost ales dup un lung ir de ncercri: "un ghiocel de fat", "un vlstrel de fat", "o dalie de fat", "un grangure de fat", "o pasre de fat", "un cnra de fat", "un
8

giuvaer

de

fat"

etc;

- folosirea puinelor adjective (89 n tot poemul) este particularizat prin frecvena acelorai cteva: mndru, frumos, mare, blnd, dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul ne: nemrginit, nemuritor, nespus, negrit, nemictor etc. exprimarea gnomic, aforistic este dat de folosirea n poem a unor maxime, sentine, precepte morale: "Dar piar oamenii cu toi/ S-ar nate iari oameni"; "Cci toi se nasc spre a muri/ i mor spre a se nate"; puritatea limbajului este semnificativ prin multitudinea cuvintelor de origine latin (din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latin) i prin folosirea restrns de neologisme: demon, himeric, haos, ideal, sfer; cuvintele i expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian, prin firescul exprimrii: "De dorul lui i inima/ i sufletu-i se mple", "n oriicare sar", "Ei, Ctlin, acu-i acu/ Ca s-i ncerci norocul", "Ea, mbtat de amor" etc. Conform studiului lui Ibraileanu, in creatia eminesciana putem distinge doua mari etape in care intreg stilul poetic a variat mult pe anumite coordonate.Astfel putem observa o perioada de inceput in care poezia de dragoste si cea a sentimentului naturii erau strans legate una de cealalta, in care iubirea era posibila si tangibila.Figurile de stil erau numeroase iar efectul stilistic era bogat, semnificatiile psihologice fiind insa mai restranse.In cea de-a doua parte insa sentimentul naturii apare doar ca o completare a celui de iubire, aceasta din urma nemaifiind ca in prima parte tangibila ci doar ipotetica.semnificatiile filozofice sunt mult mai adanc inradacinate in contextul operei sale din cea de-a doua perioada dar totul se desfasoara pe un fundal de repros si regret pentru cea ce a ratat nemurirea prin refuzul de a fi cuprinsa in poeziile sale.Insa cea mai frapanta schimbare petrecuta intre aceste etape este evolutia limbii poetului care, in loc sa foloseasca serii de figuri de stil, concentreaza
9

adevarate bijuterii descriptive in cuvinte laconice dar cu o bogata conotatie semantica. Limba, in principal, este cea care imprima poeziilor lui Eminescu acel caracter national si specific poporului roman care face din opera sa manifestarea si exponentul perfect a intregii spiritualitati romanesti, a poporului roman in ceea ce are mai bun de dat universalitatii.Limba folosita insa de Eminescu este una cu totul speciala datorita insumarii caracteristicilor mai multor trasaturi linvistice cu cea creata de geniul poetic pentru a rezulta in final o limba ce are in compunere si farmecul glasuirii vechi a cronicarilor, si melodicitatea folclorica si exprimarea contemporana inglobate intr-un aspect unic, de mare expresivitate si putere de sugestie. Cercetarea liricii eminesciene releva o seama de aspecte majore privind apartenenta unor elemente de expresivitate la diferite niveluri ale limbajului. In acest fel, putem deosebi in lexicul eminescian trei straturi de baza, cuvintele transmise din limba vie a poporului, cuvinte preluate din limba veche si neologismele. Trasatura dominanta a lexicului folosit de poet consta in proprietatea termenilor si (mai ales) in bogatia sensurilor obtinute prin nuantare, adancire si uimitoare disocieri. Din punct de vedere gramatical, printre fenomenele sintactice cu puternice implicatii stilistice pot fi mentionate repetitia (care uneori imbraca aspecte originale, precum in La inceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta), enumeratia (Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii), precum si propozitii exclamative, interogative. Din punct de vedere semantic, poezia eminesciana releva folosirea unei arii bogate de figuri de stil, precum epitetul ornant (Cezarul trece palid, in ganduri adancit), epitetul cromatic (lacul codrilor, albastru), pecum si epitetul dublu sau multiplu (dulci si mandre primaveri). In poeziile de tinerete comparatiile sunt mai frecvente, avand o structura complexa; ulterior, in cea de-a doua perioada a creatiei sale, acestea vor fi inzestrate cu o mare capacitate evocatoare (Si cazand in fata-n spate ca si crivatul si gerul). Deosebite sunt si metaforele eminesciene, prin bogatul lor sens si variatele interpretari posibile, dezvaluind uneori sensuri profunde (Un ciubar rotind pe ape peste care

10

luna zace), aliteratiile (Vajaind ca vijelia), alegoriile si , in general, toate figurile de stil. Alte cai si mijloace prin care poetul inoveaza in spatiul limbajului poetic romanesc sunt pluralele neobisnuite, iesite din uz ori inventate in spiritul limbii vechi(fortune, grindine, aripe, snopuri), prin acorduri inedite intre substantiv si adjectivul atribut (umezi morminte, opasuri melancolici, pustie ganduri), prin utilizarea frecventa a formelor inversate ale timpurilor compuse cu efecte neasteptate asupra ritmului (suna-vei, cerut-am, rugamu-ne); apeleaza la o sintaxa afectiva, ordinea cuvintelor fiind impusa de insemnatatea unuia anume (semnelor vremii profet, lungi genele tale, cu de-argint aripe albe),rezultand rime surprinzatoare, de o mare frumusete si folosind doar cuvinte familiare, prozaice (gandul / luminandu-l, recunoasca-l / dascal); de asemenea, putem observa o imbogatire a ritmurilor folosite si imbogatirea celor existente cu forme pe cat de originale pe atat de muzicale, precum cel din Sara pe deal unde intalnim in acelasi vers un coriam, doi dactili si un troheu. Prin Eminescu are loc iesirea din conventionalitate si artificiu naiv a stilului poetic romanesc, atingerea varstei mature a limbii si poeziei deopotriva, o largire fara precedent a vocabularului prin innobilarea limbajului comun, diferenta dintre termeniii poetici si nepoetici pierzandu-se pentru prima data prin folosirea cuvintelor noi ce nu au mai aparut in poezii si prevestind reformele poeticii moderne (precum la Arghezii, de pilda). Eminescu este prin urmare cel mai mare creator de limba din istoria literaturii, farmecul limbajului sau fiind sursa de inspiratie si piatra de temelie pentru poezia ce va urma in secolul XX. Limba romana nu a fost niciodata asa armonica, fireasca sau atat de naturala pana la aparitia poemelor sale.Dovada ca glasuirea operelor sale a avut o influenta decisiva in dezvoltarea ulterioara a graiului este faptul ca acum, la peste 100 de ani de la creatia sa, limba este in continuare proaspata si curata. Limpezimea si echilibru sunt corelate, in mod surprinzator, cu o spontaneitate uluitoare ce da impresia unei limbi firesti si nemuncite, desi manuscrisele poetului ne spun cu totul altceva in privinta alegerii
11

cuvintelor; putem astfel descoperi pana la 20 de variante pentru un cuvant extrem de important in economia poemului. Poate cele mai importante elemente determinante ale limbii eminesciene sunt sursele bogate de inspiratie pe care le-a folosit in turna in forma noua limba veche romaneasca, scopul declarat al inovatiilor sale lingvistice. Astfel limba populara si textele vechi vor da acea nota de autenticitate, folclorul oferind prin excelenta o armonie onomatopeica, inbogatind specificul limbii cu forme populare si familiare, in vreme ce expresiile tipice populare precum acu-i acu sunt menite a exprima o parte din experienta de viata a poporului. Totusi inbogatirea stilului este fantastica la Eminescu, specifice fiind rimele cu totul noi, rime rezultate in urma unor migaloase cercetari; ele confera operei o muzicalitate exterioara ce poate pune in valoare continutul interior al operei si poate releva intelesul ascuns, filozofic. In definitiv, elementele caracteristice ale limbii poeziilor eminesciene sunt naturaletea si prospetimea. Acestea apar prin influenta mai multor izvoare de inspiratie corelate cu inspiratia poetica pentru a crea ceva nou si frumos.Astfel, prin folosirea formelor populare, arhaice (nesat, letopiset), dar si prin expresia intelectualizata, aleasa pentru notiuni abstracte ca rezultat al pregatirii sale si cunostintelor in domenii diferite, naturaletea este prezenta in orice opera, indiferent de sursa acesteia, populara sau intelectuala. Pentru prima oara in literatura romana apare jocul rimelor care este realizat prin folosirea numelor proprii, o influenta a literaturii universale.Puterea limbii eminesciene de a evoca ceva este o noutate absoluta pentru literatura acelei epoci, capacitatea sa vizionara avand puterea de a surprinde o gama extrem de larga de idei si imagini, de la micul la marele univers. Muzicalitatea din poeziile sale il inscrie teoretic pe linia marilor simbolisti si a predecesorilor lor (Poe, Nerval, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarme), cu tot caracterul romantic al operei sale, imbogatit cu o orchestratie moale si matasoasa, cobarand din miscarea choreica a textelor arhaice (G. Calinescu), o continua leganare,, o armonie de insomnrare a spiritului, un fel de mentinere, de echilibru muzical, intre somnul real si starea de trezie (Vladimir Streinu). Mai mult, aceasta
12

este o demonstratie ca un scriitor cu adevarat mare va anticipa literatura viitorului si va reprezenta curentul sau literar intr-un mod stralucit, indiferent de starea acestuia pe plan mondial , romantismul eminescian aducand o nota de originalitate intr-o perioada cand pe in literaturile straine acest curent literar era in cadere libera.Nu numai simbolismul a fost anticipat de poeziile lui Eminescu, ci si existentialismul si expresionismul. In concluzie, ceea ce a reusit poetul sa faca a fost sa savarseasca o reforma lingvistica in toata puterea cuvantului, una dintre cele mai importante reforme ce a pregatit limba prin poezie, dobandind un glas nou si proaspat pornind de la izvoare. Astfel, el a recreat un limbaj nou si plin de naturalete si prospetime bazandu-se numai pe suportul limbii vechi. Limpezimea clasica este cea mai importanta trasatura a celei de-a doua perioade ale creatiei. Ea este realizata prin despodobirea stilistica a creatiei prin eliminarea sufocantelor figuri de stil si permitand ca accentul sa cada asupra ideei. Limba folosita in acest caz este una simpla, echilibrata, lipsita de povara podoabelor artistice, in vreme ce fondul din spatele formei nu a devenit mai simplu, ci dimpotriva, a surprins probleme psihologice si filozofice nemaianalizate pana la el. Ca dovada a cestui lucru putem da ca exemplu Luceafarul, capodopera eminesciana, in care 89 de adjective sunt folosite in 125 de sensuri. Expresia gnomica, aforistica, este si ea prezenta (in special in Glossa si Oda in metrul antic), dovada a capcitatii superioare de sintetizare, concretizare si abstractizare de care dispune poetul.Insa un element deloc de neglijat in privinta limbii eminesciene este puritatea ei, prin folosirea preponerenta a termenilor de origine latina, uneori chiar prin inprumut din aceasta limba, vrand , se pare, a demonstra faptul ca instrumentul lingvistic si gramatical pus la dispozitia poetilor si scriitorilor romani este mai mult decat suficient pentru opere superioare, combatand astfel infuzia de cuvinte nespecifice (de origine slava) ce inca intrau in graiul romanesc in acea perioada. Edgar Papu aprecia despre Eminescu si opera sa:

13

A patruns inlauntrul cuvantului, in cutia sa de rezonanta, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile. Eminescu stapaneste in tot adancul sau universul cuvantului romanesc, in vreme ce Nicolae Iorga il aprecia pe Eminescu a fi: O fericita sublimare a specificitatii romanesti dupa doua mii de ani, al doilea geniu dupa Zamolxe. Maiorescu este cel ce aprecia ca poezia secolului XX va debuta si isi va revendica originile din opera lui Eminescu. Aceasta profetie s-a dovedit a fi adevarata mai ales in privinta limbii de o mare expresivitate, factor determinant in creatia in versuri sau in proza a artistilor contemporani.

14