"Poezia este ochiul care plange ea este umarul care plange ochiul umarului care plange ea este mana

care
plange ochiul mainii care plange ea este talpa care plange o, voi, prieteni, poezia nu este lacrima ea este
insusi plansul plansul unui ochi neinventat lacrima ochiului celui care trebuie sa fie frumos, lacrima celui care
trebuie sa fie fericit.

("Poezia")

Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din
anii 1960-1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen
Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a
inventatorilor lingvistici și poetici.

» "11 elegii" (1966) este socotit cel mai important volum de poezii, alcatuite unitar in sens filozofic. Nichita
Stanescu insusi descifreaza "pricinile indepartate si de fond" ale cartii numite "11 elegii", care sunt, de fapt,
douasprezece, deoarece "Elegia oului, a noua" nu este numarata in titlu. n "11 elegii", "povestea
sentimentala" a eului liric in lumea cuvintelor se asaza tot mai mult sub semnul spiritului, al ratiunii care ia
cunostinta de sine, de sinele "inghesuit in sine", luand noi forme de organizare a realului, geometrice,
perfecte, punctul, cercul, sfera. 

Este momentul, ca in "Elegia intaia", in care sinele se identifica total cu Dumnezeul-punct, Fiinta care
inconjoara eul poetic, gata sa se materializeze oricand in sfera realului, creand spatiul imaginar al poeziei.
in "Elegia a doua (Getica)", aceasta materializare, o umplere de fapt a realului, se face sub semnul sacrului,
corectand "fisurile ontice" (Mircea Martin), punand in toate denivelarile reliefului lumii cate un zeu:  Initial,
volumul purta titlul "Cina cea de taina", intrucat fiecare elegie cuprindea un apostol si antielegia juca rolul lui
Iuda:

- "Elegia intai" este dedicat lui "Dedal, intemeietorul vestitului neam de artisti, al dedalizilor" si ilustreaza
conditia artistului, sortit sa se inchida in sine, extinsa la om in general, ca rostitor al cuvantului: "Aici dorm eu,
inconjurat de el,/ Totul este inversul totului./../ Spune Nu doar acela/ care-1 stie pe Da./ insa el, care stie
totul,/ la Nu si la Da are foile rupte.";

"Elegia a doua, Getica", dedicata "lui Vasile Parvan", ilustreaza ideea popularii Universului cu zei: "in
fiecare scorbura era asezat un zeu./ Daca se crapa o piatra, repede era adus/ si pus acolo un zeu.";

 "A cincea elegie" prezinta procesul invers, invazia realului asupra sinelui, miscarea de recul a valurilor
timpului si spatiului asupra eului des-centrat, imprastiat in sferele ample ale lumii. Aparent, luarea in
posesie lirica a multiplelor fatete ale realului a fost calma, diferita de aceea figurata in elegia anterioara,
care era o "aprindere-a rugurilor", incendiara, o revarsare tumultuoasa a sinelui. in "A cincea
elegie", spatiul liric se constituie din elemente suave ale vegetalului si ale zborului, intr-o atmosfera
blanda, melancolizata:
"N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari." 

De aceea, revolta elementelor lumii inconjuratoare este cu atat mai surprinzatoare si mai inexplicabila: 
"Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,
 tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subtiri, racoroase." 

Poetul, care in poezia "Testament" trebuia sa dea "marturie", seama, de cuvintele sale, este dus in fata
instantelor derivate din simbolurile invocate, invinuit pentru incapacitatea de a intelege glasul acestora,
mesajele din "lumea simultana", semnele poetice din adancuri, scrise in "necuvinte", in simboluri
primordiale, cand lucrul nu era cuvant, ci chiar lucru in sine: 

"Iata-ma condamnat pentru nestiinta,

pentru plictiseala, pentru neliniste
pentru nemiscare.
Sentinte scrise in limba samburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarate mie." 

Poetul adopta o atitudine umila in fata simbolurilor neintelese ale lumii, intr-o stare de incordare, de
ascutire a spiritului, pana cand simbolistica lumii, "intelesurile" se reasaza in contururile firesti, "in ele
insele", stiute de la inceputuri: 

"Stau in picioare, cu capul descoperit,

incerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic,
si-aceasta stare de spirit, ea insasi,
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil,
la o perpetua asteptare
la o incordare a intelesurilor in ele insele
pana iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
pasarilor." 

- "Elegia oului, a noua" exprima drama cunoasterii, "lupta sinelui cu sine: " A«SineleA» incearca din
A«sineA» sa iasa,/ ochiul din ochi, si mereu/ insusi pe insusi se lasa/ ca o neagra ninsoare, de greu";

- "Elegia a zecea", subintitulata "Sunt", exprima drama eului liric provocata de neputinta cunoasterii
absolute, tragedia limitarii capacitatii omului de a sti si de a cuprinde totul, de aceea poetul sufera de o
dureroasa bdala a spiritului: "Sunt bolnav. Ma doare o rana / calcata-n copite de cai fugind. / Invizibilul
organ, / cel fara nume fiind / neauzul, nevazul / nemirosul, negustul, nepipaitul".

- "Omul-fanta" este o elegie care "se inchina" lui Hegel si pe care Eugen Simion o defineste ca pe un
"divertisment comic intr-o opera serioasa": "Pamantul lui A«a^fiA»/ isi trage aerul din pamantul/ lui A«a
nu fiA»./ Nu se stie cine il respira pe cine".

Descendenta spirituala a lui Nichita Stanescu vine, fara indoiala, din lirismul lui Mihai Eminescu, caruia ii si dedica poezia
sa de debut, "O calarire in zori", din poetica filozofica a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui
Arghezi, un inovator al Cuvantului. Eugen Simion defineste opera lui Nichita Stanescu ca fiind "Poezia poeziei. Criza de
identitate. Un poet al transcendentei", conceptie sugerata inca din titlul studiului, care face parte din lucrarea "Scriitori
romani de azi", in care criticul sesizeaza originalitatea artistica a poetului.

Privitor la conceptia sa, literara Nichita afirma intr-un eseu de tinerete: "clasicul vede idei, romanticul sentimente,
modernul vede deodata ideile si sentimentele, dar le vede cu cuvintele". Pentru Nichita, Cuvantul are materialitate, fiind
"preumblare prin sinele lucrurilor", iar Poezia e definita ca "aventura cuvantului", asadar Poezia este comunicarea Sinelui
cu Sine, prin cuvant. Lumea, ca atare, nu exista in afara cuvantului, ci se naste o data cu revelarea eului, a cunoasterii de
sine. in "Cartea de recitire", Nichita Stanescu identifica vorbirea, cuvantul cu obiectele, altfel spus, cuvintele au
materialitate: "intre actul vorbirii si cel al apucarii unui obiect cu mana nu era nici o diferenta (). intre mana copilului si
limba lui nu e nici o diferenta. Limba lui are cinci degete, ca si mana lui, si apuca la intamplare cu ea orice obiect abstract,
cu aceeasi dibacie cu care apuci un fruct sau o surcea".