I

EPITETUL EMINESCIAN
Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul
este unul din cele mai potrivite pentru a pune in lumina puterea de
observatie si de reprezentare a scriitorului, directia gandirii si a
imaginatiei lui, sentimentele si impulsiile care il stapanesc mai cu
dinadinsul si care precizeaza atitudinea lui fata de lume si societate.
Autorul operei literare obtine, prin epitetele sale, relieful obiectelor
pe care doreste sa le evoce in fantezia cititorului si, prin alegerea
unora anumite din cate ar fi fost posibile, exprima care anume din
trasaturile realitatii a vorbit mai puternic inchipuirii si sensibilitatii
lui. Studiul epitetelor folosite de un scriitor este deci una din caile
cele mai indicate pentru cunoasterea lui.
Vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este totdeauna un
adjectiv in functie de atribut. Definitia aceasta este insa incompleta
si prea stramta.
Epitetele pot determina un substantiv, dar si un verb. Din randul
epitetelor fac deci parte nu numai adjectivele dar si toate acele parti
de vorbire sau de propozitie care determina substantivele si verbele
prin insusiri inregistrate de fantezia si sensibilitatea cititorului,
adica prin insusiri estetice. Exemple: picaturi de smoale ( Inger si
demon), bulgar de granit (Momento mori), zidiri de tintirim
(O, mama), diademe de stele (Venere si Madona)etc.
Epitetul este acea parte de vorbire sau de fraza care determina, in
lucrurile sau actiunile exprimate printr-un substantiv sau verb
insusirile lor estetice, adica acele care pun in lumina felul in care le
vede sau le simte scriitorul si care au un rasunet in fantezia si
sensibilitatea cititorului.
1. Epitetele substantivelor:
a). Atributul adjectival: este unul dintre cele mai raspandite printre
epitetele substantivului. Adjectivele lui Eminescu sunt cele de limbi
comune, cu putine deosebiri fata de acestea. Dar, in grupa poeziilor
din 1866-1869 Eminescu foloseste, ca unii din poetii epocii de dupa
1848, in primul rand ca D. Bolintineanu adjectivul gerunzial provenit
din influenta franceza: umbre suspinand (Misterele noptii), lira
vibranda (La Heliade), fuginda (Amorul unei marmure),
vioranda jale (La mormantul lui Aaron Pumnul), canturi
rasunande (La mormantul lui Aaron Pumnul). Dar dupa anul 1869
acestea dispar deoarece nu apartin limbii noastre. Procedeul, menit
sa puna epitetul intr-o lumina mai vie, si uneori cerut de necesitati
metrice, se pastreaza si in perioadele ulterioare ale creatiei
poetului: bolta cea senina (Floare albastra), mana cea veche
(Epigonii), ochii lui cei negri (Inger si demon), zidirea cea
antica (Egiptul), fruntea mea cea trista (Noaptea)etc.
b). Alta categorie gramaticale a epitetului este aceea a epitetului
substantiv in cazul acuzativ prepozitional. Introducerea
substantivului epitet semnalat mai mult in primele perioade ale
operei lui Eminescu se face cu in: rauri in soare (Floare

II

albastra), ochii-n lacrimi (Calin); cu: demoni cu ochi mari

(Venere si Madona), inger palid cu priviri curate (Epigonii);
de: fruntea ta de fir (Scrisoarea III), padurea de argint
(Calin).
c). Epitetul poate fi exprimat si printr-un substantiv in cazul genitiv:
a rasaritului averi (In cautarea Seherezadei), batalioane a
plevei (Imparat si proletar).
2. Epitetul verbului:
a). Epitete adverbiale: priveste trist (Scrisoarea III), si cat de
viu s-aprinde el (Luceafarul), si plange-l cu jale si plange-l cu
dor (Care-o fi in lume).
b).Locutiuni adverbiale: caut cu dispret (Venere si Madona), se
miscara rauri-rauri (Scrisoarea III).
3. Epitetul in fraza:
a). Substantivele sunt determinate de apozitii: S-a dus amorul, un
amic supus amandoura (S-a dus amorul), Ochii, stele negre,
intunecati sclipeau (Povestea magului calator in stele)
b). Predicatul nominal poate avea de asemenea valoare de epitet. In
adevar, numele predicativ exprima actiunea subiectului, iar verbul
copulativ n-are decat rostul de a mijloci legatura dintre el si acesta
din urma: Supusa voastra era santa si frumoasa (Epigonii),
vom fi cuminti, vom fi voiosi si teferi (Luceafarul).
c).Epitetul poate aparea in legatura cu orice parte a frazei.
Ca o concluzie putem spune ca Eminescu foloseste toate categoriile
formal-gramaticale ale epitetului. Studiul gramatical al epitetului
eminescian ne arata astfel ca limba poetului este plastica si vie,
capabila sa raspunda tuturor nevoilor gandirii si inchipuirii sale si sa
le urmeze necontenit in dezvoltarea lor.
Un alt mod de a clasifica epitetul eminescian se face dupa categoriile
estetice ale epitetului, dintre care remarcam:
a). epitetul apreciativ este produsul judecatii de valoare si apare
ilustrat in toate poeziile eminesciene: Inimi mari, tinere, inimi
batrane, urate (Epigonii), trista lacrimare (La mormantul lui
Aron Pumnul), uraciunea fara suflet, fara cuget lacom, un izvor
de siretlicuri (la tovarasii lui spune), veninoasele-I nimicuri
(Scrisoarea III).
b).epitetul evocativ exprima o realitate morala, Pann, finul Pepelei,
cel istet ca un proverb, veselul Alecsandri, basme mitice,
sante firi vizionare (Epigonii), suflet tanar, vesel (Fat-Frumos
din tei), cuvinte ne-ntelese insa pline de-nteles (Calin (file din
poveste)), luceafarul vine trist si ganditor, ea-l asculta pe copilas
uimita si distrata, (Catalin) e guraliv si de nimic, vom fi cuminti
si teferi (Luceafarul).
Eminescu intrebuinteaza si epitetele fizice pentru termeni morali:
adanc, amar, dulce, rece, crud, copt, fin, candid, molatic, stins etc.
(o dulce liniste, plange amar, ochii lucesc adanc, himeric, ma
simt nemuritor si rece, ochii tai se uita nemuritori si galesi.
Alteori Eminescu asociaza un epitet moral cu un termen care
exprima o realitate fizica, frunte ganditoare, un zambet trist si
sfant, murmur duios de ape, armonia codrului batut de ganduri

III

(Dorinta), trista-I firea, castelul singuratic (Calin), ape

suna somnoroasa, cornul plin de jale (Freamat de codru), ii
raspunde codrul verde, fermecat si dureros (Lasa-ti lumea ta)
c). Cu cea mai mare frecventa apar in opera eminesciana epitetele
ornante: umbra mareata, visuri fericite, fiii mandri, icoane
sfinte, ale marii unde reci, o frunte alba, limba veche sinteleapta.
Observam ca apar preponderent epitetele: alb (dalb), albe
lacramioare, cal alb, dalbe cantari, neguri albe stralucite,
cercuri albe, albele izvoare, bland: lumina blanda, soapta-mi
blanda de amor, pe a stelei blande raze, dulce: inger de dulce
amor, floare mandra, dulce, rapitoare, dulci plaiuri, dulce
linistire, dureros de dulce.
- jalnic, tanguios:
cantul jalnic, tanguiosul bucium, tanguiosul glas de clopot;
- lin:
lacul lin, sa-mi fie somnul lin, apa somnoroasa lin se scutura de
vant;
- usor:
cantul vesel si usor, usor el trece ca pe prag/ Pe marginea
ferestrei
- tainic:
Si tainic genele le plec/ Caci mi le imple plansul/ Cand ale apei
valuri trec/ Calatorind spre dansul (Luceafarul)
- verde: este culoarea naturii
verzi dumbravi, noianul marii verzi, culme verde
d). epitetul individual este cel mai rar si trezeste in mintea cititorului
efectul unei surprize: zapada viorie, marea tulburata si inalta,
stele auroase, oglinda diamantina.
Studiul epitetului eminescian efectuat de mari critici literari si
esteticieni a pus in lumina laturi importante ale imaginatiei si
sensibilitatii poetului.

Referat luat de pe www.e-referate.ro

Webmaster : Dan Dodita