Lect. dr.

Florin Oprescu

Ipostaze lirice ale Logosului

„de moarte eu m-am dezlegat printr-un cuvânt.”

(Nichita Stănescu - Ergo sum)
„La început era Fapta.”
(Goethe - Faust)

„Unui poet adevărat, nota Ştefan Aug. Doinaş, începutul primului verset al
Evangheliei după Ioan – La început era Cuvântul – îi apare ca expresie a Faptei înseşi, a
Faptei prin excelenţă, întrucât Verbul divin este esenţialmente ontogen, instaurator de
Fiinţă.”1 Folosirea Cuvântului în procesul poietic are pentru creator o importanţă
fundamentală în actul Fiinţării, în cazul generării unei noi lumi, o lume capabilă să
(re)producă misterul ascuns al lucrurilor. În acest sens, folosirea Cuvântului de către poet
în actul rostirii este similară cu actul demiurgic ce are în prim plan Fapta. Prins în
mijlocul cuvintelor însă, cuvinte incapabile, de cele mai multe ori, să susţină noţional
„setea” sa de cunoaştere, artistul modern percepe schisma dintre el şi cuvânt la nivel
tragic. „Paralizat de vidul cuvintelor, de abisul ce s-a format între recepţia individuală şi
generalităţile reci ale limbajului, scriitorul rămâne tăcut.” 2
Revoluţionând limbajul poetic românesc, Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu
provoacă unele dintre cele mai însemnate redirecţionări ale literaturii române moderne.
Limbajul poeziei române prin Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu se reconformează
valorilor momentului, delimitându-se de formele tradiţionale şi înscriindu-se în linia
teoretizată şi de Hugo Friedrich cu privire la poezia metaforică a romanticilor târzii
(Eminescu), dar şi la poezia sugestivă provenită din magia limbajului. Acesta magie a
limbii, ca în cazul lui Nichita Stănescu, „acordă cuvântului plenipotenţa de a fi autorul
prim al actului poetic.”3
 Poezia eminesciană recuperează şi rescrie poezia înaintaşilor prin intermediul
unui nou limbaj care să repună în discuţie valoarea sugestivă a liricii şi să direcţioneze
interesul cititorului spre forţa metaforei, revigorând puterea imaginii lirice prin invenţia
noii poezii. „O altă constantă a universului eminescian rămâne pitagoreica muzicalitate a
lumilor. Poezia însăşi e echivalentă (cu excepţia momentelor de criză sau de «tortură» a
gândirii) cu cântecul, şi nu cu verbul; cuvântul nu mai are valoarea primordială de Logos,
aşa cum avea la Heliade, care căuta echivalenţe pentru cuvântul originar, «mundifer», în
discursul divinităţii din Mihaida.”4 Rostirea poetică reprezintă astfel o amplă luptă orfică
prin care Poetul, Odiseu în labirintul Lumilor, accede doar prin Cântec la armonia
originară. Acelaşi fenomen, mult mai intens discutat de critica literară, se poate observa şi
în cazul poeziei stănesciene care îşi reconfigurează limbajul poetic prin invenţia modernă
a unui un nou concept: necuvântul. Meditaţia supremă în jurul căreia gravitează întreaga
creaţie stănesciană, în mod conştient, constă în ruptura, dar şi legătura ontologică dintre
limbaj şi existenţă. Nichita Stănescu realizează o „poetică a rupturii” în care rolul
autorului devine aproape insignifiant, mizându-se frecvent pe „impersonalitatea” lui şi,
mai ales, pe depersonalizarea prin cuvânt. Din afirmaţiile lui Nichita Stănescu, regăsite în
volumul Antimetafizica, aflăm o convingere esenţială prin care poetul, în virtutea unei
clasificări, este plasat în urma poeziei, iar rolul primordial al acesteia reiese tocmai din
puterea ei de sugestie, din capacitatea cuvântului poetic de a manipula artistul, ca proces
răsturnat.
Dacă la Nichita Stănescu jocul cuvintelor şi dorinţa unei poezii lipsite de
sobrietatea şi rigoarea exprimării erau conştientizate şi adaptate la cerinţele
modernismului, în cazul lui Eminescu nu se poate vorbi de o conştiinţă ludică a
limbajului, ci mai degrabă de o dorinţă creatoare de a reface formele învechite ale
limbajului şi de o continuă căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”.
Marea realizare a lui Eminescu, aşa cum o surprinde George Călinescu, este
aceea de a scrie o poezie guvernată de un alt limbaj faţă de poezia anterioară, căci: „S-a
observat că Eminescu studia limba populară şi pe aceea a cronicelor” şi, mai mult chiar,
„băgăm de seamă ca el studiază limba ca s-o poată silnici mai bine, în spiritul ei.” 5
Această „silnicire” de care vorbeşte criticul literar poate figura sub aceeaşi marcă a
valorii poetului şi a capacităţii lui de a rescrie poezia română prin vizionarism poetic
susţinut de noul limbaj. „Silnicirea” are o finalitate lirică absolută, însemnând înnoire.
Încercând să pătrundem în „laboratorul poetic eminescian” se poate trage
concluzia că acesta „pare stăpânit de un demon al formei, de un fel de vis formativa.”6 În
acest sens, ironia ca teatralitate pe care Eminescu o aplică în Odin şi poetul are un
caracter programatic, dar parcă mai puţin usturător decât în Criticilor mei. Pe lângă
caracterul ironic al versurilor putem intui şi o idee de substrat, constantă în lirica
eminesciană, privitoare la caracterul mesianic al Poetului. Rolul cuvântului în acest caz
este acela de a satisface nişte „mofturi”:

„Ei cer să cânt... durerea mea adâncă

S-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe
Dulci ca lumina lunei primăvară...
[…]
Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,
Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,
Să reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adâncă
Unei simţiri adevărate - nişte mofturi.”

Într-un astfel de caz, poezia se vrea selectivă, limbajul putând reconfigura

direcţia dorită de poet şi a revitaliza liricul. Aceasta revitalizare care îl preocupă şi pe
Nichita Stănescu se realizează printr-o ruptură de sine-însuşi prin intermediul Cuvântului
care mediază parcă distanţarea poetului ce se „lasă scris”, mizând pe „impersonalitatea
autorului”, deja proclamată de poet. În Antimetafizica el afirma că: „Orice ruptură
fundamentală, orice traumă, orice alienare provoacă o despărţire de tine însuţi, o
distanţare de tine însuţi, iar instrumentul cel mai precis care efectuează această despărţire
[…] este, fără nici o îndoială, cuvântul.” 7 Cuvântul care „se substituie uneori amintirii”
are rolul esenţial de a reda ceea ce provoacă şocul cunoaşterii şi chiar de a simula
veridicitatea şocului în sine.
 Materializarea cuvântului eminescian în poezie poate fi comparată, cum se
poate deduce şi din Epigonii, cu o prezenţă nobilă a transcendentului, exprimând
„înţelesuri fără de-nţeles” şi alcătuind totuşi imaginea frumosului artistic proiectat, căci:

„Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”

Cuvântul care susţine material şi sugestionează imaginile este şi pentru Nichita

Stănescu rezultatul exteriorităţii materiale, alcătuind o lume intactă cu reguli proprii şi
având menirea sacră de a fixa legătura între oameni şi elemente.
În Laus Ptolemaei, reacţia aparentă a poetului împotriva cuvintelor este atenuată
de puterea sugestivă a acestora şi de complexitatea lor, creatorul realizând şi o potenţială
practică poetică a semnului lingvistic:

„Cuvintele - tristele
jumătate Timp - jumătate lucruri,
atât de lucruri încât
nelămuresc timpul,
atât de timp,
încât adumbresc lucrurile”,

Este constantă imaginea luptei pentru cuvinte, o luptă care se află în rezonanţă
cu retoricul vers eminescian: „Unde vei găsi cuvântul care spune adevărul?” Deci şi
cuvântul stănescian este unul aflat în lupta pentru căutarea şi exprimarea adevărurilor
ascunse sub „perdeaua transcendentă”, ori în imanenţa contingentului. Lupta cuvintelor
cu ele însele ar avea ca scop final o moştenire râvnită de poeţi: adevărul poetic, revelarea
misterelor:

„Cuvintele, laşele,
ele singure se ucid pre ele,
 numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniştitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai între ele, pentru dreptul
întâiului născut”

O astfel de continuă luptă pentru cuvânt care îl obsedează pe Nichita Stănescu

are o descendenţă eminesciană, însă deosebirea dintre cei doi poeţi ţine de o întoarcere
constantă înspre sine la Nichita Stănescu, o autoreflexivitate dramatică. Noua
expresivitate stănesciană poate impune un nou model liric, acela al atotputerniciei
verbului poetic asupra creatorului. Pe de altă parte însă, cuvântul nu este doar o formă de
redare inexpresivă, ci „ipostaziat demiurgic, spiritul creator îşi găseşte instrumentul de
manifestare în cuvânt.”8

1
Ştefan Aug. Doinaş, Măştile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1992, p. 30.
2
George Steiner, După Babel. (Aspecte ale limbii şi traducerii), Traducere de Valentin
Negoiţă şi Ştefan Avădanei, Prefaţă de Ştefan Avădanei, Editura Univers, Bucureşti,
1983, p. 228.
3
Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, În româneşte de Dieter Fuhrmann, Prefaţă
de Mircea Martin, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 108.
4
Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Ediţie îngrijită
şi prefaţă de Irina Petraş, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 44.
5
George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. IV, Editura Minerva, Bucureşti,
1985, p. 230.
6
Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p.
349.
7
Nichita Stănescu, Antimetafizica, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 279.
8
Ion Pop, Poezia unei generaţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973, p. 90.
 Conştiinţa care îl domină pe Nichita Stănescu, prin excelenţă modernă, este
aceea de a crea un univers propriu în care cuvântul să aibă rolul fundamental de creaţie.
De această dată locul lutului este luat de către literă. Viziunea ontologică stănesciană se
diferenţiază tranşant faţă de tradiţie prin negaţie. Materialul poetic nu este doar un aspect
interior sau o combinaţie reuşită a geniului, de multe ori forţa poeziei mizând totul pe
cuvânt şi mai puţin pe imaginea coerentă a reprezentării, iar legătura dintre semnificat şi
semnificant devine o obsesie transmutată în planul unui ludic al formelor. Aşa cum
susţinea Ştefania Mincu: „Cuvintele nu sunt decât o încercare de ieşire din sine, o golire a
trupului neîncăpător, o pierdere uriaşă care echivalează de fapt cu tendinţa de a exista în
afara tuturor limitărilor, de obiectivare a conştiinţei în ceva, de lupta eternă cu acest ceva.
El, cuvântul, este supunere, vorbire: <<O, şi voiam să spun totul, tuturor /.../ voiam să-ţi
spun, îţi spuneam imediat / orice, totul>>. (Invocare)”9
Într-un astfel de context, în care asistăm la o epuizare a limitelor limbajului,
modernitatea poetului aduce în discuţie un termen care a rămas şi astăzi operant în
analizele stănesciene: Necuvântul.
Disocierea „eului creator de cel empiric”, după cum spunea Hugo Friedrich, a
dus în poezia modernă la o autoreferenţialitate a acesteia. Epuizarea motivelor deja
considerate învechite şi scoaterea în prim plan a limbajului ca formă supremă a poeziei a
determinat o centrare a liricului în jurul formei. Necuvintele exprimă o asumare a
suferinţei universale, ceea ce Nichita Stănescu va numi „hemografia, adică scrierea cu
tine însuţi”, deci o sacrificare voită a poetului în favoarea cuvântului poetic.
Metafora plasticizantă eminesciană, atât de discutată de critică şi atât de căutată
de poet, este înlocuită la Nichita Stănescu prin „necuvintele” cu funcţie revelatorie care,
după spusele poetului, sunt: „elemente primordiale ale poeziei […], nenoţionale şi
ambigue”, iar „ca vehicul poetic […] cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile
sintetice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziţie, sau chiar o frază
întreagă, are valoarea funcţională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem.
Astfel, în structura unei poezii, grupurile de cuvinte transportă […] un supra-cuvânt, sau
mai bine zis un necuvânt”10 (s. n.).

9
Ştefania Mincu, Nichita Stănescu – Între Poesis şi Poiein, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1991, p. 155.
 Aşadar, ceea ce spunea Mallarmé în momentul rupturii de romantism, şi anume
faptul ca poezia nu se face cu idei, ci cu cuvinte, a căpătat o amploare şi mai mare în
opera lui Nichita Stănescu care, într-o parafrază mallarméeană ar fi spus că poezia nu se
mai face nici cu cuvinte, ci cu necuvinte. „Se configurează astfel stări verbale care
transcriu stări ale fiinţei înseşi, moduri posibile de a fi: diafanitatea, plutirea, osmoza,
îmbucarea lumilor”, iar cuvântul devine un simplu sunet într-o unitate mai mare numită
necuvânt, „adică într-un context care instituie o unitate şi autonomie suficientă sieşi şi
operativă prin sugestie”11
Poezia devine prin excelenţă metalingvistică, după afirmaţia Ioanei Em.
Petrescu, acest lucru dând „posibilitatea marii poezii de a nu mai folosi nici unul dintre
mijloacele poeziei, aşa cum procedează Eminescu în Oda în metru antic.”12 Acest fapt ne
dovedeşte din nou că Eminescu prin Oda în metru antic reprezintă un moment anticipator
al modernismului poetic, dacă nu chiar un modern avant la lettre.
O legătură de substanţă dintre cei doi poeţi poate fi foarte bine observată
pornind de la poezia lui Nichita Stănescu intitulată Necuvinte, din volumul Un pământ
numit România:

„Visez acel laser lingvistic

care să taie realitatea de dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez

10
Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu
acordul autorului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 168.
11
În capitolul „Poezia şi poetica lui Nichita Stănescu” din volumul Lectura poeziei, ed.
cit., p. 193-202, Ştefan Aug. Doinaş analizează „plasma verbală” care constituie
universul liric al poetului şi actul de modernitate atipică instaurat de Nichita Stănescu în
lirica română.
12
Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Viitorul
Românesc, Bucureşti, 1998, p. 299.
 care a fost la-nceputul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină”

Cuvântul sau necuvântul operează ca un „laser lingvistic” care trece prin, şi

divide materialitatea lumii. Deşi vorbeşte aparent „pe înţeles”, poetul încifrează
involuntar, în căutarea Cuvântului originar, platonic, căci el are acces la această lume a
începuturilor, mister etern al poeziei. Nichita Stănescu, ca şi ilustrul său predecesor,
denotă o altfel de conştiinţă a limitării limbajului, astfel încât, în virtutea ieşirii din
această constrângere el se refugiază de multe ori în ludicul lingvistic. „Spre deosebire de
congenerii săi, Nichita Stănescu s-a implicat în mod consecvent în această aventură a
poeziei ludice şi, totodată, în conformitate cu anumite opţiuni poetice (personale)
întemeiate pe nemulţumirea faţă de limitele limbajului ca vehicul al poeziei.” 13
În modernitate o altă formă de salvare a poetului „tălmăcitor” este de a se
metamorfoza în cuvinte, de a se transpune metaforic în locul cuvântului în procesul
poietic. Această substituire, aparent paradoxală, semnifică tocmai actul de
„homeografie”, un proces de metamorfoză de la raţional la iraţional, de la actul artistic la

13
Mircea Bârsilă, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Editura Paralela
45, Piteşti – Braşov – Bucureşti – Cluj-Napoca, 2001, p. 7.

Résumé:
Cette recherche est déterminé par le besoin d'étudier quelques transmutations de la
signification du mot poétique entre deux modèles de poéticités exemplaires de la
littérature roumaine: le modèle instauré par Mihai Eminescu et celui de Nichita Stănescu.
Bien qu’ils fassent partie des temps distincts, les deux poètes ont marqué essentiellement
le procès de transformation du laquage poétique. Le poète qui redirigera toute la poésie
roumaine du XX-éme siècle, Mihai Eminescu, a aussi anticipé l’apparition de l’autre, de
Nichita Stănescu, en annonçant et soutenant la valeur fondatrice du mot poétique. Le mot
devient ainsi, pour toute la modernité poétique roumaine, modalité sacré de renoncer à
soi même et assure le chemin régressif, par sa pureté, vers le mystère essentiel du monde.
Le mot devient Acte fondateur.
cel vizionar. Îndemnul Daimonului către Poet din poezia Daimonul meu către mine
rămâne definitoriu pentru actul de creaţie stănescian, ca proces firesc de devenire a
poeziei:

„- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,

repede, cât mai poţi să te schimbi
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt
nasul şi gura
organul bărbătesc al facerii
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ţi albească
prea des încovoiata şiră a spinării, -
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp”

Acesta pare a fi sacrificiul suprem al poetului în favoarea poeziei, iar cuvântul

devine principalul mod de percepţie a lumii, luând locul ochiului, şi de fapt al simţurilor.
Toate acestea deoarece cuvântul poetic pare a se situa în afara materialităţii, fiind cel mai
aproape de misterul originar, el participând constant la muzicalitatea Absolutului, căci:

„ – I-am spus Daimonului: tu nu ştii că

vorba arde,
verbul putrezeşte
iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează”

„Destruparea” cuvântului confirmă în final calea regresivă a poeţilor spre lumea

Faptei în care Creatorul redescoperă misterul funciar al Lumii dintâi.

Note: