Altă matematică

de Nichita Stănescu

Noi ştim că unu ori unu fac unu,

dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă

înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!
Fenomenul artistic cunoscut sub numele de neomodernism ilustrează
un raport de necesară continuitate cu marea tradiție literară
românească și cu valorile liricii moderniste. Poezia neomodernistă
însumează orientări din cele mai diferite. În perioada 1960-1970
asistăm la o regenerare a spiritului românesc, anticipată de poezia lui
Nicolae Labiș. Se reafirmă esteticul ca unică valoare și măsură a artei.
Criticul Eugen Simion îl consideră pe Nicolae Labiș „buzduganul unei
generații”, cel care redeschide calea poeziei spre simțirea autentică și
spre expresia înnoitoare.
Reprezentant de seamă al generației `60, Nichita Stănescu scrie o
poezie a „necuvintelor” despre care Nicolae Manolescu spunea:
„Nichita Stănescu a inventat un limbaj abstract, de semne pure, cel
mai abstract din poezia noastră, în care subiectivul și obiectivul se
confundă, lucrul și numele lui fac una, iar simbolul nu e mai mult
decât un semn.”. concepția poetică este enunțată de Nichita Stănescu
într-un eseu în următorii termeni: „Clasicul vede idei, romanticul
sentimente, modernul vede deodată ideile și sentimentele, dar le vede
cu cuvintele.”. Nichita Stănescu operează chiar în corpul fizic al limbii
române, cuvântul însuși reprezentând pentru el „o preumblare prin
sinele lucrurilor”. În acest context, poezia devine o aventură a
cuvântului. Nichita Stănescu își definește creația ca fiind o formă de
poezie metalingvistică, înfăptuită dincolo de cuvinte.
Poezia lui Nichita Stănescu urmează, de-a lungul timpului, un traseu
continuu de abstractizare și conceptualizare. Expresia poetică se
încifrează, termenii uzuali sunt deposedați de sensul curent și
reînvestiți semantic, într-o vorbire febrilă cu sinele real, cu sinele
inventat, cu un interlocutor abstract, somat în fiecare clipă să renunțe
la prejudecățile lui literare și să-i iubească pe visători. Lirismul este
asociat reprezentărilor cifrice care evidențiază antimimesisul.
Literatura deci nu mai este o reprezentare a realității, ci „o viziune a
sentimentelor”. Sensurile propuse de poezia stănesciană nu se lasă
ușor descifrate, pe de o parte din cauza ambiguizării limbajului, pe de
altă parte din cauza abstractizării lui, ca în poezia Altă matematică,
publicată în 1972 în volumul Măreția frigului, grupaj de opere în care
înnoirea limbajului poetic, pe direcțiile amintite devine radicală.
Îmbrăcând veșmintele „vorbirii trăite”, Altă matematică este o poezie
pe tema cunoașterii și a iubirii, o meditație insolită despre caracterul
failibil al rațiunii ca mijloc de pătrundere în tainele universale.
Paralela cu viziua blagiană despre „cunoașterea paradisiacă”, prin
mijlocirea gândiorii și despre „cunoașterea luciferică”, prin
intermediul iubirii, al intuiției, al miturilor se impune de la sine.
Autorul neomodernist – Nichita Stănescu – și cel modernist – Lucian
Blaga – dau problemei aceeași rezolvare: mintea nu poate răzbate
departe, în misterele firii, pe când iubirea unește ființa cu lumea,
reintegrând-o armoniei primare. Câteva motive lirice particularizează
opera scriitorului contemporan, lăsând impresia unor asocieri
paradoxale: operațiile matematice, diversitatea lumii, cuplul, suferința,
superioritatea sentimentului față de rațiune.
Titlul afirmă o perspectivă nouă asupra realității și echivalează cu
încercarea de cuprindere a unei revelații ce nu poate fi desemnată cu
un cuvânt anume, fie pentru că aceasta nu există încă, fie pentru că
semnificația este mult prea cuprinzătoare pentru a fi redată prin orice
echivalență sinonimică. Lumea nu poate fi descoperită în esența ei, dar
poate fi aproximată prin „altă matematică”.
Textul aparține lirismului subiectiv, prin dezvoltarea unei inedite
demonstrații despre limitele cunoașterii logice, formulte la persoana
întâi plural („noi știm”, „nu știm”, „facem”) sau în disocierile ei („eu”,
„tine”, „tu”, „mine”, „piere”, „revino”, „mea”, „mi”).
Viziunea despre lume se contureazp, ca ăn cazul multor poezii
neomoderniste, după lectura literală, prin găsirea cifrului simbolic și
acceptând ideea că logica poeziei este, așa cum afirma și Al.
Macedonski, „nelogică la modul sublim”.
Afirmația ce deschide textul: „Noi știm...” lasă impresia rostirii unui
adevăr peremptoriu repede contrazis însă: „nu știm...”. Poezia
stănesciană este o persiflare a suficienței umane a aroganței de subiect
cunoscător într-un univers a cărui diversitate de manifestare și de
semnificații („nor”, „munte”, „capră”, „înger”, „ou”) scapă minții,
formulelor, clasificărilor, în fața oricărei încercări de cuprindere a ceea
ce, infinit fiind, rămâne de necuprins.
Compoziția relevă stilul derutant al poetului, aspect caracteristic
neomodernismului. Incpitul, tulburător, introduce lectorul într-un
univer de semne contradictorii în care devine evidentă „deplasarea
sensului” și „distorsiunea”, adică ambiguitatea care devin norme ale
stilului lui Nichita Stănescu.
Prima strofa reliefează un tipar de construcție bazat pe simetrii și pe
elemente de recurență. Versul întâi afirmă: „ Noi știm...”, al doilea
introduce opoziția: „dar...”, al treilea neagă „nu știm”, iar schema
aceasta se reia, subliniind incapacitatea omului de a se afla în posesia
adevărului ultim.
Strofa a doua semnaleaza opoziția: „Ah, dar...” și conține o serie de
afirmații absurde pe dare le întărește ironic: „Ah, dar o plapumă/
înmulțită cu un iepure/ face o roșcovană, desigur...”. Această secvență
stă sub semnul ludicului și al refuzului integrării expresiei poetice într-
un cod cunoscut și acceptat în mod automat de către cititor. Poetul lasă
fantezia pură să se reverse în limba sa.
Strofa a treia este un catren în care limba își recâștigă, treptat,
capacitatea referențială, orpindu-se asuproa cuplului surprins în
dimensiunea lui ideală, atemporală: „rămâneam aceiași”.
Ditihul din final conține un elogiu indirect adus sentimentului iubirii
(„inima”).
Revolta împotriva cunoașterii cu instrumentele minții se exprimă, în
această poezie, prin ridiculizarea modelului operațiilor aritmetice:
înmulțirea („dar un inorog ori o pară/ nu știu cât face”), scăderea („dar
un nor fără o corabie/ nu știm cât face”), împărțirea („dar un munte
împărțit la o capră/ nu știm cât face„), adunarea („dar eu și cu tine/ nu
știm, vai, nu știm cât facem”). Fiecare asemenea constatare este
precedata de un calcul aritmetic ce debutează cu o formulă devenită
laitmotiv: „Noi știm câ unu ori unu fac unu”; „Știm că cinci fără patru
fac unu”; „Știm, noi știm, că opt/ împărțit la opt fac unu”; „Știm că
unu plus unu fac doi”.
Discursul liric este alimentat de o tensiune sporită progresiv, după
parcurgerea de către lector a fiecărui ciclu al demonstrației: „știm.../
dar... / nu știm”. Opozițiile însumate sugerează faptul că omul inițiază
demersuri de cunoaștere artificiale și nefolositoare, desfășurând
energii care îl pun într-o lumină deopotrivă ridicolă („Ah, dar o
plapumă/ înmulțită cu un iepure/ face o roșcovană, desigur...”) și
tragică („nu știm, vai, nu știm cât facem”). „Marile înțelesuri”, după
expresia lui Blaga, se îndepărtează definitiv de orizontul uman, umbra
lor răsfrântă peste lume lăsând semne caricaturale: „o varză împărțită
la un steag/ face un porc...”.
Limbajul poetic al acestei opere ilustrează strădania continuă a
autorului de „mutare a zidurilor” cuvântului mai aproape de viață, de
real. Aplicarea operațiilor matematice la reperele lumii concrete,
precum „nor”, „corabie”, „munte”, „capră” produce efecte șocante
asupra cititorului, strategie cunoscută a neomodernismului. Procedeul
nu urmărește decât să dea forță ideii că nu mintea, ci inima trebuie să-l
călăuzească pe om în drumul lui spre cunoaștere.
La nivel lexico-semantic, se remarcă faptul că majoritatea termenilor
aparțin vocabularului fundamental. Cu toate acesteam expresia
artistică este fundamental nouă, rolul esențial, în această transformare,
avându-l contextul neașteptat, asocierele surprinzătoare: „o conopidă
plus un ou/ face un astragal...”.
Ambiguitatea și expresivitatea caracterizează nivelul stilistic al operei.
Sursele lor sunt multiple, dar cele mai importante rămân: fantezia
combinațiilor lexicale; reînvestirea semantică a cuvintelor, până la
transformarea lor în simboluri („unu ori unu fac unu”);
repetiția/paralelismul sintactic, generatoare de înțelesuri noi („nu știm
cât face.../ nu știm cât face... / nu știm cât facem”); utilizarea
interjecțiilor care schimbă registrul emoției de la dramatismul autentic
(„nu știm, vai, nu știm cât facem”) la grotescul regizat: „Ah, dar o
plapumă/ înmulțită cu un iepure/ face o roșcovană, desigur...”.
Strofele inegale, versul liber, absența majusculei la începutul
versurilor sunt aspecte prozodice caracteristice modernității care nu
reduce armonia lirică la procedeele convenționale de obținere a
muzicalității și caută să dea poeziei respirația firească a ideii și
sentimentului.
Altă matematică definește vârsta maturității artistice a autorului și
exprimă revolta împotriva înțelegerii lumii prin intermediul formulelor
impuse de rațiune. Pentru Nichita Stănescu doar iubirea, participarea
afectivă la viața misterioasă a universului revelează taine.
Această poezie aparține neomodernismului prin caracterul reflexiv al
lirismului, prin insolitul limbajului artistic, prin ambiguitate și stil
derutant, prin refuzul convențiilor prozodice.